Acțiune în constatare. Îmbogățire fără justă cauză

Acțiune în constatare. Îmbogățire fără justă cauză. Accesiunea imobiliară artificială. Rezoluțiune contract de împrumut. 

Sentința Civilă nr. 10202/13.10.2021 pronunțată de Judecătoria Galați

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Galați, reclamantul I.M. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul M.C., ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate existența unui drept de creanță pentru îmbunătățirile aduse imobilului (apartament) situat în mun. Galați, inclusiv în baza contractului de împrumut autentificat sub nr. 59.

Prin cererea adițională depusă, reclamantul și-a modificat cererea de chemare în judecată, arătând că înțelege să solicite rezilierea contractului de împrumut autentificat sub nr. 59 din data de 09.01.2018, cu motivarea că că, raportat la perioada stabilită de părți pentru restituirea împrumutului, respectiv 25 de ani (data scadentă a fost stabilită pentru 09.01.2043), există riscul ca pârâtul să decedeze anterior scadenței obligației de restituire, fapt ce i-ar produce un prejudiciu reclamantului în acest sens, și trecerea imobilului în proprietatea părinților săi, invocând, în drept, dispozițiile care reglementează instituția accesiunii imobiliare artificiale, respectiv art. 580- art. 592 Cod civil, precizând ca valoarea îmbunătățirilor se ridică la suma de 52.000 lei.

Pârâtul M.C. a depus întâmpinare la cererea de chemare în judecată prin care a solicitat instanței respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.

În motivare, pârâtul a invocat excepția inadmisibilității capătului de cerere prin care reclamantul a solicitat trecerea imobilului situat în mun. Galați, în proprietatea părinților săi, indicând în acest sens că cererea reclamantului tinde la încălcarea dispozițiilor art. 44 din Constituția României și a art. 1 din protocolului 1 adițional la C.E.D.O., în condițiile în care cererea reclamantului tinde la o expropriere pentru o cauză nestabilită de lege și fără o justă și prealabilă despăgubire.

În ceea ce privește capătul de cerere prin care reclamantul solicită ”rezilierea” contractului de împrumut nr. 59, a arătat pârâtul, pe de o parte, că sancțiunea ce poate fi analizată în cauză este rezoluțiunea contractului cu executare uno ictu și nu reziliere, iar pe de altă parte în cauză reclamantul nu a făcut dovada neexecutării culpabile a pârâtului a obligațiilor contractuale.

Prin Sentința Civilă pronunțată de Judecătoria Galați, instanța a admis excepția inadmisibilității invocată de instanță din oficiu, a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată întemeiată pe accesiunea imobiliară artificială și îmbogățirea fără justă cauză și a respins, în rest, cererea ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele:

Referitor la accesiune, Legea nr. 71/2011 conține o normă juridică tranzitorie, respectiv art. 58, care statuează că în toate cazurile în care accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea unui drept de opțiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii sunt guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării. Ținând cont și de dispozițiile art. 6 alin. (2) Cod civil, accesiunea este supusă legii în vigoare la data producerii sau săvârșirii împrejurării sau faptei care atrage incidența accesiunii, iar, pentru ipoteza unor fapte continue, interesează legea în vigoare la data începerii.

Faptele juridice licite ca izvoare de obligații, fiind fapte extracontractuale, cad sub incidența regulii stabilite de art. 103 din Legea nr. 71/2011, potrivit căreia obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor, dar și a excepției de la aceasta, instituită prin art. 118 din aceeași lege, conform căruia obligațiile extracontractuale născute înainte de intrarea în vigoare a Codului civil sunt supuse modurilor de stingere prevăzute de acesta.

Instanța a amintit că în cuprinsul art. 578 legiuitorul a evocat, cu titlu exemplificativ, categoriile de lucrări asupra cărora dreptul de proprietate poate fi dobândit prin accesiune și a realizat o clasificare a acestora. Referitor la lucrările autonome cu caracter durabil, a statuat prin intermediul art. 582 alin. (1) Cod civil că în cazul în care autorul lucrării autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia este de rea-credință, proprietarul imobilului are dreptul: a) să ceară instanței să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, cu plata, la alegerea sa, către autorul lucrării, a jumătate din valoarea materialelor și a manoperei ori din sporul de valoare adus imobilului; sau b) să ceară obligarea autorului lucrării la desființarea acesteia; sau c) să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulație pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.

Potrivit art. 583 alin. (1) Cod civil proprietarul imobilului dobândește dreptul de proprietate asupra lucrării adăugate necesare din momentul efectuării acesteia, plătind autorului cheltuielile rezonabile făcute de acesta, chiar dacă imobilul nu mai există, iar în conformitate cu alin. 2 în cazul în care lucrarea a fost efectuată cu rea-credință, din suma datorată de proprietarul imobilului se va putea deduce valoarea fructelor imobilului diminuată cu costurile necesare obținerii acestora.

Referitor la lucrările adăugate utile, art. 584 alin. (2) Cod civil statuează că în cazul în care autorul lucrării utile este de rea-credință, proprietarul imobilului are dreptul: a) să devină proprietarul lucrării, în funcție de regimul acesteia, cu sau fără înscriere în cartea funciară, după caz, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie jumătate din valoarea materialelor și a manoperei, fie jumătate din sporul de valoare adus imobilului; sau b) să ceară obligarea autorului lucrării la desființarea acesteia, cu repunerea imobilului în situația anterioară și plata de daune-interese. (3) În ambele cazuri, când valoarea lucrării este considerabilă, proprietarul imobilului poate cere obligarea autorului să îl cumpere la valoarea de circulație pe care imobilul ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.

Instanța a amintit doar prevederile referitoare la cazurile în care autorul construcției este de rea-credință, față de împrejurarea că reclamantul a arătat chiar în cuprinsul cererii de chemare în judecată că lucrările invocate au fost realizate cu acordul proprietarilor. Or, în acest context, este inutilă reproducerea și reținerea în cauză a dispozițiilor privitoare la constructorul de bună-credință care, în esență, este cel care se întemeiază pe un titlu de proprietate ale cărui vicii nu îi sunt cunoscute.

Faptul juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză nu a beneficiat de o reglementare legislativă în vechiul Cod civil, însă a fost recunoscut de doctrină și de practica judiciară, iar legiuitorul Codul civil în vigoare a fructificat dezvoltările doctrinare și jurisprudența având ca obiect condițiile de exercitare a acțiunii de in rem verso. Astfel, art. 1345 Cod civil stabilește că cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei sale îmbogățiri, iar în conformitate cu art. 1346 Cod civil îmbogățirea este justificată atunci când rezultă: a) din executarea unei obligații valabile; b) din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogățit; c) dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal și exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenția de a gratifica. Totodată, potrivit art. 1348 Cod civil, cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat.

Din interpretarea textelor de lege care reglementează instituția accesiunii, instanța a reținut că efectul achizitiv de proprietate al accesiunii este condiționat de exercitarea pozitivă a dreptului de accesiune de către proprietarul imobilului. Pe cale de consecință, este evident că și momentul nașterii dreptului de creanță al constructorului de bună sau de rea-credință, după caz, este condiționat de exprimarea opțiunii de către proprietarul imobilului. În funcție de alegerea pe care o are exclusiv proprietarul imobilului și doar după ce aceasta are loc, se poate determina existența și cuantumul creanței autorului lucrărilor.

Astfel, instanța a arătat că trebuie făcută distincție între momentul nașterii dreptului de accesiune, pe de o parte, și momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra lucrării de către proprietarul imobilului (dacă opțiunea se exprimă în acest sens) și corelativ a dreptului de creanță, pe de altă parte. Argumentul principal care stă la baza acestei concepții este acela că opțiunea proprietarului imobilului poate să fie, atât în cazul lucrărilor autonome cu caracter durabil, cât și în situația lucrărilor adăugate utile, aceea de a nu deveni și proprietar al lucrărilor, ci de a solicita fie obligarea autorului lucrării la desființarea acesteia, fie la cumpărarea imobilul la valoarea de circulație pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.

Prin urmare, este adevărat că dreptului potestativ de accesiune se naște pe măsura încorporării materialelor în imobil, însă dreptul de creanță al constructorului poate să ia naștere doar în momentul în care proprietarul imobilului alege să devină proprietar și pe lucrările realizate, respectiv din momentul exercitării pozitive a dreptului de accesiune și înscrierii dreptului astfel dobândit în cartea funciară. Așa fiind, doar în urma exercitării dreptului de accesiune de către proprietarul imobilului, constructorul poate deveni titular al unui drept de creanță.

Această politică a legiuitorului este fără îndoială justificată de caracterul absolut al dreptului de proprietate și de împrejurarea că în situația în care proprietarul optează pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra lucrărilor, sunt datorate despăgubiri constructorului, iar proprietarul, deja stânjenit în exercițiul dreptului său, trebuie să poată alege singur momentul în care exercită acțiunea, având în vedere interesul său de a achita despăgubiri în cuantum rezonabil. Prin aplicarea dispozițiilor amintite nu se realizează o privare de proprietate a constructorului, legiuitorul acordând prioritate în vederea asigurării unui echilibru just între interesele proprietarului terenului și interesele proprietarului construcției, primului.

În acest context, instanța a arătat că terțul care edifică o construcție sau realizează lucrări asupra imobilului altuia nu are deschisă o acțiune pentru exercitarea dreptului său de creanță, invocând el însuși dreptul de accesiune al proprietarului imobilului. Proprietarul imobilului, în calitate de titular al unui drept potestativ, este singurul în măsură să opteze când și în ce manieră dorește să lămurească soarta juridică a lucrărilor. În caz contrar, ar fi lipsită de orice efect reglementarea referitoare la accesiunea imobiliară artificială și s-ar înfrânge voința legiuitorului cu privire la soluționarea acestei probleme juridice.

Discutabil este dacă autorul lucrării ar avea la îndemână o acțiune provocatorie, în sensul obligării proprietarului imobilului la exercitarea opțiunii. Ceea ce este însă cert este că autorul lucrărilor ar putea exercita, in abstracto, o acțiune în constatarea calității sale de constructor de bună sau de rea-credință. Totuși, în împrejurările cauzei de față, instanța a amintit că atât exercitarea acțiunii în accesiune, cât și cea în constatarea calității de constructor de bună sau rea-credință exclud existența unui acord prealabil între proprietarul imobilului principal și constructor, într-o astfel de situație eventualul drept de creanță al constructorului având natură contractuală. Or, în acest sens, jurisprudența a decis în mod constant că dispozițiile referitoare la accesiune nu sunt aplicabile în situația în care lucrările au fost efectuate în temeiul unei înțelegeri între proprietarul imobilului și constructor. Reclamantul a precizat expres că investițiile s-au efectuat cu acceptul proprietarului, așa încât acțiunea promovată de acesta nu poate fi admisibilă.

În privința îmbogățirii fără justă cauză, din analiza textelor care reglementează această instituție se pot reține, în afară de condițiile materiale (îmbogățirea pârâtului, însărăcirea reclamantului și corelația dintre acestea), trei condiții juridice necesar a fi îndeplinite pentru ca aceasta să opereze. Astfel, îmbogățirea trebuie să fie lipsită de o cauză justă, respectiv de un temei juridic care să o justifice, îmbogățirea să nu fie imputabilă îmbogățitului, iar însărăcitul să nu aibă și să nu fi avut o altă acțiune pentru realizarea dreptului său de creanță.

Prin raportare la împrejurarea că investițiile pretins a fi realizate de către reclamant au avut la bază o înțelegere cu pârâtul, instanța reține că în cauză nu pot fi considerate îndeplinite prima și cea de-a treia condiție enunțate. În acest context, acțiunea promovată de reclamant nu este admisibilă față de împrejurarea că aparenta îmbogățire are un temei, iar reclamantul are la îndemână o altă acțiune pentru realizarea eventualului său dreptul de creanță, în funcție de poziția subiectivă cu care a acționat. Cu această ocazie, trebuie remarcat însă aspectul că reclamantul a recunoscut prin cererea de chemare în judecată și faptul că a realizat lucrările cu scopul de a spori inclusiv confortul său și al familiei sale în imobilul proprietatea pârâtului. 

Față de cele reținute anterior, instanța apreciază că reclamantul nu are dreptul nici la o acțiune în accesiune împotriva pârâtului și nici la una de in rem verso, așa încât excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, sub acest motiv, invocată din oficiu, apare ca fiind întemeiată și urmează a fi admisă.

Relativ la capătul de cerere privind rezoluțiunea contractului de împrumut, instanța a arătat că potrivit art. 2158 alin. (1) C.civ., împrumutul de consumație este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate.

În conformitate cu dispozițiile art. 2159 alin. (1) și (2) C.civ., în lipsa unei stipulații contrare, împrumutul se prezumă a fi cu titlu gratuit; până la proba contrară, împrumutul care are ca obiect o sumă de bani se prezumă a fi cu titlu oneros, iar în ceea ce privește termenul de restituire, prevederile art. 2161 C.civ.., statuează că termenul de restituire se prezumă a fi stipulat în favoarea ambelor părți, iar dacă împrumutul este cu titlu gratuit, numai în favoarea împrumutatului.

Instanța a arătat că sunt aplicabile cauzei sunt și dispozițiile art. 2164 alin. (2) C.civ. potrivit cărora, în cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ținut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variația valorii acesteia, dacă părțile nu au convenit altfel.

În temeiul art. 2167 C.civ., dispozițiile referitoare la împrumutul cu dobândă sunt aplicabile, în mod corespunzător, ori de câte ori, în temeiul unui contract, se naște și o obligație de plată, cu termen, a unei sume de bani ori a altor bunuri de gen, în măsura în care nu există reguli particulare privind validitatea și executarea acelei obligații, iar potrivit art. 2168 C.civ., dobânda se poate stabili în bani ori în alte prestații sub orice titlu sau denumire la care împrumutatul se obligă ca echivalent al folosinței capitalului.

În ceea ce privește curgerea dobânzii, art. 2169 C.civ. arată că suma de bani împrumutată este purtătoare de dobândă din ziua în care a fost remisă împrumutatului.

Având în vedere primul capăt de cerere formulat prin cererea de chemare în judecată, instanța a constat că incidente cauzei sunt și prevederile care reglementează rezoluțiunea contractului, respectiv:

Art. 1549 C.civ., (1) Dacă nu cere executarea silită a obligațiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluțiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum și la daune-interese, dacă i se cuvin. (2) Rezoluțiunea poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când executarea sa este divizibilă. De asemenea, în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de către una dintre părți a obligației nu atrage rezoluțiunea contractului față de celelalte părți, cu excepția cazului în care prestația neexecutată trebuia, după circumstanțe, să fie considerată esențială. (3) Dacă nu se prevede altfel, dispozițiile referitoare la rezoluțiune se aplică și în cazul rezilierii.

Art. 1550 alin. (1) C.civ., rezoluțiunea poate fi dispusă de instanță, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptățită.

În speță, instanța a constatat că, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat rezoluțiunea contractului de împrumut autentificat sub nr. 59, în condițiile în care termenul stipulat de părți pentru restituirea împrumutului a fost 09.01.2043.

În egală măsură, a reținut că potrivit dispozițiilor art. 1417 C.civ., debitorul decade din beneficiul termenului dacă se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de insolvență declarată în condițiile legii, precum și atunci când, cu intenție sau dintr-o culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanțiile constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanțiile promise.

De asemenea, potrivit alin. (2), În sensul prevederilor alin. (1), starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, față de valoarea totală a datoriilor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de instanță, care, în acest scop, poate ține seama de anumite împrejurări, precum dispariția intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanșarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită și altele asemenea.

Totodată, astfel cum prevăd dispozițiile alin. (3), decăderea din beneficiul termenului poate fi cerută și atunci când, din culpa sa, debitorul ajunge în situația de a nu mai satisface o condiție considerată esențială de creditor la data încheierii contractului. În acest caz, este necesar să se fi stipulat expres caracterul esențial al condiției și posibilitatea sancțiunii decăderii, precum și să fi existat un interes legitim pentru creditor să considere condiția respectivă drept esențială.

Instanța a constatat că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat rezoluțiunea contractului de împrumut de consumație intervenit între părți. Cu titlu preliminar, a analizat dacă între părți s-a încheiat un astfel de contract, reținând că, contractul de împrumut de consumație este un contract real, nefiind valabil încheiat dacă predarea materială a bunului/bunurilor nu s-a realizat.

Din acest punct de vedere, instanța a constatat că este întrunită această condiție având în vedere susținerile părților și extrasele de cont depuse la dosar de ambele părți, din care rezultă că sumele de bani câștigate de reclamant au fost transferate în contul pârâtului.

În ceea ce privește condițiile generale ale contractului, instanța a constatat că, în cauză, ambele părți au capacitatea juridică de a încheia un contract de împrumut de consumație, și-au dat consimțământul pentru încheierea contractului, existând un obiect și o cauză licită și morală, aspecte care se deduc atât din susținerile părților cât și din înregistrarea video atașată.

În continuare, instanța a analizat condițiile prevăzute de lege pentru a se dispune rezoluțiunea contractului, și anume: să existe o neexecutare, chiar și parțială, dar suficient de importantă, a obligației asumate de cealaltă parte a contractului sinalagmatic; neexecutarea obligației să fie imputabilă debitorului; debitorul să fi fost pus în întârziere.

Referitor la prima condiție, instanța a constatat că pentru a se aprecia asupra întrunirii sau neîntrunirii în cauză a acestei condiții, este necesar a se tranșa clauzele contractului de împrumut de consumație existent între părți (din moment ce acestea nu au încheiat un act juridic în sens de instrumentum) și în ce măsură obligațiile asumate de debitor nu au fost executate fără justificare.

Termenul pentru care a fost încheiat contractul este un aspect deosebit de important, care determină analiza întrunirii condițiilor legale pentru primul capăt de cerere formulat.

În speță, instanța a constatat împrejurarea potrivit căreia părțile au convenit un termen de restituire – 09.01.2043, fapt ce rezultă din cuprinsul contractului. 

Instanța nu a primit argumentul reclamantului referitor la faptul că față de termenul stipulat pentru restituirea împrumutului există riscul ca pârâtul să nu-și îndeplinească asumate contractual, întrucât nu s-a făcut dovada în conformitate cu prevederile art. 249 C.proc.civ. a stării de insolvabilitate a debitorului pârât, aspect în raport de care instanța constată că prevederile legale incidente speței nu conferă reclamantului posibilitatea de a renunța unilateral la termenul convenit în lipsa unui acord din partea pârâtului, având în vedere că, potrivit dispozițiilor legale în materie, contractul de împrumut de consumație cu titlu oneros presupune stabilirea unui termen de restituire operând prezumția că acest termen a fost stabilit în favoarea ambelor părți.

În acest caz, împrumutătorul nu are facultatea de a solicita restituirea împrumutului înainte de expirarea termenului stipulat, și nici împrumutatul nu poate renunța la termen fără acordul părții cocontractante.

Chiar și în situația în care s-ar aprecia că părțile au încheiat un contract cu titlu gratuit, conform art. 2161 C.civ. există prezumția că termenul a fost stabilit în favoarea împrumutatului aspect ce conduce la concluzia că reclamantul nu are posibilitatea legală de a renunța la beneficiul termenului, acest atribut revenindu-i pârâtului.

În caz de stipulație expresă, termenul poate fi stabilit și în favoarea exclusivă a împrumutătorului, însă, în cauză, nu s-a făcut dovada faptului că termenul a fost stabilit în considerarea situației particulare a reclamantului, ci din contră.

Potrivit probelor aflate la dosarul cauzei nu se poate considera că ar fi întrunite condițiile stabilite de art. 1417 C.civ., debitorul obligației de plată a sumei împrumutate să fie într-o situație care să conducă la decăderea acestuia din beneficiul termenului stipulat.

Față de cele expuse, instanța a constatat că, în cauză, nu este îndeplinită prima condiție prevăzută de lege pentru a se dispune rezoluțiunea contractului.

În ceea ce privește a doua condiție – neexecutarea obligației să fie imputabilă debitorului ei – instanța a constatat că nici această condiție nu este întrunită în cauză. Având în vedere cele reținute mai sus, nu se poate considera că pârâtul se află în culpă în ceea ce privește neexecutarea obligației asumate prin contract din moment ce aceasta nu este scadentă.

Domenii speta

Spete similare