Acţiune pauliană

Cod ECLI ECLI:RO:TBDLJ:2018:165.000380

Dosar nr. 1230/230/2015

R O M Â N I A

TRIBUNALUL DOLJ

SECŢIA I CIVILĂ

DECIZIE Nr. 380/2018

Şedinţa publică de la 23 Februarie 2018

Completul compus din:

PREŞEDINTE I.O.C.

Judecător I.G.Ş

Grefier C.D.S.

Pe rol judecarea  apelului formulat de apelanta-pârâtă Î.I.C.R.,  împotriva sentinţei civile nr. 402 pronuţată  la data de  26.06.2017 de Judecătoria Filiaşi, în contradictoriu cu  intimata-reclamantă ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE DOLJ, intimaţii-intervenienţi forţaţi C.F., B.M.R., având ca obiect anulare act.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică se prezintă  reprezentantul legal al apelantei-pârâte C.R., personal şi asistată de avocat I.S., lipsă fiind restul părţilor.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier.

Instanţa procedează la identificarea reprezentantului legal al apelantei-pârâte C.R., aceasta fiind legitimată cu carte de identitate cu datele consemnate în caietul grefierului de şedinţă.

Instanţa, având în vedere că este primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, în raport de dispoziţiile art. 482 Cod procedură civilă raportat la dispoziţiile art. 131 Cod procedură civilă, pune în discuţie competenţa instanţei de judecată  şi estimarea duratei cauzei.

Avocat I.S., pentru apelanta-pârâtă, având cuvântul, învederează că Tribunalul Dolj este competent în soluţionarea prezentului apel, estimează durata cauzei la 3 luni.

Instanţa, verificându-şi competenţa, în raport de dispoziţiile art. 95 pct.2 şi art. 466 C.pr.civ., constată că este competentă, general, material şi teritorial în soluţionarea prezentului apel, acordă cuvântul asupra probelor.

Avocat I.S., pentru apelanta-pârâtă, solicită instanţei proba cu înscrisuri şi depune la dosar chitanţa nr. 654/04.12.2017, fişa mijlocului fix.

Instanţa încuviinţează proba cu înscrisurile depuse la dosar, constatând că sunt utile soluţionării cauzei şi, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat declară cercetarea judecătorească încheiată estimează durata procesului la un termen de judecată, deschide dezbaterile şi acordă cuvântul asupra apelului.

Avocat I.S., pentru apelanta-pârâtă,  solicită, într-o primă teză admiterea apelului, anularea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei instanţei de fond spre rejudecare iar în teză subsidiară, admiterea apelului, anularea  în tot a sentinţei apelate şi în consecinţă respingerea acţiunii formulată de către intimata-reclamantă. Instanţa de fond, pe parcursul litigiului, a solicitat intimatei-reclamante să-şi precizeze acţiunea în ceea ce priveşte  temeiul de drept, solicitare la care intimata a răspuns că îşi menţine cererea de chemare în judecată aşa cum a formulat-o. Ulterior acestui răspuns, din oficiu, instanţa de fond a calificat acţiunea  ca fiind anulare acte, fără a preciza care sunt actele a căror anulare se cere şi cel mai grav, care este temeiul de drept avut în vedere. În mod expres a solicitat instanţei prin notele de şedinţă de la data de 24.04.2017 să precizeze care sunt actele care au primit această calificare, fapt pe care instanţa nu l-a făcut.  În cuprinsul hotărârii  judecătoreşti instanţa de judecată a analizat, în sprijinul soluţiei pronunţate, condiţiile acţiunii pauliene,  fără însă ca în prealabil să pună în discuţia părţilor acest temei de drept, temei care apare ulterior  închiderii dezbaterilor. Instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată  cu încălcarea prevederilor legale în materie de acte juridice deoarece a dat eficienţă juridică  unor înscrisuri, în speţă facturi, care, conform prevederilor legale nu pot constitui acte juridice deoarece factura nu reprezintă rodul unei manifestări de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, ci are calitate de document justificativ. Arată că instanţa de fond a încălcat principiul dreptului la apărare, disponibilităţii, contradictorialităţii. Solicită acordarea de cheltuieli de judecată.

T R I B U N A L U L

Asupra apelului civil de faţă:

Prin sentinţa civilă nr. 402/26.06.2017, pronunţată de Judecătoria Filiaşi, în dosarul nr, 1230/230/2015, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii invocată de  către pârâta  Î.  I.  C.  R..

A fost admisă  cererea  formulată  de  reclamanta Administraţia  Judeţeană  a  Finanţelor  Publice  Dolj, în contradictoriu  cu pârâta Î. I. C.  R. şi intervenienţii  forţaţi C.  F. şi  B.  M.R..

S-a dispus anularea  facturilor  nr. COJ-21/02.07.2015 şi nr. COJ - 20/19.06.2015.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că prin deciziile de impunere  emise sub nr. 306006/1/30.06.2015 si nr.  300006/2/30.06.2015  întocmite  în baza Raportului de inspecţie fiscală  înregistrat sub nr.  306006/1/30.06.2015  A.J.F.P. -  Dolj  a stabilit că pârâţii ÎI C.R. şi C.R.  datorează următoarele sume: 61696 lei  , reprezentând  diferenţă T.V.A. aferent perioadei  01.01.2010 – 28.02.2015 în cuantum de  45.310 lei , majorări  de întârziere în suma  de  13.572 lei şi  penalităţi în cuantum de 2814,aferente perioadei 26.04.2010,  impozit pe venit  anual stabilit în plus, în sumă de  3359 lei , aferent anilor 2010-2013 precum şi penalităţi aferente în cuantum de 607 lei şi contribuţia FNUASS pentru perioada  01.01.2010 – 31.12.2011, în suma de 376 lei  plus  dobânzi şi penalitati aferente , în cuantum de 217 lei

 Împotriva acestei Decizii pârâţii au  formulat contestaţie – înregistrată la pârâta D.G.F.P.Craiova sub nr. DJ 63808/21.07.2015, contestaţia fiind respinsă prin decizia nr.217/03.02.2016.

Prin  sentinţa nr. 1035/14.04.2016  Tribunalul  Dolj a respins acţiunea civilă  formulată  de reclamanta  Î.I.C.R.împotriva pârâtelor, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj, apreciind că nu a fost adusă dovadă că Deciziile de Impunere nr. 306006/1/30.06.2015 şi nr.  300006/2/30.06.2015  întocmite  în baza Raportului de inspecţie fiscală  înregistrat sub nr.  306006/1/30.06.2015 ar fi fost întocmite în mod nelegal sau netemeinic – şi, în mod logic, nici Decizia 217/03.02.2016, prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva actelor administrativ-fiscale anterior menţionate -, astfel încât nu există justificare pentru a se dispune anularea acestora.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, iar prin decizia nr.3374/24.11.2016 Curtea  de Apel  Craiova a respins recursul formulat de reclamanta .

La data de 30.06.2015 a fost emisă de către reclamantă, Decizia nr 21 de instituire a măsurilor asiguratorii  dată fiind datoria stabilită în timpul inspecţiei fiscale  şi consemnată în deciziile de impunere, fiind indisponibilizate bunurile mobile constând în două autoturisme, respectiv, Auto Mercedez Benz şi Auto Iveco, bunuri mobile care la momentul instituirii măsurii  aparţineau pârâtei..

Prin cererea de faţă, solicită reclamanta a se dispune anularea facturilor nr COJ -21 din 02.07.2015 şi nr COJ -20 din data de 19.06.2015 , prin intermediul cărora, pârâta  a înstrăinat aceste vehicule în favoarea intervenienţilor forţaţi, B.M.R., respectiv, C.F. .

Concret, la data de 02.07.2015, pârâta a înstrăinat în favoarea intervenientei B.M.R., contra sumei de 13.500 lei, autoturismul Iveco cu nr de identificare ZCFC 35A8005757892. Anterior, acestei date a fost  înstrăinat la data de 19.05.2015  şi vehiculul – autoutilitară Mercedes Benz, în favoarea intervenientului, C.F..

Posibilitatea terţului, căci reclamanta este un terţ  nefiind parte în actele juridice a căror desfiinţare o solicită, de a  cere anularea acestor înscrisuri, este reglementată de instituţia acţiunii revocatorii .

Având în vedere situaţia premisă descrisă mai sus, instanţa a reţinut că, este evident că încheierea  celor două convenţii de vânzare  materializate prin cele două facturi, prin care dreptul de proprietate asupra  celor două vehicule a fost transferat de către pârâtă, în patrimoniul intervenienţilor forţaţi s-a realizat exclusiv în vederea fraudării drepturilor reclamantei - creditoare, izvorâte din titlurile executorii, puse în executare.

Conform art.1.562 NCC, ,,(1) Dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate.

(2) Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate.”

 Creanţa trebuie să fie certă la data introducerii acţiunii conform dispoziţiilor art. 1563 NCC.

Acţiunea pauliană este acea acţiune prin care creditorul solicită să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda intereselor sale cum ar fi cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate, fiind astfel un instrument juridic prevăzut de lege pentru apărarea intereselor creditorilor împotriva fraudei debitorului.

Condiţiile acţiunii pauliene sunt: creanţa să fie certă, lichidă şi exigibilă; actul încheiat de debitor cu terţul să fi cauzal un prejudiciu creditorului; frauda debitorului; complicitatea terţului dobânditor la frauda debitorului.

In speţa de faţă, potrivit probatoriului administrat, instanţa a constatat că aceste cerinţe sunt îndeplinite, creanţa reprezentând o sumă de bani indicată precis, fiind constatată printr-o decizie de impunere, pe care debitoarea trebuia să o execute de bunăvoie şi pentru care nu a realizat această executare, astfel că, în conformitate cu prevederile legale,  reclamanta creditoare a procedat la indisponibilizarea bunurilor mobile prin emiterea deciziei nr 21./30.06.2015 

Ceea ce interesează în cauză nu este seriozitatea sau neseriozitatea preţului, ci faptul că  pârâta debitoare,  imediat  după instituirea măsurii asiguratorii a scos voluntar din patrimoniul propriu  bunurile mobile, înstrăinându-1e către  cei doi intervenienţi

Această operaţiune juridică a fost realizată exclusiv pentru a frauda drepturile şi interesele reclamantei creditoare în ceea ce priveşte executarea debitului stabilit prin titlul executoriu.

Actele juridice care se circumscriu sferei acţiunii pauliene sunt orice fel de acte încheiate de către debitor: acte cu titlu oneros, acte cu titlu gratuit; acte unilaterale sau contracte; contracte sinalagmatice sau unilaterale; acte abdicative sau extinctive de drepturi şi acte translative sau constitutive de drepturi; acte individuale şi acte colective; acte creatoare de obligaţii şi acte de înstrăinare de drepturi existente ş.a.

Creanţa creditorului trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă şi, de regulă, anterioară actului atacat.

 Art. 1563 noul Cod Civil se rezumă să prevadă că dreptul de creanţă al creditorului trebuie să fie cert la momentul introducerii acţiunii. Aceasta nu înseamnă că exigibilitatea şi lichiditatea creanţei sunt indiferente pentru admisibilitatea acţiunii pauliene, ci doar că aceste cerinţe trebuie îndeplinite la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti de declarare pe cale pauliană a inopozabilităţii actului atacat şi nu la data introducerii acţiunii.

Necesitatea unei creanţe certe, lichide şi exigibile este justificată de cel puţin următoarele raţiuni: acţiunea pauliană, chiar dacă nu este o măsură de executare, pregăteşte valorificarea silită a bunului ce constituie obiectul actului atacat, iar executarea silită presupune existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile.

Acţiunea pauliană nu poate fi primită decât dacă prin actul atacat se cauzează creditorului un prejudiciu. Nu poate fi vorba de un prejudiciu decât atunci când creditorul deşi deţine o creanţă care are vocaţia de fi realizată, deci este certă, lichidă şi exigibilă, se află în imposibilitatea de a şi-o valorifica datorită, de regulă, stării de insolvabilitate provocate debitorului prin actul atacat.

Unul dintre efectele admiterii acţiunii pauliene îl reprezintă indisponibilizarea bunului dobândit de către terţ prin actul atacat până la finalizarea executării silite a creanţei pe care s-a întemeiat admiterea acţiunii pauliene.

Admisibilitatea acţiunii pauliene nu depinde de existenţa unui titlu executoriu. Legat de condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească dreptul de creanţă al creditorului, se pune întrebarea dacă el trebuie sau nu să fie încorporat într-un titlu executoriu. În perimetrul vechiului Cod civil, s-a susţinut că acţiunea pauliană nu este o măsură de executare silită, astfel că pentru exercitarea ei nu este necesar să se facă dovada unui titlu executoriu de către creditor.

Instanţa a apreciat că titlul executoriu nu este o condiţie necesară pentru admisibilitatea acţiunii pauliene. În primul rând, prejudiciul creditorului nu decurge întotdeauna din provocarea sau agravarea stării de insolvabilitate a debitorului. În aceste cazuri în care starea patrimonială a debitorului este indiferentă pentru admiterea acţiunii pauliene, declanşarea în prealabil a executării silite pentru a se consta starea de insolvabilitate a debitorului nu mai este necesară. Sub acest aspect, este de reţinut că, potrivit art. 1147 alin. (2) noul Cod Civil: starea de insolvabilitate „(...) se constată de instanţă, care, în acest scop, poate ţine seama de anumite împrejurări, precum dispariţia intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanşarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită şi altele asemenea",

Cu alte cuvinte, proba insolvabilităţii poate fi făcută prin orice mijloace de probă, inclusiv prezumţiile simple, ceea ce s-a realizat în cauză.

Creditorul poate solicita constatarea inopozabilităţii actelor juridice încheiate de către debitor în frauda intereselor sale, numai dacă face dovada unui prejudiciu [art. 1562 alin. (1) noul Cod Civil]. De regulă, prejudiciul creditorului constă în faptul că debitorul şi-a provocat sau şi-a mărit o stare de insolvabilitate existentă prin încheierea actului atacat [art. 1562 alin. (1) noul Cod Civil], aşa cum s-a probat în cauză.

Nu doar actele prin care debitorul îşi provoacă sau îşi accentuează o stare de insolvabilitate pot fi atacate pe cale pauliană. Art. 1562 alin. (1) noul Cod Civil se referă la aceste acte doar cu titlu exemplificativ.

Instanţa a reţinut că pot fi atacate pe cale pauliană şi alte acte încheiate de către debitor, sub condiţia ca ele să fi cauzat un prejudiciu creditorului.

Pentru a cauza un prejudiciu creditorului, constând în crearea sau accentuarea unei stări de insolvabilitate, actul atacat trebuie, mai întâi, să provoace o diminuare a patrimoniului debitorului.

Instanţa a reţinut că în speţa de faţă, apărarea pârâtei debitoare a fost grevată de imposibilitatea celor două înscrisuri – facturile contestate în cauză – de a fi apte a produce consecinţe juridice, respectiv incalificarea drept acte juridice şi implicit inadmisibilitatea acţiunii.

Inadmisibilitatea este asimilată unei exceptii de procedura şi înseamnă, în linii mari, ca instanţa de judecată nu poate fi investita cu respectiva cerere, nefiind îndeplinită cel puţin una dintre condiţiile necesare formulării cererii. O atare apărare nu poate fi primită de către instanţă în condiţiile în care , sistemul civil român este grevat pe principiul consensualismului actelor juridice , iar factura pentru vehicul  reprezintă actul prin care se face dovada ca intre vânzător si cumpărător a avut loc transferul de proprietate asupra vehiculului, descriind caracteristicile sale (marca, tipul, serie sasiu, etc) cumpărătorul achitând bunul în funcţie de intelegerea pe care a avut-o cu vânzătorul (plata pe loc, prin banca, în rate).

Examinând înscrisurile contestate în cauză, instanţa a reţinut că acestea sunt apte a fi calificate drept convenţii de vânzare cumpărare vehicul, în conţinutul acestora regăsindu-se elementele necesare calificării drept acte juridice.

Potrivit doctrinei, frauda reprezintă simpla cunoaştere de către debitor a faptului că, prin perfectarea actului în cauză, s-a creat un prejudiciu creditorului, acesta fiind în imposibilitate de a se îndestula cu suma prevăzută în titlu executoriu.

Actele  încheiate de debitor cu terţii este de ordinul evidenţei că îmbracă forma fraudei în condiţiile în care bunurile înstrăinate erau indisponibilizate de către reclamantă în vederea satisfacerii creanţei sale.

În conformitate cu prevederile art. 1562 alin( 1) Cod civil, rezultă că pot fi atacate pe cale pauliană şi alte acte încheiate de către debitor, sub condiţia ca ele să fi cauzat un prejudiciu creditorului.

Este evident că debitoarea,  prin reprezentant pârâta în cauză, a cunoscut faptul că trebuie să achite suma de bani stabilită prin titlurile executorii reprezentate de deciziile de impunere, şi a încercat, prin emiterea facturilor de înstrăinare, să evite această plată, cauzându-şi o situaţie de insolvabilitate, pentru că aceasta nu mai are bunuri care să poată fi supuse executării silite.

În ceea ce priveşte complicitatea terţului, aceasta există atunci când el a cunoscut că prin actul atacat se cauzează un prejudiciu creditorului. Art. 1562 alin. (2) noul Cod Civil se referă explicit la  această condiţie de admisibilitate a acţiunii pauliene, atunci când stabileşte că declararea inopozabilităţii actului atacat pe cale pauliană nu poate avea loc decât dacă terţul cunoaşte faptul că prin încheierea actului contestat pe cale pauliană se cauzează sau se măreşte starea de insolvabilitate a debitorului.

Complicitatea terţului nu este cerută decât atunci când acţiunea pauliană este îndreptată împotriva unui contract cu titlu oneros sau o plată efectuată în temeiul unui atare act juridic [art. 1562 alin. (2) noul Cod Civil]. Este situaţia de faţă, unde se pretinde că s-a achitat o sumă de bani pentru bunul vândut

Tot ceea ce priveşte  facturile în speţă reprezintă materializarea efectivă a intenţiei de fraudare a drepturilor şi intereselor reclamantei, în calitate de creditor, cu încălcarea dispoziţiilor legale edictate în această materie, scopul vânzării fiind numai sustragerea de la executarea silită a  bunurilor „înstrăinate".

Instanţa a reţinut din probatoriul administrat şi succesiunea actelor întocmite,  că este evident că terţii dobânditori, - ( rude cu pârâta )  au cunoscut cauza încheierii actului în cauză. Este la fel de evident că încheierea  acestor convenţii nu reprezintă  altceva decât încercarea de a împiedica executarea silită, printr-o cale ilegală.

Faţă de considerentele arătate, în baza probatoriului administrat, instanţa a admis ca întemeiată acţiunea formulată de reclamanta  şi calificată juridic de către instanţă ,sub aspectul tuturor capetelor de cerere.

Instanţa a reţinut  astfel, inopozabile faţă de reclamantă facturile  nr. COJ-21/02.07.2015 şi nr. COJ - 20/19.06.2015. 

Împotriva sentinţei civile nr. 402/26.06.2017, a formulat apel pârâta Î.I.C.R., prin care a solicitat, în principal, anularea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, anularea în tot a sentinţei în sensul respingerii acţiunii formulată de reclamanta A.J.F.P. Dolj, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată pe tot ciclul procesual.

Prima critică din apel vizează încălcarea fragrantă de către prima instanţă a principiului dreptului la apărare  şi a principiului contradictorialităţii prin aceea că nu a pus în discuţia părţilor temeiul de drept al calificării acţiunii, în sensul că după încheierea dezbaterilor, instanţa de fond a pronunţat şi şi-a motivat soluţia pe un temei de drept ce nu a fost cunoscut părţilor litigante pe parcursul procesului.

Instanţa de fond, pe parcursul litigiului, a solicitat intimatei-reclamante să-şi precizeze acţiunea în ceea ce priveşte temeiul de drept, solicitare la care intimata a răspuns că îşi menţine cererea de chemare în judecată, aşa cum a formulat-o.

Ulterior acestui răspuns, din oficiu, instanţa de fond a calificat acţiunea ca fiind anulare act, fără însă a preciza care sunt actele a căror anulare se cere şi cel mai grav este temeiul de drept avut în vedere.

Instanţa de judecată a analizat în sprijinul soluţiei pronunţate condiţiile acţiunii pauliene, fără ca în prealabil să pună în discuţia părţilor acestei temei de drept care apare ulterior închiderii dezbaterilor.

În continuare, apelanta a arătat că instanţa a nesocotit un alt principiu fundamental al procesului civil şi anume cel care vizează prevederile art. 9 alin. 2 C.proc.civ. şi anume principiul disponibilităţii, principiu care alături de dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii constituie, "albia" în care se va desfăşura litigiul ale cărui obiect şi limite trebuie cunoscute reciproc şi în timp util de părţi. Instanţa era obligată, în cazul în care a restabilit calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, apelanta a arătat că instanţa de fond a pronunţat hotărârea apelată cu încălcarea prevederilor legale în materie de acte juridice, deoarece a dat eficienţă juridică unor înscrisuri, în speţă facturi, care conform prevederilor legale nu pot constitui acte juridice, deoarece factura nu reprezintă rodul unei manifestări de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, ci are, conform prevederilor  Legii contabilităţii nr. 82/1991, calitatea de document justificativ care stă la baza înregistrărilor în contabilitatea furnizorului sau a cumpărătorului şi reprezintă un mijloc de probă cu privire la operaţiunea efectuată.

Prin urmare, aşa cum s-a statuat în mod expres şi prin Decizia I.C.C.J. nr. 1017/2009, factura nu poate fi considerată un act juridic care să răspundă condiţiilor impuse de lege, deoarece, contrar celor reţinute de către instanţa de fond,  factura nu poate să fie "aptă a fi calificată drept convenţie de vânzare-cumpărare, atâta timp cât legiuitorul a stabilit regimul juridic al acesteia şi anume acela de document justificativ.

Ca atare, sub acest  prim aspect, instanţa de fond a  pronunţat hotărârea judecătorească cu aplicarea greşită a prevederilor legale în materie de acte juridice.

Apelanta a arătat, de asemenea, că instanţa a analizat în mod eronat şi condiţiile acţiunii pauliene, reţinând că sunt îndeplinite aceste condiţii fără însă a lua în considerare faptul că potrivit reglementărilor prevăzute de art. 1562 şi următoarele C.civil, acţiunea pauliană face parte din reglementarea contractelor ori factura nu poate avea regimul juridic al unei convenţii civile, astfel încât soluţia pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1562 coroborat cu art. 116 C.civil.

O altă critică adusă sentinţei este cea privind faptul că instanţa a reţinut înstrăinarea autovehiculelor imediat după instituirea măsurilor asiguratorii, afirmaţie care este infirmată de înscrisurile aflate la dosar. Astfel decizia de instituire a măsurilor asiguratorii a fost emisă la data de 30.06.2015 şi comunicată apelantei prin poştă la data de 10.07.2015, ori facturile sunt emise la data de 19.06.2015, respectiv 02.07.2015, astfel că în mod eronat instanţa a reţinut că înstrăinarea autovehiculelor s-a făcut după instituirea măsurilor asiguratorii.

De asemenea, potrivit cronologiei menţionată mai sus, este eronată şi reţinerea de către instanţa de fond a faptului că terţii dobânditori au cunoscut faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate când în realitate aceştia nu puteau să cunoască acest lucru ca urmare a faptului că la data emiterii facturilor nici măcar debitorul nu avea cum să cunoască că asupra sa se vor institui măsuri asiguratorii, însă toate aceste apărări nici măcar nu au putut fi afirmate atâta timp cât instanţa a pronunţat hotărârea judecătorească fără ca părţile să cunoască temeiul de drept al calificării juridice pe care a dat-o din oficiu cererii de chemare în judecată a apelantei.

Preţul la care au fost vândute autovehiculele reprezintă un preţ serios şi nu sunt întrunite condiţiile legale, cu atât mai mult cu cât din punct de vedere al înregistrărilor contabile pentru unul dintre autovehicule intervenise amortizarea, iar pentru celălalt mai rămăseseră doar 7 luni.

În ceea ce priveşte introducerea în cauză, din oficiu, a altor persoane, apelanta a arătat că prima instanţă a încălcat prevederile art. 400, art. 22 alin. 2 , art. 42 alin. 1 pct. 1, art. 78 alin. 2 şi 4 şi art. 9 N.C.P.C. în speţa dedusă judecăţii nu erau întrunite condiţiile legale pentru introducerea în cauză a intervenienţilor şi astfel, în speţa dedusă judecăţii nu au fost întrunite condiţiile legale pentru un litisconsorţiu obligatoriu, deoarece facturile nu pot avea regimul  juridic care să implice lărgirea cadrului procesual şi astfel intervenienţii să poată fi introduşi din oficiu în cauză.

Potrivit încheierii din 27.03.2017, instanţa a calificat acţiunea reclamantei ca fiind "anulare act", fără însă să se specifice în conţinutul încheierii care sunt actele care au primit această calificare juridică şi care este cauza anulării.

Prin urmare, în lipsa pronunţării asupra excepţiei, a menţionării exprese a actelor a căror anulare se cer precum şi în lipsa indicării cauzelor de nulitate nu pot fi introduse în cauză terţe persoane, deoarece instanţa de judecată nu se poate substitui reclamantului în demersul său procesual, întrucât anularea unui act juridic trebuie raportată, atât la principiul disponibilităţii, cât şi la cauza cererii de chemare în judecată, condiţionări ce ţin exclusiv de modul în care reclamantul înţelege să învestească instanţa cu soluţionarea cererii sale astfel încât, în speţa pendinte, prevederile art. 78 alin. 2 N.C.P.C. nu pot reprezenta o derogare de la principiul disponibilităţii, deoarece raportul juridic dedus judecăţii nu impune introducerea în cauză a terţilor, ceea ce face ca principiul disponibilităţii trebuia să fie aplicat cu prioritate.

Atât citarea reclamantei sub acest aspect, cât şi continuarea ulterioară a procesului, inclusiv faţă de intervenienţi, impunea şi stabilirea exactă a menţionării exprese a actului/actelor juridice a căror anulare au primit calificarea juridică dată de instanţă, precum şi a cauzelor de nulitate şi a temeiul de drept, pentru că numai în acest mod instanţa respectă prevederile art. 22 alin. 4 teza a II-a N.C.P.C.

Introducerea în cauză, din oficiu, a terţilor trebuia raportată la prevederile exprese ale art. 78 alin. 2 N.CP.C., care condiţionează prerogativa dată instanţei de către legiuitor, de introducere în cauză, din oficiu, a altor persoane, doar în situaţia în care raportul juridic dedus judecăţii o impune ori raportul juridic dedus judecăţii, aşa cum a fost formulat prin cererea de chemare în judecată şi calificat de către instanţă nu se circumscrie acestei condiţionări, deoarece anularea unui act juridic nu poate fi sinonimă cu anularea unor facturi, deoarece introducerea în cauză a altor persoane nu poate fi primită, întrucât introducerea în cauză a celui obligat în raportul juridic dedus judecăţii trebuie să vizeze un act juridic, aşa cum este acesta definit de art. 1166 şi următoarele C.civil.

Apelanta a arătat, de asemenea, că instanţa trebuia să se pronunţe cu prioritate asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii invocată prin întâmpinare, conform art. 248 alin. 5 N.C.P.C.

S-a calificat în mod implicit regimul juridic al facturii ca fiind un act juridic, mai înainte ca instanţa să se pronunţe cu privire la acest aspect, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 42 alin. 1 pct. 1 N.C.P.C.

Apelul nu a fost întemeiat în drept.

S-a solicitat proba cu înscrisuri.

Apelul a fost timbrat cu taxă de timbru în cuantum de 802 lei, achitată prin O.P. nr. 83/26.09.2017.

Intimata A.J.F.P. Dolj a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

În esenţă, a arătat că şi-a îndeplinit atribuţiile ce-i revin, fiind efectuată o inspecţie fiscală ce a vizat contribuabilul Î.I.C.R., în perioada 01.01.2010 – 28.02.2015.  Din verificările efectuate s-a constatat că nu au fost înregistrate toate aprovizionările şi vânzările de mărfuri şi că există pericolul ca debitoarea să se sustragă, să-şi ascundă, sau să-şi risipească patrimoniul prejudiciind bugetul general consolidat al statului cu suma de 61.696 lei, reprezentând T.V.A., majorări de întârziere şi penalităţi. Astfel, a fost emisă Decizia nr. 21/30.06.2015 de instituire a măsurilor asiguratorii, având în vedere datoria stabilită în timpul inspecţiei fiscale, reprezentând T.V.A. Urmare a deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, s-a procedat la instituirea popririi asiguratorii asupra conturilor deschise la societăţile bancare şi a sechestrului asigurator pentru bunurile  mobile.

Prin înstrăinarea celor două bunuri Î.I.C.R. şi-a diminuat cu rea-credinţă patrimoniul, în condiţiile în care s-a dispus de către autoritatea fiscală instituirea de măsuri asupra acestor autovehicule.

Astfel, prin actul atacat s-a creat creditorilor un prejudiciu constând în aceea că sus- numita şi-a provocat o stare de insolvabilitate.

Interesul pentru promovarea acţiunii este justificat, pe de o parte, de cuantumul mare al sumei individualizată prin actul indicat mai sus, iar pe de altă de faptul că măsurile asigurătorii sunt măsuri de conservare a bunurilor aparţinând sus-numitei pentru ca în momentul în care se va declanşa procedura de executarea silită, autoritatea fiscală să aibă posibilitatea de a recupera debitul.

În ceea ce invocarea Deciziei nr. 1017 din 28 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, arătă că această decizie spune că „Factura fiscală are doar calitatea de document justificativ care stă la baza înregistrărilor în contabilitatea furnizorului sau cumpărătorului şi reprezintă un mijloc de probă cu privire la operaţiunea efectuată. Factura nu poate fi considerată un act juridic care să trebuiască să îndeplinească cerinţele art. 1179 C.civil, nici în situaţia în care probează existenţa unui contract comercial consensual, pentru care părţile nu au întocmit un instrumentum. Aşadar, nu se poate cere printr-o acţiune în justiţie constatarea nulităţii absolute a facturii pentru neîndeplinirea condiţiilor de valabilitate a actului juridic, iar eventualele nereguli sau lipsuri din cuprinsul facturii pot fi invocate doar ca aparări vizând forţa probantă a acesteia cu privire la pretenţiile emitentului consemnate în document, arătă că în prezenta cauză factura pentru vehicul reprezintă actul prin care se face dovada că între vânzător şi cumpărător a avut loc transferul de proprietate asupra vehiculului, menţionându-se în cuprinsul ei caracteristicile acestuia (marca, tipul, serie şasiu etc), cumpărătorul achitând contravaloarea autovehiculului conform înţelegerii cu vânzătorul (plata pe loc, prin bancă, în rate).

Astfel, cele două facturi prin care au înstrăinate bunurile mobile sunt apte a fi calificate drept convenţii de vânzare-cumpărare a unui autovehicul, iar în conţinutul acestora se regăsesc toate elementele necesare calificării acestora ca fiind acte juridice.

În conformitate cu prevederile art. 1562 alin. 1 din C. civil, rezultă că pot fi atacate pe calea acţiunii pauliene şi alte acte încheiate de către debitor, sub condiţia ca ele să fi cauzat un prejudiciu creditorului.

În situaţia dată, Î.I.C.R. a cunoscut faptul că trebuie să achite sumele de bani stabilite de inspecţia fiscală prin deciziile de impunere şi a încercat, prin emiterea facturilor de înstrăinare, să evite această plată, cauzându-şi o stare de insolvabilitate, pentru că aceasta nu mai deţine bunuri care să fie supuse executării silite

Intimata a arătat, de asemenea, că în ceea ce priveşte complicitatea terţului, aceasta nu este cerută decât atunci când acţiunea pauliană este îndreptată împotriva unui contract cu titlu oneros sau o plată efectuată în temeiul unui atare act juridic. În prezenta cauză arătă că este situaţia în care se pretinde că s-a achitat o sumă de bani pentru bunul vândut.

Facturile din prezenta speţa reprezintă materializarea efectivă a intenţiei de fraudare a drepturilor şi intereselor autorităţii fiscale, în calitate de creditor al pârâtei, cu încălcarea dispoziţiilor legale incidente în această materie, scopul vânzării fiind numai susttragerea de la executarea silită a bunurilor înstrăinate.

Prin actele emise, este evident că terţii dobânditori care sunt rude cu pârâta au cunoscut cauza încheierii actelor (facturi), iar prin încheierea acestor convenţii, Î.I.C.R. a încercat de a împiedica, printr-o cale ilegală executarea silită cu privire la bunurile înstrăinate.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 223 alin. 3 N.C.P.C.

Prin răspunsul la întâmpinare, apelanta a arătat că în mod evident caracterul nelegal al hotărârii atacate rezultă din compararea temeiului de drept al acţiunii introdutive (revocare facturi) temei pe care intimata îl reiterează în întâmpinarea depusă cu calificarea din oficiu a instanţei de fond (anulare act) şi temeiul de drept reţinut de către instanţa de fond după închiderea dezbaterilor (acţiune pauliană).

Cu privire la afirmaţia intimatei că facturile fiscale pot fi calificate drept convenţii de vânzare-cumpărare, aceste apărări nu au nici un fundament juridic deoarece convenţia de vânzare-cumpărare nu sinonimă cu factura fiscală, factură care aşa cum a menţionat în motivele de apel reprezintă doar un document justificativ care se emite în baza unui contract, neputând astfel să-l înlocuiască.

Sub aspectul înmatriculării unui autovehicul organele de poliţie au solicitat  contractul de vânzare-cumpărare al autovehiculului, document prin care se exprimă consimţământul părţilor contractante cu toate consecinţele juridice ce decurg din acest înscris şi nu factura fiscală care are, conform prevederilor Legii contabilităţii nr. 82/1991, calitatea de document justificativ care stă la baza înregistrărilor contabile.

Cu privire la acţiunea pauliană, apărarea intimatei este în contradicţie cu însăşi textul de lege invocat de către aceasta şi anume art. 1562 din Codul civil care în primul alineat face vorbire despre acte juridice iar în cel de al doilea alineat se arată în mod excplicit ce reprezintă un act juridic şi anume un contract ori facturile, aşa cum a menţionat mai sus nu reprezintă acte juridice deci implicit, nici convenţii.

Deliberând asupra apelului, Tribunalul reţine următoarele:

Primele două critici ale apelantei vizează încălcarea de către prima instanţă a dreptului la apărare, a principiului contradictorialităţii şi a principiului disponibilităţii, toate subsumate ideii că sentinţa pronunţată se întemeiază pe temeiul de drept al acţiunii pauliene care nu a fost pus în prealabil în discuţia părţilor, temei ce ar apărea ulterior închiderii dezbaterilor.

Susţinerile din apel privitor la acest motiv sunt nefondate întrucât nu se poate considera că apelanta nu a cunoscut temeiul juridic sub imperiul căruia s-a desfăşurat din punct de vedere al dreptului substanţial întreaga cauză; încă de la început, prin acţiunea introductivă, s-a menţionat în mod expres de către reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj (AJFP Dolj) că formulează cererea de chemare în judecată îndreptată împotriva pârâtei Î.I.C.R., în temeiul art. 1562 Cod Civil.

Or acest articol reglementează chiar definiţia acţiunii revocatorii prevăzută de NCC în capitolul III – Mijloacele de protecţie a drepturilor creditorului, Secţiunea a III-a. Este adevărat că în cuprinsul considerentelor hotărârii instanţa se referă la "acţiunea pauliană" dar acest aspect nu înseamnă raportarea la un alt temei juridic, fiind vorba doar despre o altă denumire a acţiunii revocatorii, aşa cum este des întâlnită în doctrină.

Acţiunea revocatorie sau pauliană este acea acţiune prin care creditorul solicită să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda intereselor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate, fiind reglementată de art. 1562-1565 NCC.

Denumirea de acţiune pauliană vine din dreptul roman, de la creatorul său, pretorul Paulus, caracterizată prin faptul că avea un caracter colectiv, putând fi exercitată în numele tuturor creditorilor de către un curator bonorum spre deosebire de dreptul civil modern, unde are un caracter individual, profitând numai creditorului care o exercită.

Aşadar, o analiză atentă a cuprinsului acţiunii introductive ar fi orientat în mod evident apelanta -pârâtă cu privire la temeiul juridic clar exprimat, acela al acţiunii revocatorii sau pauliene, având posibilitatea să-şi facă apărarea extinsă cu privire la toate condiţiile de exercitare a acestei instituţii procesual civile.

Oricum  nu se poate considera că ar fi surprinsă şi deci vătămată din punct de vedere procesual prin necunoaşterea temeiului juridic şi al finalităţii demersului juridic promovat de reclamantă câtă vreme, o dată cu repunerea pe rol a cauzei, instanţa a încunoştinţat părţile despre motivul repunerii, făcând referire clară la obiectul cererii de chemare în judecată "anulare act".

Este de necontestat că efectul principal al acţiunii pauliene este declararea ca inopozabil a actului fraudulos încheiat de debitor cu o terţă persoană, cu consecinţa lipsirii actului de efectele sale, similar anulării unui act, poate de aceea opţiunea legiuitorului de a califica acţiunea pauliană ca fiind una "revocatorie" şi de a considera că efectul său constă în revocarea actului atacat; astfel  apelanta – pârâtă a avut la dispoziţie toate datele necesare pentru pregătirea apărării, sub aspectul temeiului juridic şi al efectelor acţiunii promovate.

Nu se poate reţine nici faptul că instanţa  a calificat acţiunea ca "anulare acte" fără a preciza care sunt actele a căror anulare se cere, întrucât chiar apelanta – pârâtă face referire  expresă în notele de şedinţă depuse cu ocazia repunerii pe rol pentru termenul din 24.04.2017 privind introducerea în cauză a intervenientului forţat C.F. a necesităţii introducerii şi a numitei B. M. R., ca fiind cumpărătoarea de pe cealaltă factură, ambele facturi fiind menţionate ca cele despre care se face vorbire în cererea de chemare în judecată. Notele de şedinţă, cu astfel de opinii juridice exprimate privind cadrul procesual presupun implicit faptul că apelanta – pârâtă cunoştea foarte bine care sunt actele juridice a căror revocare s-a solicitat prin acţiunea introductivă.

În ceea ce priveşte critica legată de natura juridică a unei facturi fiscale, Tribunalul consideră că aceasta poate avea o existenţă de sine stătătoare şi necondiţionată de existenţa unui contract preexistent, putând fi de natură să conţină manifestarea de voinţă a părţilor implicate în raportul juridic pe care îl constată prin ofertă, respectiv, acceptare. Deşi nicio dispoziţie legală nu prevede în mod explicit o asemenea soluţie, nici nu o interzice ca atare, singura condiţie necesară pentru valabilitatea sa fiind ca factura fiscală să cuprindă elementele minim obligatorii prevăzute de lege care fac posibilă dovada naşterii unui raport juridic între părţi. Deşi în principiu, factura se emite în vederea producerii consecinţelor pe plan fiscal, aceasta trebuie să indice numele sau denumirea părţilor şi serviciile prestate, elemente esenţiale în naşterea unui raport juridic ce poate avea şi o existenţă independentă de un contract anterior, în sens atât de negotium, cât şi de instrumentum probationis.

De altfel, decizia de speţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1017 din 26 martie 2009 invocată de apelantă în susţinerea teoriei că factura fiscală nu poate fi privită ca act juridic a fost pronunţată într-un context faptic al unei speţe în care se cerea constatarea nulităţii absolute a unei facturi pentru neîndeplinirea condiţiilor unui act juridic valabil, ca urmare a faptului că nu era semnată sau însuşită de reclamanta- cumpărătoare, fiind expediată prin poştă şi lipsind obiectul material al convenţiei.

Or, în speţă, facturile fiscale a căror revocare se cere, cuprind arătarea părţilor, a obiectului, deci obligaţiile părţilor, cu suficiente elemente de identificare astfel încât să se poată da naştere unui veritabil raport juridic civil. Faptul că astfel de facturi stau la baza înregistrărilor în evidenţa contabilă nu conduce la concluzia inexistenţei convenţiei în sens de negotium încheiate între părţi. Din punct de vedere juridic, este în discutie o conventie încheiata în forma simplificata între profesionisti, materializata în emiterea facturilor fiscale necontestate, perfect valabile şi care îşi produc efectele juridice în condiţiile în care acestea constituie deopotrivă izvorul obligaţional al prestaţiilor părtilor, nefiind stornate sau contestate judiciar.

Aşadar, simple facturi fiscale pot constitui prin ele însele un act juridic susceptibil de a da naştere unor consecinţe juridice, cu atât mai mult cu cât au potenţial de act juridic generator de drepturi şi obligaţii în favoarea şi în sarcina părţilor.

Aceste consideraţii de ordin teoretic referitoare la natura juridică a facturii fiscale, sunt valabile şi incidente şi în ceea ce priveşte aprecierea ca nefondată a criticii apelantei referitoare la neîntrunirea condiţiilor pentru introducerea forţată a intervenienţilor.Pornind de la limitele învestirii şi finalitatea demersului juridic promovat de reclamantă, în mod legal, prima instanţă a considerat că într-o acţiune în anularea unui contract, cadrul procesual trebuie să includă toate părţile implicate, întrucât pronunţarea unei hotărâri uniforme reprezintă o necesitate obiectivă în materia nulităţilor actelor juridice, litisconsorţiul fiind întotdeauna necesar, obligatoriu şi unitar.

Este de asemenea, nefondată şi susţinerea apelantei privind faptul că în mod greşit s-ar fi reţinut de către prima instanţă cunoaşterea creării stării de insolvabilitate a debitorului întrucât Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii a fost emisă la data de 30.06.2015 şi comunicată ulterior întocmirii facturilor fiscale.

Nu se poate reţine argumentul bunei-credinţe a pârâtei Î.I.C.R. întrucât Decizia nr. 21/30.06.2015 de instituire a măsurilor asiguratorii a fost emisă având în vedere datoria stabilită în sarcina acesteia în timpul inspecţiei fiscale desfăşurate în perioada 01.01.2010 – 28.02.2015. Este evident că pe perioada derulării inspecţiei fiscale, cu referire până la data de 28.02.2015, deci anterior datei de înstrăinare a autovehiculelor, apelanta -pârâtă a pus la dispoziţia echipei de control documente relevante luând cunoştinţă în mod direct de verificările efectuate şi anticipând instituirea măsurilor asiguratorii, factura având ca obiect vânzarea autovehiculului marca IVECO /35 C15 Daily fiind emisă la data de 02.07.2015, chiar ulterior emiterii Deciziei de impunere din data de 30.06.2015 şi a Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii de la aceeaşi dată. S-a apreciat de autoritatea fiscală că există pericolul potenţial ca debitorul să se sustragă de la urmărirea silită sau să îşi ascundă ori să-şi risipească patrimoniul având în vedere cuantumul mare al sumei estimate în sarcina sa (61.696 lei), sumă cu privire la care ulterior, urmare a demersului judecătoresc promovat de pârâtă pe calea contenciosului administrativ, a fost supusă verificării jurisdicţionale, fiind statuată prin sentinţa nr. 1035/14.04.2016 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. 10483/63/2015, definitivă prin respingerea recursului prin decizia nr. 3374/24.11.2016 a Curţii de Apel Craiova, estimarea legală a bazei de impunere de către organele fiscale privind valoarea de vânzare a mărfurilor aprovizionate de la Metro &Carry şi neînregistrate în evidenţa contabilă de către debitoare.

Nu este întemeiată nici critica apelantei referitoare la o eventuală incompatibilitate a judecătorului de la prima instanţă ca urmare a introducerii în cauză din oficiu, a altor persoane, înainte de a se pronunţa cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii întrucât potrivit art. 14 alin.4 NCPC, părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu iar în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin.2 NCPC, judecătorul este în drept să pună în dezbatera părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau întâmpinare.

Împrejurarea dacă factura fiscală poate avea sau nu natura unui act juridic nu se putea analiza decât în condiţiile unui cadru procesual  complet ale cărui limite erau fixate prin temeiul juridic invocat în acţiune - art. 1562 Cod Civil, astfel că urmărind clarificarea şi completarea acestuia în virtutea litisconsorţiului procesual obligatoriu considerat incident, prima instanţă nu poate fi acuzată de incompatibilitate în sensul art. 42 alin.1 pct.1 NCPC.

Având în vedere considerentele mai sus expuse, Tribunalul, în baza art. 480 alin.1 NCPC, va respinge ca nefondat apelul.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge apelul declarat de apelanta-pârâtă Î.I.C.R., cu  sediul în ..., judeţul  Dolj  împotriva sentinţei civile nr. 402 pronuţată  la data de  26.06.2017 de Judecătoria Filiaşi, în contradictoriu cu  intimata-reclamantă ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE DOLJ, cu sediul în ..., judeţul Dolj, intimaţii-intervenienţi forţaţi C.F., domiciliat în ... , judeţul  Dolj şi  B.  M. R.,  domiciliată în ..., judeţul  Dolj, ca nefondat.

Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare, care se va depune la sediul Tribunalului Dolj.

Pronunţată în şedinţa publică de la 23 Februarie 2018.

Preşedinte,

I.O.C.Judecător,

I.G.Ş

Grefier,

C.D.S.

Red.jud.I.G.Ş.

12.03.2018

Tehnored.S.V./6 ex.

Jud.fond.S.M.O

Domenii speta

Spete similare