Dobânzi aferente cererii de rambursare tva. Aplicarea răspunsului cjue la întrebarea preliminară de către instanța de contencios administrativ. Termenul normal de rambursare a excedentului de taxă pe valoarea adăugată.

Decizie 89 din 16.03.2020


Dobânzi aferente cererii de rambursare TVA. Aplicarea răspunsului CJUE la întrebarea preliminară de către instanța de contencios administrativ. Termenul normal de rambursare a excedentului de taxă pe valoarea adăugată.

- O.G. 92/2003, art. 124 din O.G. nr. 92/2003 coroborat cu art. 70;

- principiul neutralității fiscale în cauza C-107/10

CJUE a stabilit că o reglementare națională potrivit căreia termenul normal de rambursare a excedentului de taxă pe valoarea adăugată, la expirarea căruia sunt datorate dobânzi de întârziere aferente sumei care trebuie restituită, este prelungit în cazul inițierii unui control fiscal, această prelungire având drept consecință faptul că dobânzile sunt datorate doar de la data finalizării controlului, nu este compatibilă cu principiul neutralității fiscale.

(Secţia a VIII-a  contencios administrativ şi fiscal – veche,

sentinţa civilă nr. 89 din data de 16 martie 2020)

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Societatea (..) SA, prin administrator special M.R., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti Administraţia Pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul regiunii Ploieşti, anularea răspunsurilor Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Ploieşti nr. 16725/13.10.2017 şi nr. 22289/29.12.2017, obligarea acesteia la plata sumei de 1.433.123, cu titlu de dobânzi calculate pentru perioada 30.06.2013 – 8.05.2017, aferente sumei de 5.938.323 lei solicitată prin cererea de rambursare TVA, aferentă perioadei de raportare aprilie 2012.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că prin sentința civilă nr. 420/17.02.2015 a Curții de Apel București, definitivă prin respingerea recursului, DGAMC a fost obligată la soluționarea cererii reclamantei de rambursare a TVA aferentă perioadei aprilie 2012, cerere înregistrată la data de 04.05.2012, instanța stabilind că data limită la care trebuie să se reia inspecția fiscală în vederea soluționării decontului era situată în luna iunie 2013.

Or, cum decontul de TVA a fost soluționat abia la 28.04.2017, iar decizia de rambursare a sumei de 5.938.323 lei și-a produs efectele la 08.05.2017, reclamanta consideră că este îndreptățită să solicite dobânda calculată la TVA rambursat, calculată în perioada 30.06.2013-8.05.2017, sens în care a solicitat DGRFP Ploiești suma de 1.433.123 lei, iar prin adresa nr. 16725/13.10.2017 a refuzat să dea curs cererii, invocând existența unei cereri de compensare.

Printr-o nouă adresă din 21.11.2017 reclamanta a revenit către DGRFP Ploiești, însă prin adresa nr. 22289/29.12.2017 DGRFP Ploiești  a refuzat din nou restituirea, invocând noi motive.

La 31.01.2018 reclamanta înregistrat o nouă cerere la DGRFP Ploiești la data de 31.01.2018 și a combătut noile argumente ale pârâtei, însă la această cerere la care nu a mai primit răspuns.

În drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 182 C.pr.fisc.

La data de 12.06.2018 pârâta DGRFP Ploiești a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând în esență că soluționarea decontului negativ a depins de încheierea inspecției fiscale aferente perioadei 01.11.2009 – 30.11.2011 și chiar reclamanta a fost cea care a solicitat prelungirea termenelor de depunere a anumitor situații și documente în cadrul acestei inspecții fiscale.

Prin sentința civilă nr. 3971 din data de 08.10.2018 Curtea de Apel București a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București și a declinat competența de soluționare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului București – Secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a II-a contencios administrativ și fiscal la data de 01.11.2018 care prin Sentinţa nr. 8436 din 14 decembrie 2018, a admis  excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a.

Sesizată cu privire la existenţa unui conflict negativ de competenţă, Înalta Curtea a stabilit că revine Curții de Apel București competența soluționării cererii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 2.08.2019 sub numărul (..)

Prin cererea formulată la data de 4.11.2019, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti – Administraţia Fiscală pentru Contribuabilii Mijlocii, ca entitate care gestionează în prezent activitatea reclamantei, arătând că cererea introductivă a fost formulată în contradictoriu cu DGRFP Ploieşti, ca entitate care la data emiterii cererii gestiona activitatea societăţii reclamante.

Prin încheierea din data de 4.11.2019, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti – Administraţia Fiscală pentru Contribuabilii Mijlocii a fost introdusă în cauză, fiind citată împreună cu o copie de pe acţiune, de pe cererea precizatoarea şi de pe încheiere.

La data de 11.12.2019, Direcţiei Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti – Administraţia Fiscală pentru Contribuabilii Mijlocii a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive faţă de emitentul actului administrativ fiscal contestat.

Curtea reţine că pârâta Direcţiei Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti – Administraţia Fiscală pentru Contribuabilii Mijlocii a fost introdusă de reclamantă în cauză în conformitate cu prevederile art. 161 din Legea nr. 554/2004, nu în calitate de emitent al actelor administrativ – fiscale contestate, acesta fiind DGRFP Ploiești, care continuă să fie pârât. Prin urmare, excepţia lipsei calităţii procesual pasive este lipsită de obiect.

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:

La data de 4.05.2012 reclamanta (..) a solicitat DGAMC rambursarea TVA în cuantum de 12.838.836 lei.

În vederea stabilirii TVA de rambursat la data de 25.05.2012 s-a declanșat o inspecție fiscală, suspendată începând cu data de 31.07.2012.

Față de nesoluționarea cererii de rambursare a TVA, (..) a formulat cererea de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 420/17 februarie 2015 pronunțată, Curtea de Apel București a obligat pârâta la soluționarea cererii de rambursare a TVA aferentă lunii aprilie 2012 (fila 12). Soluția a rămas definitivă prin respingerea recursului prin decizia nr. 2112/23 iunie 2016 de către Înalta Curte de Casație și Justiție (fila 60).

La data de 28.04.2017, cererea de restituire a TVA a fost soluționată, fiind aprobată rambursarea sumei în cuantum de 5.938.323 lei.

La data de 5.09.2017, reclamanta a solicitat DGRFP Ploiești plata dobânzii aferente TVA cu privire la care s-a admis restituirea, dobândă calculate pentru intervalul 3.06.2013-8.05.2017 (fila 26).

Prin adresa nr. 16725/13.10.2017 (fila 29) DGRFP Ploiești a refuzat plata dobânzii invocând existența unor cereri de compensare lunară.

Revenind cu o nouă cerere referitoare la dobânzi, la data de 22.11.2017 (fila 31) și cu explicații suplimentare față de susținerile DGRFP Ploiești, reclamantei i s-a respins și această nouă cerere prin adresa (..), invocându-se motive referitoare la suspendarea inspecției fiscale.

Față de refuzul de a plăti a dobânda solicitată, aferente TVA restituit, reclamanta a formulat prezenta cerere de chemare în judecată.

În ceea ce privește refuzul exprimat prin adresa nr. (..), Curtea reține, în primul rând, că în poziția procesuală exprimată prin întâmpinare pârâta nu s-a mai prevalat de existența cererilor de compensare avute în vedere la data emiterii refuzului din data de 13.10.2017. De altfel, după explicațiile suplimentare ale reclamantei, în cuprinsul răspunsului din data de 29.12.2017 (fila 34) pârâta nu a mai invocat, ca justificare pentru refuzul de plată a dobânzii existența cererilor de compensare.

În al doilea rând, Curtea reține că, prin adresa nr. 16725/13.10.2017 nu s-a răspuns propriu-zis cererii reclamantei, ci doar s-a adus la cunoștința acesteia că din suma solicitată la rambursare în cuantum de 5.938.323 s-au scăzut sumele cu privire la care a operat compensarea scadente în perioada 25.02.2013 -25.04.2017 și că stingerea obligațiilor fiscale s-a efectuat în raport de data exigibilității.

Compensarea obligațiilor fiscale cu TVA de restituit nu afectează dreptul reclamantei de a solicita dobândă pentru fiecare sumă rămasă de plată, în raport cu fiecare zi de întârziere, până la stingerea creanței, indiferent dacă stingerea creanței se realizează total sau parțial, prin plată sau prin compensare.

Or, imputând sumele datorate cu titlu de debit fiscal asupra TVA în cuantum de 5.938.323 aferent lunii martie 2012, pe măsură ce debitele reclamantei deveneau exigibile, reclamanta a scăzut, în vederea calculării dobânzii, sumele astfel compensate și a calculat dobânda numai la TVA rămas de plată ca urmare a scăderii fiecăreia dintre sumele aferente cererilor de rambursare, astfel cum reiese din tabelul aflat la fila 25.

În ceea ce privește refuzul exprimat prin adresa nr. 22289/29.12.2017 (fila 34), Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art. 124 din O.G. nr. 92/2003, pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) sau la art. 70, după caz.

În conformitate cu art. 70 din O.G. nr. 92/2003, cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare.

Deși reclamantul a formulat cerere de restituire a TVA la data de 4.05.2012, cererea sa nu a fost soluționată în termenul legal de 45 de zile, până la data de 18 iunie 2012, la data de 25.05.2012 declanșându-se o inspecție fiscală.

Art. 124 din O.G. nr. 92/2003 face trimitere la art. 70 în integralitate, iar conform prevederilor art. 70 alin. (1) în situațiile în care, pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate.

Interpretând aceste prevederi prin coroborate cu dispozițiile 91 și 92 C.pr.fisc. 2003 se poate reține că art. 70 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 acoperă şi situaţia în care „informaţiile suplimentare relevante pentru luarea deciziei” sunt solicitate şi primite în cadrul procedurii de inspecţie fiscală, iar termenul de 45 de zile se prelungeşte cu perioada cât a durat inspecţia fiscală.

Față de această interpretare și reținând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor judecătorești pronunțate, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzilor aferente TVA nerestituit calculate începând cu data de 30.06.2013.

Într-adevăr, prin considerentele sentinței civile nr. 420/17 februarie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București (fila 12) și ale deciziei nr. 2112/23 iunie 2016 pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție (fila 60) s-a verificat dacă se poate  prelungi durata de soluționare a cererii de restituire a TVA formulate de reclamantă ca urmare a suspendării efectuării inspecției fiscale. În acest context, s-a răspuns argumentului intimatei conform căreia soluționarea cererii de restituire a TVA nu a putut finalizată întrucât inspecția fiscală declanșată la data de 25.05.2012 a fost suspendată la data de 31.07.2012, iar în perioada suspendării nu au fost primite toate informațiile solicitate de la operatorii intracomunitari și transportatorii români. De asemenea, s-a răspuns și argumentului referitor la sesizarea DIICOT, arătându-se că acesta nu a fost un motiv pentru suspendarea inspecției fiscale. Astfel, Curtea de Apel București, având în vedere prevederile art. 6 din OPANAF și art. 8 rap. la art. 5 din OPANAF 467/2013 a stabilit că data limită la care trebuia reluată inspecția fiscală este luna iunie 2013, cererea de rambursare a TVA urmând a fi soluționată fără impedimente legale începând luna august 2013. Înalta Curtea de Casație și Justiție a stabilit, de asemenea, că din probele dosarului rezultă că ultimele solicitări de date de la statele membre au fost efectuate în luna decembrie 2012, astfel că data limită la care trebuia reluată inspecția fiscală era situată în luna iunie 2013.

Pârâta se prevalează în cuprinsul întâmpinării de faptul că instanța de judecată nu ar fi stabilit un termen limită pentru soluționarea cererii reclamantului. Or, nu era nevoie ca instanțele să stabilească un astfel de termen, câtă vreme există un termen legal de soluționare a cererii de restituire a TVA prevăzut de art. 70 C.pr.fisc., iar o eventuală prelungire a acestuia trebuie să fie proporțională cu necesitatea de obținere a unor informații suplimentare. Or, câtă vreme instanțele de judecată au stabilit în mod indubitabil, că începând cu luna iunie 2013, pârâta nu se mai poate prevala nici de necesitatea obținerii unor informații suplimentare și nici de sesizările sau informațiile solicitate organelor de cercetare penală, organele fiscale erau obligate să finalizeze imediat inspecția fiscală orice depășire a acestui termen fiind nerezonabilă.

Prin urmare, chiar prin aplicarea prevederilor art. 124 din O.G. nr. 92/2003 coroborat cu art. 70 din O.G. nr. 92/2003 reiese că, începând cu data de 30.06.2013, reclamantei i se datorează dobânzi pentru TVA nerestituit.

De altfel, în lumina interpretării date de CJUE prevederilor dreptului UE referitor la principiul neutralității fiscale, data de la care sunt datorate dobânzi pentru nerestituirea TVA nu poate fi legată de data finalizării unei inspecții fiscale în cazul în care finalizarea acesteia depășește termenul de 45 de zile stabilit de art. 70 din O.G. nr. 92/2003.

În legătură cu efectul prelungirii unui termen similar celui stabilit de art. 70 alin. (2) C.pr.fisc. din 2003, ca urmare a efectuării unei inspecții fiscale, asupra datei de la care pârâta datorează dobândă de întârziere, CJUE a stabilit că este incompatibil cu principiul neutralității fiscale în cauza C 107/10

Această incompatibilitate a fost analizată ca urmare a formulării unei întrebări preliminare prin intermediul căreia, instanța de trimitere a solicitat să se stabilească dacă articolul 183 din Directiva privind TVA ul, analizat în lumina principiului neutralității fiscale, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale potrivit căreia termenul pentru efectuarea rambursării excedentului de TVA este stabilit în mod normal la 45 de zile, la expirarea căruia sunt datorate dobânzi de întârziere aferente sumei care trebuia rambursată, dar care prevede că acest termen este prelungit atunci când se inițiază un control fiscal, această prelungire având drept consecință faptul că dobânzile menționate sunt datorate doar de la data finalizării controlului respectiv.

Analizând întrebarea preliminară, CJUE a arătat că termenul de rambursare a excedentului de TVA poate fi, în principiu, prelungit în vederea efectuării unui control fiscal, fără ca o astfel de prelungire să trebuiască să fie considerată nerezonabilă. În același timp, Curtea de Justiție a avut în vedere că persoana impozabilă nu poate dispune temporar de sume echivalente cu excedentul de TVA, aceasta suportând un dezavantaj economic care poate fi compensat prin plata dobânzilor, garantându-se astfel respectarea principiului neutralității fiscale.

Concluzionând, CJUE a stabilit că o reglementare națională potrivit căreia termenul normal de rambursare a excedentului de taxă pe valoarea adăugată, la expirarea căruia sunt datorate dobânzi de întârziere aferente sumei care trebuie restituită, este prelungit în cazul inițierii unui control fiscal, această prelungire având drept consecință faptul că dobânzile sunt datorate doar de la data finalizării controlului nu este compatibilă cu principiul neutralității fiscale.

Față de considerentele reținute, Curtea va anula răspunsurile nr. (..) prin care a fost refuzată cererea de plată a dobânzilor către reclamantă. Totodată, verificând calculul efectuat de reclamantă cu privire la dobânzile aferente TVA de restituit și constatând că acesta respectă prevederile art. 116 C.pr.fisc. 2003, art. 167 C.pr.fisc. 2013 precum și prevederile art. 124 C.pr.fisc. 2003, va obliga DGRFP Ploiești la plata sumei de 1.433.123 lei, reprezentând dobânzi aferente perioadei 30.06.2013 - 08.05.2017.

Constatând că pârâta se află în culpă procesuală, căzând în pretenții, în temeiul art. 453 C.pr.fisc., Curtea o va obliga la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 16.553,02 lei.