Cheltuieli de judecată

Titlu.Cheltuieli de judecată

Tip speta decizie civilă

Nr.1047

Data 12 Noiembrie 2021

Domeniu asociat Cereri

Continut speta  . Obligativitatea plăţii cheltuielilor de judecată, incluzând taxele de timbru şi onorariile avocaţilor, de către partea ale cărei pretenţii nu au fost admise de instanţa de judecată are la bază ideea de culpă procesuală a acesteia. Buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată. Din acest punct de vedere, între partea care a obţinut câştig de cauză, dreptul ei fiind recunoscut prin hotărâre, şi partea care acceptă judecata şi pierde procesul, riscul acestei situaţii trebuie să fie suportat de această din urmă parte care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credinţă, a obligat pe partea potrivnică câştigătoare să angajeze cheltuielile din proces.

Prin încheierea nr. 434/14.07.2021, Judecătoria Brezoi a admis în parte cererea formulată de contestatorii, MI şi TN, în contradictoriu cu intimaţii, Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, ANAF-D.G.R.F.P CRAIOVA-A.J.F.P VALCEA, şi Obştea de Moşneni PS, şi, în baza art. 397 alin. 5 C. pr. pen., a constatat că au încetat de drept  măsurile asiguratorii dispuse de Direcţia Naţională Anticorupție - Serviciul Teritorial Piteşti, prin ordonanţa din 29.11.2012 în dosarul de urmărire penală nr. /P/2012, asupra următoarelor bunuri:

-apartament cu două camere şi dependinţe situat în mun. Rm. Vâlcea, .., aparţinând contestatorului MI;

-teren în suprafaţă de 240 m.p., situat în oras C…, aparţinând contestatorului TN;

-casă de locuit construită din cărămidă, acoperită cu ţiglă, compusă din trei camere, hol, bucătărie, baie şi sală închisă, amplasată pe terenul de 240 m.p. situat în or. Călimănești, .., aparţinând contestatorului TN şi s-a respins cererea contestatorilor de obligare a intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele încheierii nr. /14.07.2021, în esenţă, că, prin prezentul demers judiciar, contestatorii au solicitat instanţei să constate încetarea de drept a măsurilor asigurătorii dispuse de Direcţia Naţională Anticorupție - Serviciul Teritorial Piteşti, prin ordonanţa din 29.11.2012 în dosarul de urmărire penală nr. /P/2012.

Prin decizia penală nr. /15.11.2017 pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr.  /90/2012 s-a menţinut măsura sechestrului asigurător instituită prin pct. 2 din ordonanţa nr. 92/P/2012 din data de 29.11.2012 asupra bunurilor mobile şi imobile aparţinând inculpaţilor MI şi TN, individualizate prin procesele verbale de aplicare a sechestrului penal din data de 03.12.2012, astfel:

- apartamentul cu două camere şi dependinţe, situat în mun. Rm. Vâlcea,  …., dobândit în baza contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. .. din data de 19.09.1997 de BNP PEC, aparţinând inculpatului  MI

- terenul în suprafaţă  de 240 m.p. situat în oraşul Călimănești, .., şi

- o casă de locuit construită din cărămidă, acoperită cu ţiglă, compusă din trei camera, hol, bucătărie, baie şi sală închisă, amplasată pe acest teren, dobândită prin contractual de vânzare – cumpărare autentificat sub nr.7633 din data de o5.11.1991, de Notariatul de Stat al judeţului Vâlcea,  individualizată prin procesul verbal încheiat la data de 04.12.2006,individualizată prin procesul verbal aplicarea Legii Fondului funciar, bunuri aparţinând inculpatului TN.

Ulterior, prin decizia nr. /RC/25 iunie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul sus menţionat, s-a casat decizia penală nr. /A din 22 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. /46/2018 şi în parte sentinţa penală pronunţată de Tribunalul Vâlcea menţionată mai sus, şi în temeiul art. 396 alin. 5 rap. la art. 16 alin. 1 lit. b teza I din Codul de procedură penală, s-a dispus achitarea inculpatului MI pentru infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 244 alin. 1 şi 2 din Codul Penal, cu aplic. art. 35 alin.1 C.pen şi art. 5 din Codul penal şi a inculpatului TN, pentru infracţiunea de înşelăciune sub forma de participaţie a complicităţii prev. de art. 48 alin. 1 C.pen. rap. la art. 244 alin. 1 şi 2 C.pen., cu aplic. art. 35 alin.1 C.pen şi art. 5 din Codul penal. Totodată, a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă formulată de Statul Român-prin Regia Naţională a Pădurilor -Direcţia Silvică Vâlcea şi prin ANAF, doar în ceea ce priveşte cererea de obligare la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 19.932.089,089 lei. S-au menţinut celelalte dispoziţii ale celor două decizii penale.

În continuare, instanţa reţine că potrivit art. 397 alin. 5 Cpp, în cazul în care, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (5), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă, măsurile asigurătorii se menţin. Aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Din adresa emisă de către Regia Naţională a Pădurilor -Romsilva, prin Direcţia Silvică Vâlcea, fila 186, rezultă că terenul cu vegetaţie forestieră în suprafaţă totală de 669,70 ha a fost restituit în natură Statului Român de către Obştea de Moşneni PS, astfel că nu s-a mai formulat acţiune civilă în ceea ce priveşte cererea de obligare la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 19.932.089,089 lei.

Împotriva încheierii nr. 434/14.07.2021, au declarat apel contestatorii, MI şi TN.

În motivarea apelului, apelanţii arată că, în fapt, prin încheierea civilă menţionată, instanţa de fond, Judecătoria Brezoi, a admis în parte cererea formulată de ei, respingând capătul de cerere care privea acordarea cheltuielilor de judecata ocazionate de litigiu.

In ceea ce priveşte analiza de către instanţa de fond a situaţiei de fapt referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, apelanţii consideră că este superficială şi eronată, motivată într-o singură frază („pârâţii nu sunt în culpa procesuala întrucât nu acţiunile lor au determinat instituirea sechestrului.... ") , întrucât nu a avut in vedere următoarele aspecte:

Fundamentul plăţii cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziţiei legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia. Aceasta întrucât, ca regulă generală, deşi o persoană poate fi în culpă pentru declanşarea/purtarea unui proces, legea îngăduie totuşi exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată în condiţiile unei manifestări procesuale calificate, respectiv prin recunoaşterea pretenţiilor până la primul termen la care părţile sunt legal citate (dacă pârâtul nu a fost pus anterior în întârziere ori dacă acesta nu se afla de drept în întârziere) -art. 454 din Codul de procedură civilă.

Or, atât timp cât, potrivit art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cel ţinut de plata cheltuielilor de judecată este "partea care pierde procesul".

Culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul unei instanţe a unei cereri, acţiuni ce se dovedeşte a fi neîntemeiată, (deci determinarea pârâtului de a ieşi din pasivitatea confortabilă pe care i-o asigură prezumţia că nu datorează nimic nimănui), fie susţinerea unor apărări neîntemeiate - cum a fost cazul din speţa de faţă (care echivalează cu zădărnicirea reclamantului în încercarea sa de a răsturna prezumţia relativă sus-amintită). Astfel înţeleasă, culpa procesuală pe care se întemeiază reglementarea din art. 453 din noul cod de procedura civila, „partea care pierde procesul", poate fi atât reclamantul, cât şi pârâtul.

Conform art. 454 C. pr. civ. există şi situaţia în care, se poate dispune exonerarea pârâtului de la plata cheltuielilor de judecata, dacă a recunoscut, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, pretenţiile reclamantului. - aspect care nu s-a înfăptuit în cazul de faţă.

De asemenea, însăși contradictorialitatea dintre părţile participante ale litigiului civil şi principiul contradictorialităţii, sub care s-a desfăşurat litigiul, impune fără dubiu implicit si acordarea cheltuielilor de judecata.

Mai mult decât atât - în ceea ce priveşte motivarea instanţei de fond că nu acţiunile pârâtului, ,,Statul Roman- prin Ministerul Finanțelor Publice a determinat instituirea sechestrului asigurător...", apelanţii susţin că sechestrul asigurător asupra bunurilor ce a făcut obiectul litigiului a fost instituit în cadrul unui proces de natură penală, în care, procesual, ca subiect activ al acţiunii penale, statul încredinţează exerciţiul acţiunii penale unei autorităţi publice specializate, respectiv Ministerului Public.

În înţelesul art. 453 C. pr. civ., natura juridică a cheltuielilor de judecată este una bivalentă, acestea reprezentând, pe de o parte, prejudiciul cauzat de culpa procesuală, iar, pe de altă parte, despăgubirile pe care partea căzută în pretenţii trebuie să le plătească celeilalte părţi.

Dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor de judecată este un drept patrimonial, de creanţă, creditorul având obligaţia de a dovedi, existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile constituite din sumele pretinse cu acest titlu.

Creditorul este reclamantul care a avut calitatea de inculpat în acţiunea penală exercitată de Statul român prin organele abilitate, respectiv reprezentanţii Ministerului Public.

Or, dacă inculpatul nu este vinovat şi s-au efectuat cheltuieli, există o culpă procesuală a autorităţii judiciare, astfel încât cheltuielile le va suporta statul.

Pentru a exista culpă procesuală nu se cere rea credinţă în activitatea juridică penală sau o acţiune civilă nefondată, ori să existe o cale de atac sau să facă o cerere provocatoare de cheltuieli judiciare care să-i fie respinsă.

Astfel, nu interesează buna sau reaua credinţă a celui care a exercitat acţiunea penală, atâta timp cât aceasta a fost ulterior dovedită ca neîntemeiată, pronunţându-se o soluţie de achitare.

Aşa fiind, în măsura în care Statul, prin agenţii săi (organele de urmărire penală), este responsabil de determinarea unor cheltuieli în sarcina unei persoane cercetate, care ulterior este beneficiara unei soluţii de achitare, persoana are dreptul la recuperarea acestora de la Stat.

Astfel, obiectul acţiunii penale, indicat în art. 14 Cod procedură penală este tragerea la ţ răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni.

În concepţia Codului de procedură penală, de vreme ce statul este cel care adoptă normele de drept penal, tot statul este singurul titular al acţiunii penale.

Procesual, ca subiect activ al acţiunii penale, statul încredinţează exerciţiul acţiunii penale unei autorităţi publice specializate, respectiv Ministerului Public.

Punerea în mişcare a acţiunii penale şi exercitarea ei constă în formularea învinuirii împotriva unei persoane determinate, autorul unei infracţiuni, inculparea acestuia prin actul prevăzut de lege, chemarea sau trimiterea în judecată, susţinerea şi dovedirea săvârşirii infracţiunii în faţă instanţei de judecată, inclusiv exercitarea cailor de atac şi susţinerea acestora în faţă instanţelor competenţe.

Acestea reprezintă elementul dinamic care face să curgă procesul penal, de la începerea urmăririi penale până la pronunţarea hotărârii penale definitive.

Ultimul moment al acţiunii penale este considerat stingerea acesteia. Soluţiile de stingere a acţiunii penale sunt: clasarea, renunţarea la urmărire, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea şi încetarea procesului penal.

Având în vedere şi dispoziţiile art. 223 Cod civil conform cărora, în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară când legea nu stabileşte un alt organ în acest sens, pârâtul în cauza ce are de obiect restituirea cheltuielilor de judecată nu poate fi altul decât Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice.

 De asemenea, art. 52 alin. (3) din Constituţie, prevede că ,,Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare ".

De asemenea, solicită a se face aplicarea art.223 si 583 C. pr. civ., şi să se judece prezenta cauză sub toate aspectele ei şi în lipsa lor, daca din motive obiective nu se vom putea prezenta la vreunul dintre termenele stabile de către instanţa de judecată, precum şi la judecata in sine.

Având în vedere aceste considerente solicită admiterea apelului aşa cum a fost motivat, schimbarea în parte a hotărârii criticate, în sensul acordării cheltuielilor de judecată.

In drept au fost invocate dispoziţiile art. 466 si urm., art.223 şi 583 C.pr.civ.;

Prin întâmpinare, intimaţii, Statul Roman-prin Ministerul Finanţelor Publice, A.N.A.F.-D.G.R.F.P Craiova - A.J.F.P Vâlcea solicită respingerea apelului ca nefondat, întrucât, în primul rând, apelanţii nu indică care ar fi suma ce reprezintă cheltuieli de judecată şi la care ar trebui să fie obligaţi intimaţii. Motivele apelului sunt doar simple teorii nefiind indicată chitanţa sau alt înscris din care să rezulte aceste cheltuieli de judecată.

Aşadar, faţă de acest aspect cererea este nedemonstrată şi drept urmare, vădit nefondată.

În al doilea rând, apelanţii insistă în motivarea apelului pe faptul că intimaţii se află în culpă procesuală făcând trimitere când la Statul Român prin Ministerul Finanțelor când la Ministerul Public.

Instanţa a reţinut faptul că cererea de obligare a intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată nu este întemeiată întrucât nu acţiunile acestora au determinat instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor contestatorilor şi cu atât mai puţin prezentul litigiu.

Astfel cum rezultă şi din actele dosarului pe rolul Tribunalului Vâlcea s-a aflat dosarul penal nr./46/2018, iniţial sub nr. /90/2012, privind săvârşirea de către numiții BI, MI, TN a unor fapte penale ce au avut înrâurire asupra diminuării proprietăţii Statului Roman asupra terenurilor forestiere.

Din lecturarea deciziei nr./RC din 25.06.2019 pronunţată de ÎCCJ în cadrul dosarului penal nr./46/2018 rezultă că instanţa a dispus achitarea inculpaţilor pentru infracţiunea de înşelăciune şi a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei penale nr./A din 22.10.2018 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti.

Prin decizia penală nr.A din 22.10.2018 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti a fost desfiinţată în parte sentinţa penală pronunţată de Tribunalul Vâlcea cu privire la pedepsele aplicate şi respinse apelurile declarate de părţile civile Obştea de Moşneni CP şi Statul Român prin ANAF reprezentată de DGRFP Craiova.

Prin sentinţa penală nr./15.11.2017 pronunţată de Tribunalul Vâlcea cei doi reclamanţi au fost condamnaţi, iar pe latură civilă a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de Obştea de Moşneni CP şi cea formulată de către Statul Român prin ANAF reprezentat convenţional de DGRFP Craiova prin AJFP Vâlcea.

De asemenea, instanţa de fond a admis acţiunea civilă formulată de Regia Naţională a Pădurilor Romsilva prin Direcţia Silvică Vâlcea. Obligă pe inculpatul MI, în solidar, cu partea responsabilă civilmente Obştea de moşneni PS, precum şi pe inculpaţii BI şi TN să restituie în natură Statului Român prin Regia Naţională a Pădurilor-Direcţia Silvică Vâlcea şi prin ANAF, terenul cu vegetaţie forestieră, în suprafaţă totală de 669,70 ha cu suprafeţele menţionate în procesele verbale de punere în posesie, în caz contrar, obligă pe inculpatul MI în solidar cu Obştea de moşneni PS, precum şi în solidar cu inculpaţii BI şi TN, să plătească părţii civile cu titlu de despăgubiri materiale în sumă totală de 19.932.089,089 lei actualizată până la data plăţii efective.

Prin sentinţa penală s-a dispus instituirea de măsuri asigurătorii asupra bunurilor mobile şi imobile proprietatea inculpaţilor, până la recuperarea prejudiciului cauzat statului.

Urmare a pronunţării acestor hotărâri judecătoreşti şi având în vedere faptul că, pe latură civilă, sentinţa nr./2017 pronunţată de Tribunalul Vâlcea a rămas definitivă, la data de 11.02.2019 între Regia Naţională a Pădurilor prin Direcţia Silvică Vâlcea, pe de o parte, şi Obştea de Moşneni PS, TN, BI şi MI, pe de altă parte, s-a încheiat Procesul-verbal nr.1179 prin care a fost pusă în executare această sentinţă de bunăvoie, în sensul că a fost predat terenul cu vegetaţie forestieră în suprafaţă de 555 ha şi 7400 mp situat pe raza comunei P., jud. Vâlcea precum şi terenul cu vegetaţie forestieră în suprafaţă de 113,96 ha situat pe raza comunei B, jud. Vâlcea.

Aşadar, acţiunea civilă a Satului Român prin MFP nu a fost admisă, ci doar cea a Regiei Naţionale a Pădurilor prin Direcţia Silvică Vâlcea şi numai aceasta ar fi fost în măsură să promoveze o acţiune de recuperare a prejudiciului cauzat de către inculpaţi dacă era cazul, măsurile asigurătorii fiind menţinute în acest sens.

Mai mult decât atât, reclamanţii nu au solicitat ridicarea sechestrului nici instituţiei care a aplicat sechestrul, respectiv DNA-Serviciul Teritorial Piteşti şi nici Regiei Naţionale a Pădurilor prin Direcţia Silvică Vâlcea, după încheierea procesului-verbal de prin care a fost pusă în executare sentinţa penală.

În raport de pretenţiile ridicate de către cei doi reclamanţi şi de obligarea intimatului Statului Român la plata cheltuielilor de judecată considerăm că acesta cerere este vădit neîntemeiată.

Faţă de cele prezentate solicită respingerea apelului formulat de către MI şi TN ca fiind neîntemeiat.

În drept au fost invocate dispoziţiile art.205 Cod procedură civilă.

Tribunalul analizând, reţine următoarele:

Conform art. 397 alin. (5) din Codul de procedură penală, pe care şi-a fundamentat soluţia prima instanţă, ,,În cazul în care, potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (5), instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă, măsurile asigurătorii se mențin. Aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii“.

Dispozițiile art. 397 alin. (5) din Codul de procedură penală trebuie coroborate cu prevederile art. 25 alin. (5) din același cod, conform cărora, în caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e)-f) - cu excepția prescripției, lit. i) și lit. j) din Codul de procedură penală, în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum și în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2) din Codul de procedură penală, instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă, dar și cu dispozițiile art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit cărora persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, probele administrate în cursul procesului penal putând fi folosite în fața instanței civile.

În speţă, contestatorii, MI şi TN au fost achitaţi în cadrul dosarului penal nr. /90/2012, fiind lăsată nesoluţionată acţiunea civilă formulată de Statul Român prin Regia Naţională a Pădurilor-Direcţia Silvică Vâlcea şi prin ANAF, în ceea ce priveşte despăgubirile în sumă de 19.932.089,089 lei, care, în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii penale, nu au formulat acțiune în fața instanței civile, întrucât prejudiciul s-a recuperat în natură, aşa cum rezultă din adresa de la fila 186 dosar primă instanţă, în sensul că i-a fost predată, de bună voie, suprafaţa de 669,70 ha. teren cu vegetaţie forestieră de pe raza comunelor Perişani şi Berislăveşti.

Încetarea de drept a sechestrului asigurator, însă, nu duce la radierea de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară a menţiunilor din cartea funciară, astfel că, proprietarii bunurilor supuse sechestrului asigurător trebuie să sesizeze instanţa de judecată cu o cerere pentru constatarea încetării de drept a măsurii.

Pentru ridicarea măsurilor asiguratorii instituite de instanţa penală, Codul de procedură penală nu cuprinde o procedură specială de rezolvare a cererilor având un astfel de obiect, sediul materiei fiind Codul de procedură civilă, competenţa instanţei penale fiind stabilită pentru cazurile şi situaţiile, precum şi cu procedura expres reglementate de art. 597 şi 598 Codul de procedură penală.

Rezultă că, în cazul dedus judecăţii, părţile se află sub incidenţa dispoziţiilor art.  451 alin. (1)  C. pr. civ, conform căruia cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului. Cu alte cuvinte, cheltuielile de judecată sunt acelea efectuate pentru derularea litigiului principal, aflat pe rolul instanţei. Aşa fiind, este neîndoielnic caracterul lor accesoriu, acordarea acestora depinzând de rezultatul capătului de cerere principal. Acest aspect este consacrat în art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care dispune că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

De asemenea, obligativitatea plăţii cheltuielilor de judecată, incluzând taxele de timbru şi onorariile avocaţilor, de către partea ale cărei pretenţii nu au fost admise de instanţa de judecată are la bază ideea de culpă procesuală a acesteia. Buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată. Din acest punct de vedere, între partea care a obţinut câştig de cauză, dreptul ei fiind recunoscut prin hotărâre, şi partea care acceptă judecata şi pierde procesul, riscul acestei situaţii trebuie să fie suportat de această din urmă parte care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credinţă, a obligat pe partea potrivnică câştigătoare să angajeze cheltuielile din proces. Aşa fiind, textul de lege invocat induce o culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul şi cu ocazia desfăşurării procesului. În concret, intimaţii au determinat cheltuielile de judecată făcute de apelanţi în primă instanţă prin faptul că, după expirarea termenului prevăzut de  art. 397 alin. (5) din Codul de procedură penală, deşi nu au exercitat acţiunea civilă în faţa instanţei civile, nu au solicitat radierea măsurilor asiguratorii instituite de instanţa penală.

În consecinţă, în aplicarea dispoziţiilor art. 480 alin.2 C. pr. civ., se va admite apelul exercitat împotriva încheierii nr. 434/14.07.2021, pronunţată de Judecătoria Brezoi, în dosar numărul /46/2020, care va fi schimbată în parte, în sensul că va obliga pârâţii, în solidar, la plata către reclamantul MI a sumei de 2500 lei şi către reclamantul TN a sumei de 1000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă.

Totodată, se va face aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin.1 corob. cu art. 455 C. pr. civ., în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată suportate de apelanţi în apel.

Domenii speta

Spete similare