Termenul de prescripţie de 1 an este incident numai în situaţia vânzării unor mărfuri pe loc, în formă simplificată

Termenul de prescripţie de 1 an, stipulat de art.2520, alin.1, pct.4 C.civ. este incident numai în situaţia vânzării unor mărfuri pe loc, în formă simplificată, fără încheierea unui contract prin care părţile convin eşalonarea plăţii preţului şi eventuale penalităţi de întârziere.

Prin sentința civilă nr. 1756 din data de 06.12.2021, Judecătoria Z a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât prin întâmpinare.

A respins cererea de valoare redusă formulată de reclamantul LP, titular al I.I. LP, în contradictoriu cu pârâtul BV, ca prescrisă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut:

În ceea ce privește aplicabilitatea procedurii cu privire la cererile de valoare redusă, instanța a constatat că, prin raportare la obiectul cererii și la valoarea acesteia, cererea formulată de către reclamantă este admisibilă, potrivit dispozițiilor art. 1026 C.pr.civ., care sunt incidente atunci când valoarea cererii, fără a lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată și alte venituri accesorii, nu depășește suma de 10.000 lei la data sesizării instanței. Totodată, obiectul cauzei nu vizează nicuna dintre materiile exceptate, prevăzute de aceași normă legală.

În fapt, între reclamantul LP, titular al I.I. LP, în calitate de vânzător, şi pârâtul  BV, în calitate de cumpărător, a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate nr. 38/09.11.2015 (f.21-22), înscris însușit de părți prin semnătură.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, invocată de către pârât prin întâmpinare, instanţa, pronunţându-se cu prioritate asupra acesteia, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin.(1) C.pr.civ., reţine următoarele:

Potrivit art. 201 din Legea nr. 71 din 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287 din 2009 privind Codul civil, Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit. În speţă, instanţa reţine că prescripţia a început să curgă ulterior intrării în vigoare a noului Cod civil, astfel încât se aplică dispoziţiile noului Cod civil din materia prescripţiei extinctive.

Astfel, în conformitate cu art 2500 din Codul civil: (1) Dreptul material la acţiune, denumit în continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar în conformitate cu art 2501 din acelaşi act normativ: Drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.

Conform art 2503 din Codul civil: (1) Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.

De asemenea, în temeiul art 2512 din Codul civil: Prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă.

Conform dispoziţiilor art 2526 din Codul civil, când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă.

Raportat la datele concrete ale speţei, instanţa reţine că: 1. pârâta au calitatea de consumator, iar reclamantul are calitatea de profesionist; 2. contractul încheiat de părţi cade sub incidenţa de reglementare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 privind protecţia consumatorilor; 3. deşi prin art. 2 din contract s-a stabilit că, în fapt, cuantumul daunelor moratorii a fost negociat direct de părţi, reclamantul nu a dovedit aceasta, în condiţiile în care pârâta a contestat negocierea, instanţa reţinând că între părţi s-a încheiat un contract preformulat la care pârâta a aderat.

În aceste condiţii, cu titlu preliminar, a reţinut instanţa în speţă, incidenţa dispoz. art. 2515 alin. 5 din Codul civil, potrivit cărora dispoziţiile alin. 3 şi 4 din Codul civil (privind modificarea duratei termenelor de prescripţie) nu se aplică în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să dispună şi nici acţiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei protecţiei consumatorului.

Prin urmare, instanţa a constatat inaplicabilitatea convenţiei părţilor privind stabilirea unui termen de prescripţie de 7 ani, având în vedere că acţiunea dedusă judecăţii derivă dintr-un contract de adeziune căruia i se aplică şi legislaţia protecţiei consumatorului, reţinând incidenţa în cauză a dispoz art. 2520 alin. 1 pct. 4 cf. cărora Se prescrie în termen de un an dreptul la acţiune în cazul vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor livrate.

În ceea ce priveşte termenul de prescripţie incident în prezenta cauză, instanţa apreciază că  în speţă este aplicabil termenul de un an prevăzut de art. 2520 alin. (1) pct. 4 C.civ., iar nu termenul  general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C.civ. Astfel, legiuitorul a instituit un termen special de prescripţie cu privire la dreptul la acţiune al vânzătorilor cu amănuntul pentru plata mărfurilor vândute, acesta fiind prescriptibil în termen de un an. Or, această ipoteză este pe deplin aplicabilă în speţă, având în vedere obiectul contractul încheiat între părţi.

Referitor la momentul la care începe să curgă termenul de prescripţie, potrivit dispoziţiilor art. 2526 C.civ., când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă. Prin urmare, întrucât achitarea preţului constă într-o prestaţie unică, în ciuda convenţiei de plată a preţului în rate, prescripţia dreptului la acţiune pentru plata acestuia va curge de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă.

Având în vedere că potrivit art. II şi III, în cauză părţile au stabilit ca plata preţului să se realizeze în 12 rate lunare, la data de 30 a fiecărei luni, instanţa observă că ultima rată a devenit exigibilă la data de 30.11.2016, aşa cum admite şi reclamantul prin formularul de cerere, acesta fiind momentul de la care va curge termenul de prescripţie de un an.

De asemenea, instanţa constată că reclamantul nu a făcut dovada vreunui caz de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripţie.

Faţă de acestea, având în vedere că termenul de prescripţie a dreptul material la acţiune al reclamantului s-a  împlinit la data 30.11.2017, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 02.12.2020, cu depăşirea vădită a acestui termen, instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocat de pârâtul BV prin întâmpinare şi a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată.

La data de 04.02.2022 împotriva sentinței civile nr. 1756 pronunţată de Judecătoria Z, a formulat apel prin care solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat, obligarea intimatului la plata debitului restant, a penalităţilor de întârziere și a cheltuielilor de judecată în primă instanţa și în apel.

Arată că în ceea ce priveşte prescripţia dreptului a depus la dosar chitanţa nr. 118/29.09.2017, în original, prin care pârâtul BV a achitat suma de 100 lei în contul prezentului contract, conform art. 2538 alin. 1 si 2 Cod Proc. Civ : "(1) Recunoaşterea se poate face unilateral sau convenţional şi poate fi expresă sau tacită. (2) Când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte tară echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia. Constituie acte de recunoaştere tacită plata parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea." acesta a recunoscut datoria si astfel prescripţia dreptului a fost întrerupta.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, conf. art. 2526 Cod Civ. "Când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă." În prezenta speţa este incontestabil faptul ca prestațiile alcătuiesc un tot unitar (preţul Contractului).

In ceea ce priveşte chitanţa depusa de noi in original la dosar, prima instanţă a reţinut ca "reclamantul nu a făcut dovada vreunui caz de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripţie" ori prin dovada plăţii pe care am depus-o la dosar fix aceasta dovada am făcut. Este fizic imposibil să deţinem o chitanţă de plată care poartă semnătura cumpărătorului, deoarece nu exista așa ceva nicăieri in tara. Daca paratul ar fi considerat ca respectivul înscris este prefabricat de noi, ar fi putut contesta înscrisul sau ar fi putut uzita de procedura înscrierii in fals la termenul imediat următor când a luat la cunoştinţa de înscrisul pe care l-am depus in original. Astfel conf. Art. 301 alin 1 Cod Proc. Civ. "Acela căruia i se opune un înscris sub semnătură privată este dator fie să recunoască, fie să conteste scrierea ori semnătura. Contestarea scrierii sau semnăturii poate fi făcută, la primul termen după depunerea înscrisului, sub sancţiunea decăderii." Precizează că pe lângă existenta art. 204 NCPC, în care legiuitorul permite reclamantei sa își modifice cererea de chemare in judecata inclusiv in ceea ce priveşte cuantumul pretenţiei, instanţa ne-a admis proba cu înscrisuri, înscrisuri care pot fi depuse pana la închiderea cercetării judecătoreşti.

In ceea ce priveşte termenul legal de prescripţie acesta este de 3 ani, iar nu de un an cum in mod eronat retine numai Judecătoria Z.

In ceea ce priveşte termenul de prescripţie va solicitam sa aveţi in vedere ca intre părți exista un contract. Ne aflam in procedura obligaţiilor contractuale, iar nu o simpla vânzare cu amănuntul pe baza de bon fiscal si cu plata la ridicarea produsului, astfel ca termenul de prescripţie este cel legal de 3 ani. Ba mai mult decât atât, art. 249 din codul de procedura civila prevede ca "Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege." Arată că a demonstrat prin depunerea Contractului obligaţia care emană în sarcina pârâţilor. Aceştia în schimb fac nişte afirmaţii precum " este incontestabil ca aceste mărfuri au fost livrate cu amănuntul, fiind in principal bunuri de uz casnic". Afirmaţii nesusținute de niciun mijloc de proba.

Arată că a făcut aceasta precizare si in trecut cu privire la zecile de acţiuni respinse pe motiv ca II LP nu are calitate procesuala activa sau capacitate de folosinţa. Si atunci Judecătoria Z era singura din tara care a respins acţiuni.

Este imposibil ca o vânzare pe baza de contract si factura fiscala sa fie catalogata vânzare cu amănuntul. Art 155 alin 9 pct 1 Cod Fiscal prevede ca "Prin excepţie de la prevederile alin. (5) lit. a), persoana impozabilă este scutită de obligaţia emiterii facturii pentru următoarele operaţiuni, cu excepţia cazului în care beneficiarul solicită factura:

a) livrările de bunuri prin magazinele de comerţ cu amănuntul şi prestările de servicii către populaţie, pentru care este obligatorie emiterea de bonuri fiscale, conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 28/1999 privind obligaţia operatorilor economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare" Astfel noi, având un Contract in rate suntem obligaţi de lege sa emitem factură fiscală ceea ce înseamnă în mod evident si logic ca in cazul in care in speţa exista un contract, vânzarea nu este cu amănuntul. II LP vinde si cu amănuntul pe baza de bon fiscal cu ridicarea mărfii direct din magazin si cu plata integrala neexistând un contract intre părți. Aceea este vânzare cu amănuntul si prescriptibila într-un an de zile.

Dacă raţiunea Judecătoriei Z ar fi corecta ar însemna ca 99% din contractele de vânzare încheiate in aceasta tara sunt vânzări cu amănuntul si prescriptibile într-un an de zile, ceea ce este aberant.

In materie de Jurisprudență vă depunem extras de pe portal cu Decizia nr. 151/17.02.2021 pronunţată de Tribunalul T, într-o speţa identica, prin care Tribunalul ne-a admis apelul, a constatat ca termenul legal de prescripţie este de 3 ani si ca acesta a fost întrerupt de chitanţa de plata depusa de noi si necontestata de intimaţi la dosar.

In drept, art. 466 si următoarele cod procedura civila.

Probe, înscrisuri.

Verificând în limitele cererii de apel şi a apărărilor formulate, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de prima instanță, prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile, Tribunalul, reţine următoarele:

În fapt, între apelantul LP, titular al I.I. LP, în calitate de vânzător, şi intimata BV, în calitate de cumpărătoare, a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate nr. 38/09.11.2015 (f. 10-11 din dosarul de fond), înscris însușit de părți prin semnătură.

Conform art. III, s-a stabilit că prețul vânzării este de 1199 lei și va fi achitat astfel: zero lei la data semnării contractului și suma de 1199 lei în 12 rate lunare a câte 99,9 lei fiecare rată. Părțile au prevăzut că ratele vor fi plătite la data de 30 ale fiecărei luni, convenind ca prima rată să fie scadentă la data de 30.12.2015, astfel încât ultima rată să fie scadentă la 30.11.2016. Potrivit art. IV pct. 6 din contract, obligaţia asumată de cumpărători privind plata preţului şi  a eventualelor daune moratorii este o obligaţie solidară, aşa cum este definită de art. 1443 şi urm. din Codul civil, astfel încât vânzătorul poate cere plata de la oricare dintre cumpărători, fără ca aceştia să poată opune beneficiul de diviziune.

Potrivit art. IV pct. 1 din contract, părțile au stabilit că, în cazul neplății benevole sau a plății cu întârziere a ratelor, așa cum au fost convenite, cumpărătorii vor plăti penalități de întârziere, denumite în continuare daune moratorii, în cuantum de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere, daunele moratorii putând depăși cuantumul debitului restant.

Analizând criticile formulate prin cererea de apel, tribunalul constată acestea nu sunt întemeiate.

Astfel, referitor la termenul de prescripţie incident în cauză, reţine că acesta este termenul general stipulat de art.2517 C.civ., de 3 ani. Cât priveşte termenul de prescripţie de 1 an, stipulat de art.2520, alin.1, pct.4 C.civ., tribunalul reţine că acesta este incident numai în situaţia vânzării unor mărfuri pe loc în formă simplificată, fără încheierea unui contract prin care părţile convin eşalonarea plăţii preţului şi eventuale penalităţi de întârziere, cum este cazul în situaţia de faţă.

Contrar susținerilor apelantei, tribunalul reține că întreruperea termenului de prescripție prin plata parțială presupune efectuarea unei plăți certe în vederea stingerii unei părți din debitul datorat.

În situația de față, tribunalul reține că apelanta a depus chitanța nr.118/29.09.2017 (f.24 din dosarul constituit la nivelul Judecătoriei Z) numai după ce prin întâmpinare s-a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune. Tribunalul mai reține că respectiva chitanță nu probează efectuarea unei plăți parțiale a debitului în discuție, în condițiile în care nu menționează ce reprezintă suma primită, pentru a se putea determina ce creanță stinge.

Tribunalul mai reține că numărul contractului este trecut în partea de jos a chitanței, lângă semnătura casierului, ulterior aplicării unei ștampile conținând mențiunea „chitanța explicativă a bonului fiscal elib.casă marcat la ctr.nr.”. Întrucât numărul contractului este trecut în afara spațiului destinat completării, tribunalul reține că acesta este adăugat pro causa, cu atât mai mult cu cât chitanța nu este însoțită de bonul fiscal la care ștampila face referire.

În atare situaţie, tribunalul reține că înscrisul depus de apelantă nu face dovada achitării parțiale a debitului, prin urmare, nu produce efectul interuptiv prevăzut de art. 2537, alin. 1 C.civ.

În aceste condiții, termenul de prescripție extinctivă a început să curgă la data de 30.11.2016, fiind împlinit la 30.11.2019, așadar anterior introducerii cererii de chemare în judecată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B (04.06.2020).

Pe cale de consecință, soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune este corectă, urmând ca apelul să fie respins ca neîntemeiat.

Domenii speta

Spete similare