Anulare act

Cod ECLI ECLI:RO:TBCVN:2021:............

R O M Â N I A

TRIBUNALUL COVASNA

SECŢIA CIVILĂ

Dosar nr. .....................

Completul de apel specializat în soluţionarea cauzelor

 în materiile civil, litigii cu profesioniştii şi minori şi familie

DECIZIA CIVILĂ NR. 414/A

Şedinţa publică din 12 octombrie 2021

Instanţa  constituită  din:

PREŞEDINTE : ...........

JUDECĂTOR :  ....................

GREFIER : .................

Pentru astăzi fiind amânată pronunţarea asupra apelurilor declarate de apelanţii – reclamanţi  SZ.CS. şi K.K.T. şi apelanta-pârâtă ..... S.A., împotriva sentinţei civile nr. 28 din 19 ianuarie 2021 pronunţată de Judecătoria Târgu Secuiesc în dosarul nr. ....., având ca obiect anulare act.

Instanţa constată că a rămas în pronunţare asupra cauzei în şedinţa publică din data de 28 septembrie 2021, potrivit celor consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată, parte integrantă din prezenta hotărâre, când, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 12 octombrie 2021.

T R I B U N A L U L

Prin  sentinţa civilă nr. 28 din 19.01.2021,  pronunţată de Judecătoria Târgu Secuiesc, s-a dispus admiterea în parte a acțiunii formulate de reclamanții Sz.Cs. şi K.K.T. în contradictoriu cu pârâta ..... S.A. și, pe cale de consecință, a constatat  caracterul abuziv al clauzei cuprinse la art. 4 pct. 4.3. din contractul de credit nr. RM05543222828 din 27.04.2007 în ceea ce priveşte modalitatea de modificare a ratei dobânzii curente, al clauzei cuprinse la art. 6 pct. 6.1. din contractul de credit nr. RM05543222828 din 27.04.2007 în ceea ce priveşte plata de către reclamanți a comisionului de administrare și a obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele încasate cu titlu de dobândă peste procentul de 4,9% pe an, precum şi sumele încasate cu titlu de comision de administrare, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data plăţii şi până la restituirea efectivă.

Instanța a respins cererea cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse la art. 4 pct. 4.1. din contractul de credit nr. RM05543222828 din 27.04.2007, precum și cererea privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Motivele pe care se întemeiază sentinţa judecătoriei.

Prima instanţă a reţinut că reclamanții Sz.Cs. şi K.K.T. şi pârâta ..... S.A. au încheiat contractul de credit nr. RM05543222828 din 27.04.2007 pentru suma de 45.000 CHF acordată pe o perioadă de 240 luni, scadența finală a creditului fiind la 27.04.2027.

Pentru garantarea creditului, conform art. 7 din contract, s-a constituit ipoteca de rang I asupra apartamentului situat în .................................., având nr. cadastral topo 1303/2/XIX/S, 1304/2/XIX/S, 1305/2/XIX/S, intabulat în CF nr. .........................

Conform art. 4 pct. 4.1 din contract, ”Pentru creditul acordat, Împrumutatul datorează Băncii o dobândă curentă revizuibilă, ce se acumulează zilnic începând cu data acordării creditului până la data rambursării integrale a sumelor datorate în baza prezentului contract de credit şi se calculează prin aplicarea Ratei anuale a dobânzii curente la soldul creditului în scopul calculării dobânzii se consideră anul de 360 de zile şi luna de 30 de zile (...)”, iar potrivit pct. 4.3 al aceluiași articol, „La data încheierii prezentului contract, rata dobânzii curente este de 4,9% pe an. Banca poate modifica rata dobânzii curente in funcţie de evoluţia pieţei financiare, aducând la cunoştinţa împrumutatului noua valoare a acesteia prin afişare la sediile băncii. Rata dobânzii astfel modificată intră în vigoare de la data afișării”.

S-a constatat că pârâta nu a comunicat la dosar elementele solicitate de instanță la termenul de judecată din 03.11.2020 privitoare la fluctuația dobânzii pe parcursul derulării contractului şi elementele în raport de care aceasta a suferit modificări, la eventualele modificări ale contractului de credit pe parcursul derulării acestuia, la eventuale înscrisuri care să fi stat la baza încheierii contractului de credit în discuție. S-a reţinut că aceste elemente se află în posesia băncii pârâte şi că opțiunea acesteia de a nu le comunica la dosar are ca efect sustragerea de la cercetarea  judecătorească a conduitei băncii pe parcursul derulării contractului. Această împrejurare nu a putut fi reţinută în favoarea pârâtei.

În speţă sunt incidente prevederile Legii nr. 193/200. Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”.

Rezultă din textul citat cele trei condiţii esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească o prevedere contractuală pentru a fi considerată abuzivă şi eliminată din contract.

1. În primul rând, clauza nu a făcut obiectul unei negocieri. Este de reţinut faptul că, dacă s-a negociat punctual o clauză cu reprezentanţii băncii creditoare, aceasta nu va mai putea fi reclamată ca fiind abuzivă, chiar dacă va îngreuna situaţia pecuniară a consumatorului (spre exemplu, existenţa unor comisioane percepute de bancă fără a presta în schimbul lor un serviciu efectiv, dacă cuantumul acestor comisioane a fost negociat în prealabil cu împrumutatul). Totuşi, o negociere pur formală nu va produce efecte juridice atât timp cât se dovedeşte că debitorul nu a avut posibilitatea efectivă de a influenţa conţinutul clauzei. Aşadar, o simplă discuţie cu privire la o clauză nu poate fi considerată negociere dacă debitorul a fost lipsit de puterea de a-şi exprima punctul de vedere asupra conţinutului ei sau nu a putut solicita adaptarea ei la propriile cerinţe şi nevoi. În toate cazurile, banca va fi cea care trebuie să probeze negocierea directă a unei clauze.

2. Al doilea criteriu se referă la buna-credinţă. Pentru cei nefamiliarizați cu termenii juridici, buna-credinţă reprezintă o noţiune autonomă, care trebuie interpretată în lumina jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. În afacerea Aziz (cauza C-415/11, hotărâre din 14 martie 2013), Curtea a arătat că o clauză poate fi considerată că întruneşte condiţia bunei-credinţe în măsura în care banca, acţionând corect şi echitabil, putea avea aşteptarea rezonabilă că în urma unei negocieri individuale consumatorul ar fi acceptat clauza respectivă. Instanţa europeană adaugă că se vor lua în considerare inclusiv poziţiile juridice şi economice diferite ale părţilor în momentul negocierii, căci de cele mai multe ori acest dezechilibru se face simţit mai ales în perioada precontractuală, adică atunci când sunt stabilite clauzele contractului.

3. Ultimul criteriu care priveşte analiza caracterului abuziv al unei clauze are în vedere efectul pe care acesta îl produce: un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene apreciază că este competentă să sugereze instanţelor din statele membre numai nişte criterii orientative de care acestea pot ţine cont, fără a impune o soluţie sau alta. Acest ultim criteriu atrage atenţia asupra faptului că judecătorul este dator să cerceteze caracterul abuziv în funcţie de împrejurările concrete specifice fiecărei speţe în parte. Faptul că o pondere foarte mare îl are cadrul legislativ naţional este subliniat în cauza Constructora Principado SA (cauza C-226/12, hotărâre din 16 ianuarie 2014), CJUE stabilind că ,,pentru a şti dacă o clauză creează, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg dintr-un contract, trebuie să se ţină seama în special de normele aplicabile în dreptul naţional în lipsa unui acord între părţi în acest sens.”

Prin urmare, etalonul va fi reprezentat de normele de drept dispozitive, adică de acele prevederi conținute în acte normative de la care s-a derogat în mod expres prin contract. De asemenea, Curtea menţionează că acest dezechilibru trebuie să ţină cont şi de situaţia juridică în care este plasat consumatorul, căruia fie îi sunt limitate anumite drepturi (de care s-ar bucura în temeiul normelor dispozitive naţionale), fie îi sunt impuse obligaţii suplimentare neprevăzute în legea naţională. Tot în cauza Aziz s-a sugerat că în aprecierea situaţiei juridice a consumatorului trebuie să se ţină seama şi de mecanismele puse la dispoziţie de cadrul legal naţional în scopul înlăturării clauzelor abuzive din contract (spre exemplu, posibilitatea de a apela la procedura concilierii pentru soluţionarea litigiilor din domeniul bancar).

În speță, pârâta nu a comunicat la dosar date din care să rezulte existenţa vreunei negocieri între părţi privitoare la contractul de credit în discuţie, astfel că instanţa a constatat îndeplinirea primelor două condiţii.

Privitor la cea de-a treia condiţie, s-a reţinut existența unui evident dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, care rezultă din dreptul unilateral şi pur subiectiv al băncii de a modifica dobânda curentă, fără acordul consumatorului. Pct. 4.3 din contract creează dreptul pentru pârâta de a modifica dobânda în funcție de evoluția pieței financiare însă acest criteriu nu conține niciun element transparent şi obiectiv de calcul, ci permite băncii sa stabilească dobânda variabilă după bunul său plac, pur subiectiv şi fără acordul consumatorului.

Pentru aceste motive, constatând că şi această din urmă condiție este îndeplinită, instanța a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4 pct. 4.3 din contract, în ceea ce privește modul de stabilire a dobânzii curente.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 : „Clauzele abuzive cuprinse in contract si constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula in continuare, cu acordul consumatorului, numai daca după eliminarea acestora mai poate continua.”

Prin hotărârea pronunţată la 14 iunie 2012 de CJUE în cauza C-618/10 Banca Español de Crédito, SA s-a reţinut, la răspunsul pentru cea de-a doua întrebare, că: „articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat in sensul ca se opune unei reglementari a unui stat membru, precum art. 83 din decretul legislativ regal 1/2007 de aprobare a formei modificate a Legii generale privind protecţia consumatorilor şi a utilizatorilor şi a altor legi complementare (Real Decreto Legislativo 1/2007 por el que se aprueba el texto refundido de la Ley General para la defensa de los Consumidores y Usuarios y otras leyes complementarias) din 16 noiembrie 2007, care permite instanţei naţionale, atunci când constata nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat intre un vânzător sau un furnizor si un consumator, să completeze respectivul modificând conţinutul acestei clauze.”

Prin urmare, rolul judecătorului naţional este limitat la constatarea caracterului abuziv al unei clauze sau a unei părţi din aceasta, contractul urmând a se desfăşura fără acea clauză sau parte din clauză.

În speță, în urma înlăturării părţii din clauza constatată abuzivă, dobânda rămâne de 4,9% pe an. Aceasta nu este însa una fixă, ea putând varia prin înţelegerea părţilor, însă nu raportat la criteriul constatat ca fiind abuziv.

Aşadar, pentru a da eficienta dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, respectiv că acea parte din clauza constatată ca fiind abuzivă să nu producă niciun efect asupra consumatorului, se impune restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă peste procentul de 4,9% pe an, împreuna cu dobânda legală calculată de la data plăţii şi până la restituirea efectivă.

Privitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse la art. 4 pct. 4.1. din contractul de credit nr. RM05543222828 din 27.04.2007, instanța a reținut că reclamanții nu aduc critici propriu-zise acesteia, ci au în vedere achitarea dobânzii curente de 4,9% pe an nu şi a unei dobânzi modificate unilateral de pârâta. Așa cum s-a menționat, posibilitatea revizuirii acesteia este deschisă părților conform cu cele anterior expuse. Prin urmare, cererea pentru constatarea caracterului abuziv al acestei clauze a fost respinsă.

Privitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 6 pct. 6.1. din contractul în discuție, s-au reținut următoarele: Potrivit art. 6 pct. 6.1 din contractul de credit, „Pentru monitorizarea de către Banca a utilizării/ rambursării creditului, precum si a îndeplinirii oricăror altor obligaţii asumate de acesta în baza contractului de credit, împrumutatul datorează băncii un comision de administrare de 0.9% ce va fi calculat anual prin aplicarea procentului la soldul creditului si se va plăti astfel:

- pentru primul an de creditare, comisionul se plăteşte la data scadentei primei rate;

- pentru următorii ani d creditare, comisionul datorat pentru anul în curs se plăteşte la data scadentei primei rate aferente anului respective de creditare; începând cu cel de al doilea an de creditare , în funcţie de politica de credite a Băncii, de evoluţia pieţei de credit sau de serviciul datoriei clientului, Banca poate renunţa la încasarea comisionului de administrare pentru anul de creditare în curs (...). Banca va analiza anual oportunitatea renunțării la încasarea comisionului de administrare”.

Instanța a apreciat că acest comision de administrare nu este inclus în obiectul principal al creditului, nu reprezintă o prestaţie esenţială, ci constituie o obligație cu caracter accesoriu. Astfel, comisionul nu este exclus de la analiza caracterului abuziv. Sub acest aspect, instanța a apreciat de asemenea ca abuzivă clauza în discuție, motivat în principal de lipsa contraprestației băncii pentru acest cost şi de generarea unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului.

Astfel fiind, în cauză s-a dispus înlăturarea clauzei prevăzute de art. 6 pct. 6.1. din contractul de credit, cu consecința restituirii de către pârâta a sumelor încasate cu acest titlu împreuna cu dobânda legală calculată de la data plăţii şi până la restituirea efectivă.

Privitor la cheltuielile de judecată, instanța a reținut lipsa dovezilor efectuării acestora de către reclamanți. Prin urmare, cererea de obligare a pârâtei la plata acestor cheltuieli a fost respinsă.

 Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanții Sz.Cs. şi K.K.T. solicitând modificarea în parte a sentinţei în sensul admiterii cererii astfel cum a fost formulată.

 În motivare se arată că în mod nelegal instanța de fond a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, atâta timp cât la data de 3.11.2020 s-a trimis  prin fax dovada achitării onorariului avocațial în cuantum de 1785 lei, conform facturii FCA 1396/2.11.2020. Potrivit art. 453 Cod.proc.civ, partea care pierde procesul trebuie să suporte cheltuielile de judecată ale părții adverse, motiv pentru care se impune acordarea acestora.

În drept au fost invocate prevederile art. 204, 453 Cod.proc.civ.

Împotriva sentinței a declarat apel și pârâta ..... S.A. solicitând modificarea sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

În motivare se arată că în ce priveşte capătul de cerere privind dobânda, aceste aspecte au fost discutate cu clientul anterior acordării creditului. Astfel  cum rezultă  din  chiar cuprinsul contractului de credit, părţile  au convenit ca dobânda  să fie una  revizuibilă, aşa cum rezultă din contractul de credit şi din Cererea de credit care a stat la baza acordării creditului, reclamanţii optând pentru o dobânda „variabilă". Prin contractul încheiat s-a rezervat dreptul de modificare a dobânzii. Potrivit contractului de credit, clientul are libertatea de a rezilia imediat contractul de credit sub forma dreptului de rambursare anticipată, situaţie în care clientul va rambursa capitalul fără dobânzile ce urmau a fi calculate până la finele perioadei de creditare. Ca atare, contractul de credit încheiat cuprinde toate clauzele obligatorii stipulate de către legiuitor în sarcina furnizorului care îşi rezervă dreptul de a modifica dobânda.

Se arată că clauza criticată s-a negociat cu clientul, fiind acceptata de acesta încă de la semnarea contractului de credit şi mai mult decât atât, clientul a avut, la data stabilirii dobânzii variabile, şi are în continuare posibilitatea imediată de a rezilia contractul, astfel că ideea de abuz este  exclusă. Simplul caracter standard al unei clauze nu echivalează cu caracterul abuziv al acesteia, reclamanţii beneficiind de dobânda practicată de bancă pentru toţi clienţii ei la acel produs de credit. Contractele de credit bancar sunt calificate în doctrină şi în practică drept contracte standardizate, dar acest caracter al lor nu poate fi interpretat ca fiind prin sine însuşi abuziv şi nici de natură a împiedica negocierea între părţile contractante. Împrumutaţii au la dispoziţie o paleta larga de furnizori de servicii financiare.

Apelanta a mai arătat că atât la încheierea contractului cât şi la executarea clauzelor acestuia, a dat dovada de bună credinţă, rata dobânzii aferentă creditelor acordate nefiind lăsată la aprecierea discreţionară a băncii, dimpotrivă ea fiind exclusiv determinată de evoluţia pieţei financiare - costurile de refinanţare de pe piaţa monetară şi de capital, costurile furnizorilor de servicii, prima de risc - ori acestea sunt elemente obiective şi independente de voinţa băncii.

În ce priveşte  comisionul de administrare, se apreciază că respectivul comision a fost stipulat în mod clar în contract (cu indicarea procentului şi a sumei), fiind negociat cu clienţii. Administrarea unui credit presupune operaţiuni pe care banca le prestează clientului său şi este absolut normal ca aceste operaţiuni să fie comisionate. Scopul acestui comision a fost explicat reclamanţilor şi a fost acceptat de către aceştia prin semnarea actului fără nici o obiecţie. În plus, dispoziţiile art. 36 din OUG nr.50/2010 permit perceperea acestui comision prin contractele de credit încheiate cu consumatorii. În speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de legea nr 193/2000 pentru a se putea aprecia că respectiva clauză ar fi una abuzivă deoarece comisionul a fost negociat cu clienţii şi nu s-a produs un dezechilibru semnificativ între prestaţiile cocontractanţilor.

 Analizând sentinţa atacată, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, tribunalul constată că apelul declarat de pârâta ..... S.A este nefondat  pentru următoarele considerente:

 Apelanta a criticat dispoziţia primei instanţe de constatare a caracterului abuziv al clauzei cuprinsă în art. 4.3 din contract. Analizând aceste critici tribunalul reţine că această clauză are următorul cuprins: „banca poate modifica rata dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare, aducând la cunoştinţa împrumutatului noua valoare a acesteia prin afişare la sediile băncii. Rata dobânzii astfel modificate intră în vigoare la data modificării".

Conţinutul acestei clauze este evident abuziv, deoarece această sintagmă nu este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil. Art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 se referă la limbaj uşor inteligibil, iar art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, a cărei transpunere s-a făcut în legislaţia românească prin Legea nr. 193/2000, se referă la un limbaj clar şi inteligibil.

În contextul speţei trebuie analizat ce înseamnă redactarea clauzelor într-un limbaj uşor inteligibil respectiv un limbaj clar şi inteligibil. Limbaj clar înseamnă exprimarea corectă din punct de vedere gramatical, însă în analiza acestei clauze, din punct de vedere al caracterului abuziv, trebuie ţinut cont şi de prevederile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, în sensul că respectivul contract de împrumut bancar este unul de adeziune, în care se prezumă caracterul nenegociat al clauzelor, informarea reclamantului în legătură cu conţinutul contractului şi acordarea unui răgaz de gândire în vederea semnării acestuia nu echivalează cu negocierea contractului şi mai ales a acestei clauze cu reclamantul.

În ce priveşte limbajul inteligibil, acesta înseamnă posibilitatea pentru consumator de a prevedea consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecinţelor economice din care rezultă din acesta, în ceea ce-l priveşte. Astfel, CJUE, în hotărârea pronunţată în cauza C-26/13, par. 75, a arătat următoarele: art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte o clauză contractuală .., cerinţa potrivit căreia aceasta trebuie redactată în mod clar şi inteligibil, trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului .. la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să poată se evalueze pe baza unor criterii clare şi inteligibile consecinţele economice care rezultă în ceea ce-l priveşte".

Or, sub acest aspect, modul de redactare al clauzei de la art. 4.3 din contractul bancar se înscrie în prevederile alin. (1) lit. a), b) şi g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, cât şi în prevederile art. 4 alin. (1) şi (6) din aceeaşi lege. Sintagma „poate modifica" nu respectă exigenţele legii, nepermiţând consumatorului să determine mecanismul prin care banca ar putea să determine rata dobânzii sau a comisioanelor, în orice caz, această sintagmă lasă la liberul arbitru al băncii cuantumul părţii variabile a dobânzii, din moment ce se permite acesteia calculul dobânzii în care partea variabilă este stabilită prin simpla voinţă a băncii, neexistând explicitat un mecanism de stabilire şi de evoluţie a acestei părţi variabile a dobânzii.

Prin modul de redactare al acestei clauze, împrumutatul nu poate cunoaşte, în mod real, la încheierea contractului, care este mecanismul referitor la modificarea ratei dobânzii, aceasta însemnând că respectiva prevedere contractuală este astfel formulată încât sfera sa de incidenţă poate fi stabilită, exclusiv, de către profesionist. Evoluţia pieţei financiare este o variabilă care, de asemenea, nu este la dispoziţia consumatorului.  Datorită acestui mod neclar şi neinteligibil în care a fost redactată respectiva clauză, ţinând cont şi de caracterul nenegociat al acesteia, aceasta este de natură să creeze, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea împrumutatului.

Totodată, în analiza clauzelor contractului ce face obiectul speţei de faţă, trebuie pornit chiar de la prevederile art. 1 din Legea nr. 193/2000, care, în alin. (2) arată că „în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului".

Apelanta a susţinut că nu s-a făcut dovada faptului că clauzele incriminate nu ar fi fost negociate direct cu consumatorii. Sub acest aspect se constată că în mod  corect a reţinut instanţa de fond faptul că respectivele clauze supuse controlului nu au fost negociate, ele fiind definite de condiţiile generale ale contractului, condiţii cuprinse într-un formular standard, prestabilit de comerciant şi asupra căruia clientul nu poate interveni.

Instanţa nu va reţine susţinerile apelantei vizând faptul că reclamanţii au avut posibilitatea de a solicita băncii produsul cel mai convenabil, primind toate informaţiile necesare, în condiţiile în care aceste aserţiuni vizează doar informarea consumatorului, dar nu şi posibilitatea efectivă de negociere.

Astfel, tribunalul reţine că, într-adevăr, consumatorul poate alege între mai multe produse oferite de comerciant, însă aceste variante diferite de credit sunt prestabilite de entitatea bancară, ele neputând fi modificate, iar posibilitatea de a alege între mai multe produse nu echivalează cu dreptul de a schimba sau de a discuta cu privire la posibilitatea de modificare a condiţiilor sau a configuraţiei acestor produse.

Prin urmare, instanţa reţine că discuţiile pe care clientul le poartă în prealabil cu reprezentantul băncii pentru a alege un anumit credit nu echivalează cu posibilitatea acestuia de a modifica respectivul credit, respectiv de a influenţa natura clauzelor, în sensul vizat de art. 4 alin.2 din Legea 193/2000, ci acesta îl va accepta aşa cum a fost prestabilit, în mod unilateral, de către comerciant.

În mod corect a reţinut prima instanţă şi faptul că respectivele clauze incriminate ar fi creat în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, având în vedere că prin circumstanţierea în mod generic a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu concret care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, în condiţiile în care consumatorul nu are de unde cunoaşte politica băncii sau costurile de finanţare ale băncii, clauza de mai sus creează în mod evident o poziţie privilegiată uneia dintre părţile contractante şi naşte premisa unui dezechilibru contractual prin majorarea unilaterală a costului contractului în lipsa unui indicator precis, individualizat, ceea ce face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor sale, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica daca majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit.

Din această perspectivă este de observat, de asemenea, că actul juridic încheiat între părţi nu are natura juridică a unui contract aleatoriu, ci pe cea a unui contract comutativ în care întinderea prestaţiilor este determinată şi cunoscută la momentul la care ia naştere convenţia, neexistând o raţiune juridică pentru care împrumutătorul să poată pe baza unei clauze pur potestative să modifice după cum consideră de cuviinţă, în orice moment preţul contractului.

Totodată, tribunalul reţine că  acest dezechilibru este contrar cerinţelor bunei credinţe, în sensul dat acestei noţiuni prin  decizia CJUE pronunţată în cauza C-415/11 Mohamed Aziz c. Caixa d Estalvis de Catalunya din 14 martie 2013 conform căreia, pentru a şti dacă dezechilibrul creat este în contradicţie cu cerinţa bunei credinţe, se impune ca instanţa să verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în urma unei negocieri individuale.

Astfel, este evident că în speţă nu se poate presupune în mod rezonabil că, în măsura în care reclamanţii ar fi putut negocia clauza, aceştia ar fi fost de acord ca banca să aibă posibilitatea să modifice dobânda oricând şi în orice procent în lipsa acordului acestora ca părţi contractante.

Prin prisma acestor considerente, instanţa constată că soluţia primei instanţe de  constatare a nulităţii absolute a clauzei privind posibilitatea majorării unilaterale a ratei dobânzii curente este legală şi temeinică, impunându-se menţinerea sa.

În ce priveşte comisionul de administrare a creditului tribunalul reţine, în primul rând, că această clauză nu este exclusă analizei caracterului abuziv, având în vedere că  comisionul nu ţine de însăşi esenţa contractului de împrumut cu titlu oneros, obiectul unui atare contract constituindu-l suma împrumutată şi preţul împrumutului, adică dobânda.

În al doilea rând, se constată că în mod corect instanţa de fond a analizat pretenţiile deduse judecăţii cu respectarea prevederilor Legii nr. 193/2000 şi a constatat că banca nu a probat că a negociat efectiv şi direct cu consumatorul clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deşi această probă îi incumba, conform art.4 alin. 3 din acelaşi act normativ, prezumţia relativă instituită de lege nefiind răsturnată.

În aceste condiţii, dat fiind caracterul preformulat, standardizat, al contractului de credit, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul a fost privat de o informare corectă şi completă asupra tuturor condiţiilor de creditare.

În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 3 pct. 2 din Directiva 93/13/CEE potrivit cărora se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul cauzei, în special în cazul contractelor de adeziune aşa cum este şi contractul de credit din cauză.

Faptul că intimaţii aveau posibilitatea de a cunoaşte conţinutul clauzelor la momentul încheierii contractului nu este suficient pentru a înlătura lipsa negocierii, în condiţiile în care aceştia, neavând posibilitatea de a influenţa conţinutul respectivei clauze, puteau doar să refuze încheierea contractului. Tocmai această situaţie de abuz de poziţie dominantă şi de necesitate pentru consumator de a accepta condiţiile impuse de profesionistul instituţie de credit (constrâns economic să apeleze la creditul bancar), este cea care a impus adoptarea legislaţiei în materia protecţiei consumatorului, cu scopul de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniştilor.

În acelaşi sens, se va avea în vedere că în conformitate cu art. 15 din  Legea 190/1999 privind creditul ipotecar, în sarcina împrumutatului vor fi puse numai  cheltuieli  aferente  întocmirii  documentaţiei  de  credit  şi  constituirii  ipotecii  şi garanţiilor aferente. Prin urmare, nu pot  fi puse în sarcina acestuia alte comisioane ce exced acestor servicii or, în speţă, se constată că acest comision este stabilit prin raportare la valoarea creditului, crescând în funcţie de suma împrumutată, în condiţiile în care operaţiunea de întocmire a documentaţiei presupune aceleaşi demersuri, comisionul nefiind raportat la volumul şi la complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordare a creditului.

Mai mult, în contract nu s-a specificat care este contraprestaţia băncii pentru acest comision perceput şi achitat de apelantă, respectiv comisionul de administrare.

Chiar dacă prin O.U.G. nr. 50/2010 s-a permis băncilor posibilitatea de a percepe un comision de administrare, aceasta nu înseamnă că în cazul fiecărui contract nu trebuie să se arate care sunt contraprestaţiile efective în baza cărora se percepe acest comision, lipsa acestora echivalând cu redactarea clauzelor într-un limbaj care nu este uşor inteligibil, mai ales sub aspectul consecinţelor economice care rezultă din această clauză, în ceea ce-l priveşte pe împrumutat, astfel încât se poate vorbi despre reaua-credinţă a băncii în ce priveşte includerea acestei clauze în contract.

Astfel, se constată că este îndeplinită şi condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Textul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 reglementează această condiţie fără să instituie şi condiţia bunei credinţe. Interpretarea corectă a textului actului normativ este aceea că trebuie să existe dezechilibru semnificativ, în situaţia dovedirii acestuia, lipsa bunei credinţe fiind prezumată.

Se constată că comisionul de administrare stipulat la art. 6.1 din contract a avut iniţial valoarea de 0,9% din valoarea soldului. Cuantumul achitat de împrumutaţi se ridică la suma totală de  4.395 CHF, comisionul de administrare reprezentând o sumă  ce în anumite perioade a fost egală cu  suma ce constituia debitul principal. Suportarea acestui comision de administrare de către debitori a fost împovărătoare pentru aceste părţi şi cu un vădit caracter de dezechilibru faţă de prestaţiile oferite de bancă pentru acele sume plătite. Ca urmare, dispoziţia judecătoriei de constatare a caracterului abuziv al clauzei ce instituie comisionul de administrare este una legală, temeinică şi va fi păstrată de către tribunal.

Tribunalul reţine că regimul juridic al nulităţii actelor juridice civile este guvernat de principiul retroactivităţii efectelor nulităţii şi principiul repunerii în situaţia anterioară. Aşadar, nulitatea urmează a produce efecte nu doar de la data constatării sau dispunerii sancţiunii, ci însăşi de la data încheierii actului. În consecinţă tot ce s-a executat în baza actului juridic anulat este supus restituirii.

 Se impune a preciza că nu ne aflăm în prezenţa unei rezilieri a contractului cu executare succesivă, caz în care nu se poate dispune restituirea prestaţiilor deja efectuate, ci în prezenţa unei clauze declarate nule absolut. În acest context, nulitatea absolută produce efecte nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut, urmând a fi înlăturate efectele clauzei declarate nule care s-au produs între momentul încheierii contractului şi momentul declarării nule a acesteia. Or, este bine cunoscut principiul de drept „restitutio in integrum”, potrivit căruia tot ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit, principiu ce a fost aplicat corect şi în prezenta speţă.

Restituirea sumelor încasate în temeiul unor clauze nule nu reprezintă o îmbogăţire fără just temei, ci dimpotrivă, repară prejudiciul produs în patrimoniul reclamanţilor şi repune părţile în situaţia anterioară.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul apreciază că motivele de apel sunt nefondate, soluţia instanţei de fond fiind corectă şi se impune a fi menţinută, astfel că apelul declarat de apelanta ..... S.A  va fi respins  ca nefondat .

Având în vedere prevederile art. 453 Cod.proc.civ., instanţa va dispune obligarea apelantei la plata către intimaţi a sumei de 1785 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Analizând apelul declarat de reclamanții Sz.Cs. şi K.K.T. tribunalul constată că  acesta este fondat pentru următoarele considerente:

Apelanţii au criticat sentinţa dosar sub aspectul respingerii petitului privind cheltuielile de judecată, instanța de fond  reținând lipsa dovezilor efectuării acestora de către reclamanți.

Tribunalul reţine, însă, că la data de 3.11.2020 s-a trimis prin fax dovada achitării onorariului avocațial în cuantum de 1785 lei, conform facturii FCA 1396/2.11.2020 (fila 28, 29 dosar fond).

Pe cale de consecinţă, reţinând culpa procesuală a pârâtei care a căzut în pretenţii, apelul declarat de reclamanţi va fi admis, iar sentinţa civilă nr. 28/19.01.2021 pronunţată de Judecătoria Târgu-Secuiesc  va fi schimbată în  parte în sensul  că va fi  obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi în cuantum de 1785 lei, urmând a fi menţinute restul dispoziţiilor din sentinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite apelul formulat de apelanţii Sz.Cs. şi K.K.T., cu domiciliul în .................., CNP .............., respectiv CNP ............., cu domiciliul procesual ales la ................., cu sediul în ...................... în contradictoriu cu intimata ..... S.A., cu sediul în .................1, .... CIF ........ împotriva sentinţei civile nr. 28/19.01.2021 pronunţată de Judecătoria Târgu-Secuiesc pe care o schimbă în parte în sensul celor ce urmează:

 Obligă pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi în cuantum de 1785 lei.

Respinge ca nefondat apelul formulate de apelanta ..... S.A. în contradictoriu cu intimaţii Sz.Cs. şi K.K.T. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Obligă intimata la plata către apelanţi a sumei de 1785 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Cu drept de recurs ce se va depune la Tribunalul Covasna în termen de 30 de zile de la comunicare.

Pronunţată azi, 12.10.2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Preşedinte Judecător Grefier

Domenii speta

Spete similare