Alte cereri

832/2021 alte cereri

23-02-2021 Tribunalul ARGES

Instituția emitentă

Tribunalul ARGES

Număr hotărâre

832/2021

Obiect dosar

alte cereri

Data

23-02-2021

Materie juridică

Civil

Stadiu procesual

Apel

Cod ECLI ECLI:RO:TBARG:2021:013.______

Dosar nr. ______________

R O M Â N I A

TRIBUNALUL ARGEȘ[*]

SECȚIA CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ Nr. 832/2021

Ședința publică de la 23 Februarie 2021

Completul compus din:

PREȘEDINTE: A____ A____

JUDECĂTOR: S____ I_____ Ț____

GREFIER: I____ B____

S-a luat spre examinare pentru soluționare apelul formulat de reclamanta A_____ A______ împotriva Sentinței civile nr. 5796/20.09.2018, pronunțată de Judecătoria Pitești, în dosarul nr. ______________, intimată fiind pârâta B_ B______ B___ B______ B_, având ca obiect alte cereri CLAUZE ABUZIVE LEGEA 193/2000 + OBLIGATIA DE A FACE + PRETENTII.

Tribunalul constată că dezbaterile în fond asupra cauzei au avut loc în ședința publică din data de 08.02.2021, când susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din acea dată și când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise, a dispus amânarea pronunțării la data de 23.02.2021.

TRIBUNALUL

Deliberând asupra apelului ,constată următoarele :

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Pitești la data de 14.11.2017 sub nr. ______________, reclamanta A_____ A______ a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâta B_ B______ B___ B______ B_ ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute în contractul de credit nr. ____________13845 din 22.07.2008 prin care banca a stabilit o dobânda variabilă în funcție de indicele de referința Libor și de marja băncii, ce este variabilă, criteriu pur subiectiv fără a exista o formulă transparenta, și, pe cale de consecință, să fie obligată pârâta să elimine această clauză abuzivă și să interpreteze dobânda variabilă pentru perioada 22.07.2008 și până la încheierea contractului prin raportare la evoluția Libor la 3 luni și la marja băncii de la momentul încheierii contractului de 4,1%, ce trebuie menținută fixă, precum și să fie obligată pârâta să restituie sumele încasate în plus față de dobânda ce ar fi trebuit încasată după formula indicată mai sus, inclusiv a dobânzii legale la diferența ce va rezulta.

Reclamanta a mai solicitat să se constate abuzivă clauza în baza căreia a fost perceput un comision de acordare credit în CHF, să fie obligată pârâta să elimine aceasta clauză și să restituie suma de 1039 CHF, percepută cu titlu de comision de acordare, sumă evaluată provizoriu.

De asemenea, a solicitat să se constate abuzivă clauza prin care banca a stabilit fără o negociere prealabilă ca orice litigiu viitor între părți să fie soluționat de instanțele judecătorești din București.

În final, reclamanta a solicitat să se constate abuzive clauzele de efectuare a plăților în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către aceasta, urmând a se dispune înghețarea cursului de schimb valutar CHF pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, iar pârâta să fie obligată să restituie diferența încasată in plus de la momentul primei rate achitate de reclamantă, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, a arătat că a contractat un credit în CHF de la pârâtă, credit cu dobândă 0 % în primele 6 luni, urmând ca după trecerea acestui interval dobânda să varieze in funcție de doua valori, respectiv evoluția Libor și marja băncii. În mod abuziv, parata a stabilit o marja a băncii variabila, iar potrivit legislației bancare singura componenta variabila ar fi trebuit sa fie evoluția Libor. Marja băncii se impunea a fi menținută fixă, fără ca banca sa aibă posibilitatea sa o stabilească după bunul plac, așa cum a procedat. Potrivit art. 9 lit. g) din OG nr. 21/1992, in contractele de credit cu dobânda variabila se vor aplica următoarele reguli: variația dobânzii trebuie sa fie independenta de voința furnizorului de servicii financiare, raportat la fluctuațiile unor indici de referința verificabili. OUG nr. 174/2008 a statuat de aceeași maniera, respectiv obligația creditorului sa aibă in vedere doar referințele de piața (Euribor / Robor / Libor) pentru calculul variației dobânzii. Ordonanța nr. 51/2010 menține aceleași criterii obiective de calcul a dobânzii. Legiuitorul a interzis furnizorului de servicii bancare calculul dobânzii in mod discreționar, societatea parata nesocotind aceste obligații. Nu poate fi admis modul discreționar prin care parata a calculat dobânda prin raportare la o marja a băncii ce a variat după cum au fost interesele paratei. Reclamanta a solicitat recalcularea acestei dobânzi prin menținerea marjei fixe de 4,90 % de la momentul încheierii contractului, la care sa fie adăugat indicele de referința LIBOR la 3 luni. La momentul încheierii contractului, banca a acționat de pe o poziție inegala cu reclamanta, contractul fiind unul de adeziune, iar clauzele prestabilite de împrumutător, fara a avea posibilitatea de a modifica sau înlătura vreuna dintre acestea. Aceste clauze invocate creează un dezechilibru semnificativ _______________________________ pârtilor. Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauza care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă daca prin ea însăși sau împreuna cu alte prevederi din contract creează in detrimentul consumatorului si contrar bunei credințe un dezechilibru _______________________________ parților.

În ceea ce privește perceperea comisionului de acordare a creditului, banca pentru aceleași serviciu percepe doua costuri. Pe de o parte, percepe o dobânda lunara, iar in plus a perceput in mod abuziv si acel comision de acordare de 1190 CHF. Costul contractului este reprezentant de dobânda, așa încât perceperea comisionului de acordare nu se justifica.

În ceea ce privește solicitarea de la ultimul punct, reclamanta a arătat ca in anul 2007 și anterior momentului semnării contractului, cursul valutar al francului elvețian era de mult timp unul stabil, acest aspect determinând de altfel împrumutătorul să încheie un contract de împrumut în această monedă. Stabilitatea cursului de schimb se reflectă și în valoarea relativ mică a dobânzii pentru acest tip de împrumut, ceea ce făcea și mai atractiv împrumutul pentru reclamanta. Aceasta, consumator de un nivel mediu și normal informat, nu avea cum să prevadă o modificare dramatică a cursului de schimb valutar pentru francul elvețian, banca având informații mult mai multe de pe piața interbancară. În contractul de împrumut nu se indică în mod transparent motivul și particularitățile mecanismului de schimb al monedei străine, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește, neputând să prevadă, prin urmare, costul total al împrumutului său. Cursul de schimb valutar a crescut cu mult față de cel avut în vedere la momentul semnării contractului. Achitarea ratelor lunare în temeiul unui contract de credit nu este prevăzută in Regulamentul valutar, astfel încât se impune ca executarea obligațiilor decurgând din acest contract să se facă în moneda naționala. Efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului, ocazionate de schimbul valutar din leu în euro și din euro în CHF, cu consecința împovărării consumatorilor, determinând o creștere a caracterului oneros al obligațiilor asumate de către aceștia, fapt contrar principiului echității și bunei credințe, care trebuie să guverneze executarea contractelor. Prin urmare, se impune calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractelor pe întreaga perioadă de valabilitate a acestora.

În drept, a invocat Legea nr. 193/2000 actualizată.

Sub aspect probatoriu, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri (f. 8-10) și a expertizei contabile.

Cererea de chemare în judecată a fost scutită de taxă judiciară de timbru, conform art. 29 alin. 1 lit. f) din OUG nr. 80/2013.

La data de 21.03.2018, pârâta a depus întâmpinare (f. 19-31), prin care a solicitat respingerea în integralitate a cererii de chemare în judecată pentru motivele expuse pe larg în cuprinsul acesteia, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat art. 205 si următoarele Cod de procedura civila, art. 4 alin. (1) si alin. (6) din Legea nr. 193/2000, prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Sub aspect probatoriu, a solicitat administrarea probei cu înscrisurile depuse la dosar (f. 32-63, f. 113-116, 124-140) și interogatoriul reclamantei.

La termenul din 23.05.2018, instanța a încuviințat pentru reclamantă proba cu înscrisuri și a prorogat proba cu expertiza contabilă, iar pentru pârâtă a încuviințat proba cu înscrisuri și interogatoriul reclamantei. La același termen, a dispus citarea reclamantei cu mențiunea de a clarifica cadrul procesual, în sensul de a indica în concret fiecare clauză contractuală pe care o invocă drept abuzivă, urmând a preciza numărul exact al articolului care prevede fiecare clauză, precum și actul din care fac parte acestea, cu indicarea și în privința acestuia a numărului și datei (contract de credit sau act adițional), sub sancțiunea suspendării cauzei.

La data de 05.09.2018, pârâta a depus interogatoriul propus pentru reclamantă.

La termenul de judecată din 05.09.2018, instanța a constatat că reclamanta nu a depus precizările solicitate, însă a apreciat că nu se impune suspendarea judecării cauzei, a constatat că reclamanta nu s-a prezentat pentru administrarea interogatoriului propus de pârâtă, a respins proba cu expertiza contabilă solicitată de reclamantă ca nefiind utilă soluționării cauzei, a declarat închisă cercetarea judecătorească și a amânat pronunțarea pe fondul cauzei la data de 20.09.2018, având nevoie de timp pentru a delibera.

Prin sentința civilă nr. 5796/2018 Judecătoria Pitești a admis în parte cererea de chemare în judecată precizată formulată de reclamanta A_____ A______, a constatat caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a clauzei prevăzută la art. 13.5 din contractul de credit nr. ____________13845 din data de 22.07.2008, încheiat între reclamantă și pârâta PIRAEUS BANK România SA.

A respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

A respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În adoptarea soluției prima instanță a reținut că , la data de 22.07.2008 între reclamantă și pârâta PIRAEUS BANK România SA s-a încheiat contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. ____________13845 (f. 79-85), prin care reclamanta a contractat un credit în valoare de 10.500 CHF, pentru o perioadă de 120 de luni.

La acest contract, părțile au încheiat la data de 15.07.2009 actul adițional nr. 1 (f. 88-89)

Cu titlu preliminar, instanța a reținut că a solicitat de trei ori reclamantei să indice în concret fiecare clauză contractuală invocată ca fiind abuzivă, cu precizarea numărului de articol, respectiv în faza de regularizare conform rezoluției din 22.01.2018 (f. 2), odată cu fixarea primului termen de judecată (f. 3) și la termenul din 23.05.2018 (f. 141), însă aceasta nu a îndeplinit obligația respectivă.

În consecință, față de modalitatea în care reclamanta a înțeles să-și exercite drepturile procesuale și să-și îndeplinească obligațiile stabilite (stabilirea exactă a cadrului procesual fiind în sarcina reclamantei), instanța a analizat clauzele contractuale care fac trimitere la aspectele invocate de reclamantă, astfel cum pot fi ele interpretate, în lipsa unor mențiuni exacte din partea reclamantei.

În drept, instanța a reținut incidența dispozițiilor art. 1 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora „se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”.

De asemenea, potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”, iar potrivit art. 1 lit. a) din Anexa cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive, „sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia”.

În prezenta cauză, reclamanta a invocat caracterul abuziv al mai multor clauze din contractul de credit încheiat cu pârâta, acestea urmând a fi analizate în cele ce urmează.

În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei „prin care banca a stabilit o dobândă variabilă în funcție de indicele LIBOR și de marja băncii, care este variabilă” din contractul de credit nr. ____________13845 din 22.07.2008, respectiv capătul nr. 1 din cerere, instanța reține incidența art. 3.2 din contract (f. 79).

Totodată, în cadrul acestei analize, instanța a urmărit și soluționarea capetelor nr. 2 și 3 din cerere, care sunt strict legate de primul capăt de cerere.

Prin acest articol, părțile au convenit în esență ca rata dobânzii să fie variabilă și revizuibilă în funcție de noua valoare a indicelui de referință LIBOR la 3 luni și marja variabilă a băncii, aceasta din urmă fiind la data încheierii contractului cea menționată la Cap. III – Termenii împrumutului din același contract.

De asemenea, la data încheierii contractului, părțile au stabilit ca rata dobânzii percepută de bancă să fie cea menționată la Cap. III – Termenii împrumutului.

Potrivit Cap. III – Termenii împrumutului (f. 85), la data încheierii contractului rata dobânzii era de 11,50 %, iar marja băncii era de 8,7 %.

Față de aceste prevederi, instanța a reținut netemeinicia evidentă a procentului de 4,1 % indicat de reclamantă în petitul nr. 2, prin care a solicitat ca acesta să fie avut în vedere pentru stabilirea marjei băncii, neexistând niciun înscris din care să rezulte un asemenea procent.

Potrivit înscrisului de la f. 15, marja băncii a fost de 8,7 % (cea agreată prin contract) în toată perioada 22.07.2008 – 22.01.2010, neexistând astfel vreo modificare din partea băncii.

Ulterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, banca a aliniat contractul de credit la noua legislație, iar marja băncii a devenit și din punct de vedere contractual fixă.

Instanța a avut în vedere la soluționarea acestui capăt de cerere și actul adițional nr. 1 din 15.07.2009 (f. 88-89), încheiat între părți, la solicitarea reclamantei, modificările esențial intervenind tocmai asupra articolului referitor la dobândă.

Astfel, nu se poate reține argumentul reclamantei privitor la lipsa posibilității de negociere.

Instanța nu poate constata caracterul abuziv al clauzei analizate, apreciind că nu se poate reține că această clauză nu a fost negociată direct cu consumatorul, neexistând dovada unui dezechilibru semnificativ creat între drepturile și obligațiile părților.

De asemenea, nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 143/2000, instanța a apreciat că această clauză nu poate fi considerată ca reprezentând o clauză preformulată.

Dimpotrivă, instanța a reținut incidența art. 4 alin. 6 din Legea nr. 143/2000, clauza de la art. 3.2 din contractul de credit în cauză reprezentând prețul contractului de credit, reprezentând unul din costurile la care reclamanta a fost obligat în urma serviciului prestat de banca pârâtă, respectiv de acordare a creditului.

Totodată, calificarea dobânzii ca fiind revizuibilă (variabilă) face parte din elementele esențiale ale contractului, asupra cărora părțile au convenit. În contractele de credit, dobânda poate fi fixă sau variabilă, alegerea uneia dintre cele două fiind de natura contractului. Instanța nu poate constata caracterul abuziv al sintagmei prin care se stabilește însăși natura dobânzii, în cazul de față aceasta fiind convenită de părți ca fiind variabilă, întrucât printr-o eventuală asemenea constatare s-ar modifica natura dobânzii, aceasta devenind fixă (o dobândă variabilă declarată abuzivă devenind în mod logic fixă), lucru care ar duce la înfrângerea convenției părților și la modificarea contractului într-un mod inadmisibil.

Având în vedere modalitatea în care a fost concepută clauza analizată, valoarea marjei băncii stabilită inițial, cea efectiv aplicată de bancă până la intervenirea OUG nr. 50/2010 și cea aplicată după intervenirea acestui act normativ, instanța apreciază că clauza de la art. 3.2 din contractul de credit, prin raportare la Cap. III – termenii împrumutului nu este o clauză abuzivă.

Referitor la capătul de cerere nr. 2 din cererea introductivă de instanță privind solicitarea de obligare a pârâtei „să interpreteze dobânda variabila pentru perioada 22.07.2008 și până la încheierea contractului prin raportare la evoluția Libor la 3 luni și la marja băncii de la momentul încheierii contractului de 4,1%, ce trebuie menținută fixă”, instanța a apreciat că nu poate interveni în sensul modificării unei clauze contractuale, cu consecința substituirii acordului de voință al uneia dintre părți și, implicit a încălcării principiului libertății contractuale și a principiului autonomiei de voință a părților. Eliminarea unei clauze, ca efect al constatării/declarării nulității acesteia, nu atrage, așadar, și înlocuirea acesteia pe cale jurisdicțională, conținutul prevederilor contractuale neputând fi decât rezultatul exclusiv al negocierii părților.

În consecință, instanța a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

Având în vedere soluțiile pronunțate asupra petitelor nr. 1 și 2, instanța a respins ca neîntemeiat și capătul nr. 3 din cerere, referitor la restituirea de către pârâtă a sumelor încasate în plus față de cele ce ar fi rezultat ca urmare a aplicării formulei de calcul solicitată de reclamantă prin petitul nr. 2.

În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei „în baza căreia a fost perceput un comision de acordare” din contractul de credit nr. ____________13845 din 22.07.2008, respectiv capătul nr. 4 din cerere, instanța a reținut incidența art. 4 din contract (f. 80).

Prin art. 4 din contract raportat la Cap. III – Termenii împrumutului, părțile au convenit ca reclamanta să plătească un comision de acordare a creditului de 5 % din suma solicitată.

Instanța a apreciat că această clauză nu are caracter abuziv.

Potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în cauza C 143/13 M____ versus Volksbank, fiind sesizată cu soluționarea unei întrebări preliminare legate de interpretarea articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii „obiectul principal al contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte” nu acoperă, în principiu, tipurile de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori.

Totodată, potrivit art. 7 pct. 4 din OUG nr. 50/2010, costul total al creditului pentru consumatori implică toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale, art. 7 pct. 6 din O.U.G. nr. 50/2010 stabilind că dobânda anuală efectivă, denumită în continuare D__ reprezintă costul total al creditului pentru consumator, exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului, inclusiv costurile prevăzute la art. 73, după caz.

Conform art. 73 alin. (1) și (2) din OUG nr. 50/2010, „în scopul calculării dobânzii anuale efective se determină costul total al creditului pentru consumator. Sunt incluse în costul total al creditului pentru consumator: costurile administrării unui cont care înregistrează atât operațiunile de plată, cât și tragerile; costurile de utilizare a unui mijloc de plată atât pentru operațiunile de plată, cât și pentru trageri; alte costuri privind operațiunile de plată”.

Prețul unui contract este, astfel, principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract de credit. Clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului, exprimându-se procentual la nivelul valorii creditului acordat.

În cauză, comisionul de acordare din contractul de credit este determinat matematic, într-un mod clar și precis (5 % din valoarea creditului, perceput o singură dată), nefiind, astfel, de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în sensul prevăzut de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Relevant, sub aspectul determinării caracterului abuziv sau neabuziv al unei clauze, este ca nivelul cuantumului taxelor și comisioanelor stabilite de părți să fie unul clar determinat, fără a fi supus posibilității arbitrare a instituției financiar bancare de a-l modifica prin înfrângerea voinței consumatorului.

Pentru considerentele anterior expuse, instanța a respins cererea reclamantei privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4 din contractul de credit, ca neîntemeiată.

Ca și consecință a constatării caracterului neabuziv al clauzei contractuale referitoare la comisionul de acordare, instanța a respins ca neîntemeiat și capătul de cerere nr. 5 din cererea introductivă de instanță referitor la eliminarea clauzei referitoare la comisionul de acordare și la restituirea de către pârâtă a sumei încasate cu titlu de comision de acordare credit.

În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei „prin care banca a stabilit fără o negociere prealabilă ca orice litigiu viitor între părți să fie soluționat de instanțele judecătorești din București” din contractul de credit nr. ____________13845 din 22.07.2008, respectiv capătul nr. 6 din cerere, instanța a reținut incidența art. 13.5 din contract (f. 84).

Instanța a apreciat abuzivă această clauză, încălcând echilibrul contractual și drepturile consumatorului (reclamantei), stabilind în sarcina acestuia o obligație excesivă în vederea acțiunilor în justiție formulate de către sau în contradictoriu cu profesionistul (banca), toate actele normative interne și internaționale stabilind că în asemenea litigii competența de soluționare a cauzei este statuată în favoarea instanțelor de la domiciliul consumatorului.

Totodată, în susținerea acestei concluzii, instanța are în vedere și viziunea legiuitorului în materie de competență teritorială în astfel de litigii, astfel cum a fost exprimată în conținutul art. 121 C__.

În consecință, acțiunea a fost admisă în privința acestui capăt de cerere.

În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei „de efectuare a plăților în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către reclamantă” din contractul de credit nr. ____________13845 din 22.07.2008, precum și solicitarea de înghețare a cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, cu obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a diferențelor, respectiv capătul nr. 7 din cerere, instanța reține incidența art. 8.1 din contract (f. 80).

Prin acest articol, părțile au convenit în esență ca restituirea împrumutului să se facă în aceeași monedă ca cea în care a fost acordat, în cazul de față franci elvețieni (CHF).

Instanța a apreciat că și acest capăt de cerere se impune a fi respins ca neîntemeiat pentru considerentele ce urmează.

În speță suntem în situația unui împrumut în franci elvețieni, împrumutatul primind o sumă în această valută și fiind obligată să o restituie în aceeași valută. Contractul de credit conține așadar un element de risc valutar.

Instanța a reținut că în cazul creditelor acordate în valută nu suntem în prezența unor clauze abuzive, cât timp regula nominalismului monetar nu a fost instituită de către bancă printr-o clauză inserată în contract, ci de către legiuitor. Astfel, chiar dacă în contractul de credit sau în graficul de rambursare figurează o asemenea clauză de risc valutar, ea nu reprezintă altceva decât reproducerea, preluarea principiului nominalismului monetar, consacrat prin lege. Prin urmare, principiul nominalismului este tradițional în contractele de împrumut.

Atât Codul civil din 1864 (art. 1578), cât și NCC (art.2164) consacră în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația acesteia.

Instanța a avut în vedere, în acest sens, și Hotărârea Curții Europene de Justiție din 30 aprilie 2014, pronunțată în procedura C280/l, Barclays Bank contra S___ Sannchez Garcia, Alejandro Chacon Barrera, potrivit căreia „Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și principiile dreptului Uniunii referitoare la protecția consumatorilor și la echilibrul contractual, trebuie interpretate în sensul ca sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege și norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuție în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conținutului sau a domeniului de aplicare al acestora”.

Așadar, întrucât principul nominalismului monetar este unul legal, excepțiile de la acest principiu nu pot fi instituite pe cale jurisprudențială, ci doar pe cale legală.

Nimic nu se opune, însă, ca legiuitorul sa prevadă măsuri speciale de protecție a consumatorilor în cazul creditelor acordate în valută, însăși Directiva nr. 17/2014 având ca premisă aplicarea principiului nominalismului (împrumutatul suporta riscul valutar), cu condiția ca statele membre să adopte o reglementare specială, derogatorie, de natură să asigure protecția consumatorilor, cu aplicabilitate numai pentru viitor, adică pentru contractele care vor fi încheiate sub imperiul unei asemenea reglementari.

Prin urmare, în materia creditelor în valută, problema riscului valutar la care este expus consumatorul nu este susceptibilă de a fi soluționată pe calea unor acțiuni întemeiate pe Legea nr.193/2000, având în vedere faptul că riscul valutar nu este suportat de către consumator în temeiul unei pretinse clauze abuzive inserate în contractul de credit, ci ca o consecință a aplicării principiului nominalismului monetar, consacrat prin lege. Nu se poate abdica de la acest principiu, deoarece teoria clauzelor abuzive nu înseamnă negarea unor principii sau a unei reguli tradiționale de funcționare a unei instituții juridice.

Instanța a mai apreciat că în prezenta cauză nu sunt aplicabile considerentele din Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler și Káslerné Rábai (C 26/13, EU:C:2014:282)

Specificul cauzei Kasler era că împrumuturile analizate de CJUE erau încheiate în monedă străină, dar trebuiau să fie rambursate în moneda națională în funcție de cursul de schimb la vânzare al monedei străine practicat de instituția bancară.

Astfel, consumatorii erau supuși unor prestații vădit excesive, clauzele respective negăsindu-și nicio justificare legale sau jurisprudențială, diferențele dintre contraprestațiile părților fiind unele evidente.

În prezenta cauză nu ne găsim într-o asemenea situație, întrucât reclamanta a contractat creditul într-o monedă străină, respectiv CHF, iar prin art. 8.1 din contract și-a asumat obligația de a restitui împrumutul în aceeași monedă străină.

În considerarea tuturor argumentele de fapt și de drept ce preced și reținând soluțiile pronunțate de instanță asupra tuturor clauzelor invocate de reclamantă ca fiind abuzive, precum și asupra tuturor celorlalte capete de cerere din cererea de chemare în judecată, s-a constatat că în prezenta cauză nu se poate reține existența vreunei sume pe care pârâta ar trebui să o restituie reclamantei.

În consecință, instanța a admis în parte cererea de chemare în judecată, a constatat caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a clauzei prevăzută la art. 13.5 din contractul de credit nr. ____________13845 din data de 22.07.2008, încheiat între reclamantă și pârâta PIRAEUS BANK România SA, urmând a respinge toate celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

De asemenea, a respins ca neîntemeiată și cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că la dosarul cauzei nu există dovada unor astfel de cheltuieli efectuate de reclamantă.

Împotriva sentinței civile de mai sus a declarat apel reclamanta A_____ A______, criticând-o pentru următoarele motive:

In mod abuziv parata a stabilit o marja a băncii variabila, potrivit legislației bancare singura componenta variabila ar fi trebuit sa fie doar evoluția Libor. Marja băncii se impunea a fi menținută fixa fara ca banca sa aiba posibilitatea sa o stabilească dupa bunul plac asa cum a procedat.

Instanța fondului nesocotește toate aceste considerente, mai ales ca potrivit art 9 lit g din OG nr 21/1992 in contractele de credit cu dobânda variabila se vor aplica următoarele reguli: variația dobânzii trebuie sa fie independenta de voința furnizorului de servicii financiare,raportata la fluctuațiile unor indici de referința verificabili. OUG nr.174 /2008 a statuat de aceeași maniera respectiv obligația creditorului sa aiba in vedere doar referințele de piața (Euribor/Robor/Libor) pentru calculul variației dobânzii . Ordonanța nr.51/2010 menține aceiași criterii obiective de calcul a dobânzii . Legiuitorul a interzis furnizorului de servicii bancare calculul dobânzii in mod discretionar,societatea parata nesocotind aceste obligații. Nu poate fi admis modul discreționar prin care parata a calculate dobânda prin raportare la o marja a băncii ce a variat dupa cum au fost interesele paratei. Solicitam recalcularea acestei dobânzi prin menținerea marjei fixe de 4,90% de la momentul incheierii contractului la care sa fie adăugata indicele de referința LIBOR la 3 luni.

La momentul încheieri contractului banca a acționat de pe o poziție inegala,contractul fiind unul de adeziune, clauzele prestabilite de imprumutator, fara a avea posibilitatea de a modifica sau înlătura vreuna dintre acestea. Aceste clauze invocate creeaza un dezechilibru semnificativ în drepturile si obligațiile părtilor .

Potrivit art 4 alin 1 din Legea nr. 193/2000 ,o clauza care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerată abuziva daca prin ea insasi sau împreuna cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului si contrar bunei credințe un dezechilibru _______________________________ părtilor. Apreciez ca in cauza sunt incidente aceste prevederi motiv pentru care solicita constatarea acestor clauze ca fiind abuzive.

In ceea ce privește solicitarea de la ultimul punct ,în anul 2007 și anterior momentului semnării contractului, cursul valutar al francului elvețian era de mult timp unul stabil, acest aspect determinând de altfel împrumutătorul să încheie un contract de împrumut în această monedă. Stabilitatea cursului de schimb se reflectă și în valoarea relativ mică a dobânzii pentru acest tip de împrumut, ceea ce făcea și mai atractiv împrumutul pentru reclamanta.

A arătat apelanta că fiind consumator de un nivel mediu și normal informat, nu avea cum să prevadă o modificare dramatică a cursului de schimb valutar pentru francul elvețian,banca, având informații mult mai multe de pe piața interbancară.

În contractul de împrumut nu se indică în mod transparent motivul și particularitățile mecanismului de schimb al monedei străine precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea - împrumutului, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește, neputând să prevadă, prin urmare, costul total al împrumutului său.

Cursul de schimb valutar a crescut cu mult față de cel avut în vedere la momentul semnării contractului.

Achitarea ratelor lunare în temeiul unui contract de credit nu este prevăzută in Regulamentul valutar, astfel încât se impune ca executarea obligațiilor decurgând din acest contract să se facă în moneda naționala. Efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare) în sarcina consumatorului ocazionate de schimbul valutar din leu în euro și din euro în CHF cu consecința împovărării consumatorilor, determinând o creștere a caracterului) oneros al obligațiilor asumate de către aceștia, fapt contrar principiului echității și bunei credințe, care trebuie să guverneze executarea contractelor. Prin urmare, se impune calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractelor pe întreaga perioadă de valabilitate a acestora.

În drept ,au fost invocate disp. art. 470 și urm. NCPC ,Legea nr. 193/2000 .

Prin întâmpinarea depusă la data de 21.12.2018 intimata -pârâtă B_ B______ B___ B______ B_ a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Instanța a reținut in mod fondat si întemeiat inexistenta caracterului abuziv al clauzelor contractuale.

Clauzele Contractelor de credit au fost negociate de către părțile semnatare înainte de semnarea acestuia.

Mai mult, înainte de semnarea Contractelor de credit, a furnizat reclamantului, cu o perioada de timp rezonabila înainte de data semnării, drafturile Contractelor de credit, iar acesta a dispus de suficient timp de analiza a clauzelor contractuale, astfel cum rezulta din art. 9.3 din Contracte: prin semnarea prezentului Contract, împrumutatul declara ca Reclamantul a dispus de libertatea si de timpul necesar pentru a (re)formula obiectiuni pe marginea clauzelor contractuale. Faptul ca acesta a ales sa nu formuleze o contraoferta sau sa nu supună clauzele contractuale unor dezbateri si nu a solicitat lămurirea sau modificarea clauzelor inscrise in Contracte, nu inseamna ca este vorba de contracte nenegociate.

Prin urmare, condiția nenegocierii clauzelor atacate nu poate fi reținuta, cu atat mai mult cu cat reclamantul nu dovedește sa fi solicitat clarificări cu privire la oferta băncii, sau ca si-a exprimat dorința de a modifica oferta băncii, sau ca a inițiat orice alte discuții cu privire la oferta propusa de Banca, iar acestea i-au fost refuzate de Banca.

Nu poate fi reținut motivul privind caracterul strict aleatoriu al modului de formare a dobânzii. Aceasta clauza privitoare la dobânda este in deplina concordanta cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 si cu dispozițiile contractuale asumate de parti.

Astfel, desi a solicita aplicarea unei marje de 4% reclamanta nu are in vedere contractul de credit in forma in care acesta a fost încheiat la data de 22.07.2008, data la care, prin art. III-TERMENII ÎMPRUMUTULUI- statuează asupra dobânzii si a marjei, ca element component din structura dobânzii, marja fiind stabilita la 8,7%. De asemenea, ulterior intrării in vigoare a OUG 50/2010, creditoarea s-a confirmat acestor dispoziții legale, marja devenind fixa.

Astfel, subscrisa a pus in practică voința legiuitorului de a-i proteja pe consumatori, incepand cu data intrării in vigoare a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, de modificările marjei, modificări care, anterior intrării in vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 nu erau interzise de legislația in vigoare.

Anterior intrării in vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, modificarea marjei nu era interzisa de legislația in vigoare, iar ulterior intrării in vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, Piraeus Bank s-a conformat acestor prevederi, iar prin actul adițional a „inghetat" marja potrivit noilor dispoziții legale.

In drept,au fost invocate disp. art. 205 si următoarele Cod de procedura civila, art. 4 alin. (1) si alin. (6) din Legea nr. 193/2000; prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000; art. 4 alin. (2) din Directiva 93/ 13/CEE, orice alt act normativ la care am făcut referire in prezenta cerere precum si principiile in care isi are sediul materia.

Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor referitoare la calea de atac a apelului ,tribunalul constată că apelul este nefondat ,pentru următoarele considerente :

La data de 22.07.2008 între apelanta -reclamantă A_____ A______ ,în calitate de împrumutat și intimata -pârâtă PIRAEUS BANK România SA s-a încheiat contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. ____________13845 (f. 79-85), prin care apelanta-reclamantă a contractat un credit în valoare de 10.500 CHF, pentru o perioadă de 120 de luni.

La acest contract, părțile au încheiat la data de 15.07.2009 actul adițional nr. 1 (f. 88-89)

Conform art. 3.2 , rata dobânzii este variabilă și revizuibilă la fiecare 3 luni în funcție de noua valoare a indicelui de referință LIBOR și marja variabilă a băncii, aceasta din urmă fiind la data încheierii contractului cea menționată la Cap. III – Termenii împrumutului din același contract și variind conform deciziei băncii .

De asemenea, la data încheierii contractului, părțile au stabilit ca rata dobânzii percepută de bancă să fie cea menționată la Cap. III – Termenii împrumutului.

Potrivit Cap. III – Termenii împrumutului (f. 85), la data încheierii contractului rata dobânzii era de 11,50 %, iar marja băncii era de 8,7 %.

La art. 3.3. s-a stipulat prevederea potrivit căreia ,în cazul în care banca modifică marja,conform deciziei sale și în afara modificărilor survenite în funcție în urma reviziilor efectuate la fiecare 3 lui,noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare împreună cu noul grafic de rambursare aferent ,iar art. 3.4 prevede că în cazul majorării marjei din componența dobânzii ,împrumutatul are dreptul să declare într-un interval de 30 de zile de la comunicare noii rate a dobânzii că nu acceptă noul nivel al marjei .

Potrivit înscrisului de la f. 124, marja băncii a fost de 8,7 % în toată perioada 22.07.2008 – 22.01.2010, neexistând vreo modificare din partea băncii.

Ulterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, banca a aliniat contractul de credit la noua legislație, iar marja băncii a devenit și din punct de vedere contractual fixă.

De altfel ,prin Actul adițional nr. 1 din 15.07.2009 (f. 88-89), încheiat între părți, la solicitarea apelantei -reclamantei, părțile au convenit completarea art. 3.1 din contract privitor la dobândă.

Față de aceste înscrisuri ,având în vedere că marja băncii a fost constantă ,respectiv în procent de 8,7 %,neoperând o modificare a dobânzii prin luarea în considerare a unei variații a marjei băncii și mecanismul în funcție de care banca a înțeles să procedeze la modificarea dobânzii este explicat contractual ,nefiind discreționar,nu se poate reține că banca nu a acționat cu bună-credință .

Formula de calcul a dobânzii stipulată în contract ,aplicată de bancă respectă acordul de voință al părților de la momentul încheierii contractului ,iar procentul de 4,1 %reprezentând marja băncii de la momentul încheierii contractului este infirmat de prevederile contractuale,apelanta -reclamantă nefăcând nici dovada faptului că în perioada 22.07.2008 – 22.01.2010 ,marja băncii ar fi fost de 4,1 %.

Sarcina probării acestui din urmă aspect revenea apelantei ,față de disp. art. 249 C.pr.civ.,aceasta reclamând comportamentul abuziv al unității bancare .

Potrivit art. 4 al. 1 din Legea nr. 193/2000, „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ".

Alin. 2 al aceluiași text prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard pre-formulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: clauza să nu fi fost negociată direct și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

În ceea ce privește dobânda și comisionul de acordare , prima instanță de judecată a constatat în mod corect neîndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile Legii nr. 193/2000.

În jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, consumatorul a fost definit ca acea parte vulnerabilă din punct de vedere economic și mai puțin experimentată în materie juridică. O dimensiune esențială a protecției consumatorilor în cadrul contractelor de credit bancar vizează eliminarea clauzelor abuzive din aceste convenții. Mult mai frecvente sunt situațiile în care, sub aparența unei legalități, instituțiile de creditare nesocotesc drepturile consumatorilor, însă în mod subtil. Este cazul contractului de credit bancar, în care, sub pretextul libertății contractuale și al obligativității contractului, uneori, instituțiile de creditare inserează și impun clauze abuzive.

În cauza C-26/13 (A____ Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt), expuse în paragrafele 67, 72, 73, 74 și mai ales 75,CJUE a arătat următoarele: „Art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală…, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului… la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze…., astfel încât consumatorul să poată să evalueze pe baza unor criterii clare și inteligibile consecințele economice care rezultă în ceea ce-l privește”.De altfel, prin Legea nr. 193/2000, care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale.

Interpretând această directivă, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a stabilit în Cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C-240/98) că protecția acestui act normativ conferă judecătorului național posibilitatea de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe aceasta. Întrucât o asemenea examinare presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a și produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată.

Convenția de credit încheiată între părți are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art.4 alin.(3) din Legea nr.193/2000, întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune, anterior menționate: între reclamantă, partea contractantă aflată în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâtă, partea contractantă deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamantul; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamanții doar manifestându-și voința de a încheia convenția.

Negocierea unui contract nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a alege între mai multe „produse predefinite" și „contracte de credit standardizate", ci presupune ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor. Pârâta nu a făcut însă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarilor ofertei, respectiv a faptului că reclamanții au avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, deși sarcina acestei probe îi revenea, potrivit art.4 alin.(2) din Lege.

Buna credință presupune ca ambele părți să respecte echilibrul contractual, astfel că nici una dintre acestea să nu încerce a obține o valoarea mai mare decât aceea la care s-a obligat cealaltă parte.

Per a contrario, reaua-credință intervine prin ruperea echilibrului contractual de către una din părți, în scopul obținerii unor beneficii sau a protejării propriilor interese în detrimentul drepturilor celeilalte părți contractante.

Or, așa cum s-a concluzionat mai sus, prin inserarea clauzei supusă analizei, nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Cu referire la comisionul de acordare , comisioanele sunt parte din totalul costului creditului, alături de dobânda și se exprimă procentual la nivelul unui an prin formula dobânzii anuale efective.

Comisionul în discuție este strict determinat ,fiind stabilită formula de calcul , fără posibilitatea modificării prin voința uneia sau ambelor părți contractante, motiv pentru care nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000. Încă de la semnarea convenției se cunoștea despre existența acestui comision ,clauza contractuală referitoare la acesta fiind clară și acceptată de către consumator .

Important este ca nivelul cuantumului taxelor și comisioanelor stabilite de părți să fie unul clar determinat, iar acesta să nu fie supus posibilității arbitrare a instituției financiar bancare de a-l modifica prin înfrângerea voinței consumatorului.

De asemenea, destinația acestui comision a fost precis determinată .

Art. 1 alin. 1 din Legea nr.193/2000 prevede că orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Clauza referitoare la comisionul de acordare ,față de modul în care a fost formulată,respectă exigențele legale stabilite de acest text.

Cu privire la solicitarea de înghețare a cursului de schimb CHF-leu de la data încheierii contractului de credit ,curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, instanța a constatat în mod corect că în speță se pune problema unui împrumut în franci elvețieni, împrumutatul primind o sumă în această valută și fiind obligat să o restituie în aceeași valută. Contractul de credit conține așadar un element de risc valutar. Codul civil din 1864 ( art.1578) consacră în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația acesteia. Prin urmare, principiul nominalismului este tradițional în contractele de împrumut. În realitate, în cadrul creditelor acordate în valută, nu se pune problema existenței niciunei clauze abuzive, pentru că nu banca a instituit printr-o clauză în contract regula nominalismului, ci însuși legiuitorul. Nu se poate abdica de la acest principiu, deoarece teoria clauzelor abuzive nu înseamnă negarea unor principii sau a unei reguli tradiționale de funcționare a unei instituții juridice.

Acordarea creditului în moneda CHF s-a făcut la solicitarea împrumutatului , acest credit fiind mai avantajos din punct de vedere al costurilor sale.

Această opțiune a fost făcută conștient de către consumator, în considerarea avantajelor pe care acest tip de credit le oferea în comparație cu celelalte produse de creditare oferite atât de bancă, cât si de alți furnizori de produse bancare: cost mai redus și acces la o sumă mai mare de bani. Prin urmare, nu se poate reține lipsa de negociere a clauzei privind moneda acordării creditului, fiind evident faptul că a fost opțiunea împrumutatului de a accesa un credit în franci elvețieni.

La acordarea oricărui împrumut în valută de către orice persoana fizică sau juridică, se suportă un risc valutar, cuantumul său diferind în funcție de moneda în care se acordă creditul și de evoluția sa pe piața financiară. Prin încheierea contractului de credit în monedă străină, consumatorul își asumă riscul valutar, acceptând să contracteze un împrumut într-o altă monedă decât cea în care obține resursele de rambursare. Asumarea riscului valutar de către debitor poate fi naturală, implicită, în absența unei clauze contractuale ,sau convențională, explicită, bazată pe o clauză contractuală prin care acceptă expres să suporte efectele pe care fluctuațiile cursului de schimb le produc asupra obligațiilor sale.

Pentru toate aceste considerente ,constatând că prima instanță de judecată a pronunțat o sentință legală și temeinică ,tribunalul,în temeiul art. 480 alin. 1 C.pr.civ.,va respinge apelul ca nefondat.

În temeiul art. 451-453 C.pr.civ. , cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată în apel va fi respinsă ca neîntemeiată,față de lipsa dovezilor de achitare în prezenta cauză a unor sume de bani cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat apelul formulat de reclamanta A_____ A______ domiciliata în Pitești, __________________, ______________, ____________, jud. Argeș, cu domiciliul procesual ales în Pitești, ________________________. 7A, ______________________, jud. Argeș, împotriva Sentinței civile nr. 5796/20.09.2018, pronunțată de Judecătoria Pitești, în dosarul nr. ______________, intimată fiind pârâta B_ B______ B___ B______ B_, cu sediul social in București, ____________________. 29-31, Sector 1, CUI _______, J____________, cu sediul procesual ales la SCP Navridis și Asociații în București, _____________________. 3, _______________, Sector 3.

Respinge cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată în apel ca neîntemeiată.

Cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare.

Cererea de recurs se depune la Tribunalul Argeș.

Pronunțată astăzi, 23.02.2021 prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Președinte,

A____ A____ Judecător,

S____ I_____ Ț____

Grefier,

I____ B____

Red.S.I.Ț./Dact. NE/ 4 ex/24.03.2021

Jud. fond I.D.C______

Acest document este preluat și procesat de o aplicație realizată gratuit de Wolters Kluwer Romania pentru Fundatia RoLII.

Conținutul său poate fi preluat și utilizat cu citarea sursei: www.rolii.ro

________________________________________

[*] operator de date cu caracter personal nr. 5085 și 5596

Domenii speta

Spete similare