Conflict de drepturi. Pretenţii băneşti. Baza legală de salarizare în lipsa contractului colectiv de muncă la nivelul angajatorului

Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 95 din 18 ianuarie 2010

Prin sentinţa civilă nr. 2537 din 1 octombrie 2009 a Tribunalului Cluj s-a respins acţiunea formulată de către reclamanta N.L., în contradictoriu cu pârâta SC I.P. SRL, având ca obiect un conflict de drepturi.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamanta a fost încadrată, în perioada 15.07.2006-15.05.2009, în societatea pârâtă în funcţia de şef birou desfacere, iar conform contractului individual de muncă, părţile au stabilit la punctul I „salarizare” că reclamantei i se cuvine un salariu lunar de 10.200.000 lei, iar ulterior prin Decizia nr. 55/15.05.2009 s-a desfăcut contractul individual de muncă în temeiul dispoziţiilor art. 65 alin. 1 din Codul Muncii.

S-a reţinut că potrivit prevederilor Codului Muncii, carnetul de muncă este documentul oficial in care sunt înscrise datele esenţiale în baza cărora se stabilesc si se acordă drepturile cuvenite salariaţilor reglementate de legislaţia muncii, iar cadrul juridic pentru întocmirea, păstrarea, completarea si eliberarea carnetului de muncă l-a constituit prevederile Decretului nr. 92/1976, coroborate cu prevederile art. 3l alin.1 si 7 din Codul Muncii.

Potrivit cu dispoziţiile art. 276 alin. 1 lit. b din Codul Muncii şi art. 23 alin. 2 lit. c din Decretul 92/1976, la încetarea contractului de muncă unitatea era obligată să elibereze carnetul de muncă reclamantei, cu toate înscrierile la zi, fără nici o condiţionare, câtă vreme aceasta a avut calitatea de salariată şi şi-a îndeplinit sarcinile prevăzute in contractul individual de muncă.

S-a apreciat că sporurile si adaosurile la salariu formează partea variabilă a salariului întrucât se plătesc numai dacă salariatul prestează muncă în condiţii deosebite sau speciale, iar ele nu constituie drepturi fundamentale consacrate de Constituţie şi ca atare, pot fi modificate sau chiar anulate. Sporul de vechime nu se mai acordă obligatoriu prin lege, aşa cum era prevăzut în art. 88 din Legea nr. 10/23.11.1972 (fostul Cod al Muncii).

Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional nu prevede modalitatea concretă de evidenţiere a elementelor salariului  în cadrul unităţii, acest fapt trebuind să fie reglementat fie prin contractul colectiv de muncă la nivelul unităţii, fie prin regulamentul de ordine interioară. In aceste documente interne procentele privind sporul de vechime vor putea fi reglementate pentru fiecare salariat în parte sau pe categorii de vechime.

Prima instanţă a reţinut că în conformitate cu disp. art. 241 alin. 1 lit. c din Codul Muncii şi ale art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi în muncă, în ramura de activitate pentru care s-a încheiat, iar orice contract individual de muncă se încheie nu numai în considerarea prevederilor legale ci si în considerarea clauzelor contractelor colective ce îi sunt aplicabile salariatului în cauză.

Tribunalul a constatat că art. 50 din contractul colectiv de muncă înregistrat sub nr. 303/08.02.2005, prevede un număr de şapte sporuri, între acestea nefiind inclus şi sporul de vechime în muncă, astfel că reclamantei nu i se cuvine sporul de vechime în muncă, întrucât la încheierea contractului individual de muncă nu s-a negociat acest spor, şi, de asemenea, prin contractul colectiv de muncă la nivelul unităţii, ce a intrat în vigoare începând cu data de 01.10.2004, nu s-a prevăzut sporul pentru vechimea în muncă în cuantum de 25%.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta N.L. solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată în sensul obligării intimatei pârâte SC I.P. SRL la plata sporului pentru vechime în muncă în cuantum de 25 % din salariul de bază aferent perioadei 15 iulie 2006 - 15 mai 2009, sume actualizate cu rata inflaţiei până la data plăţii efective; obligării intimatei-pârâte SC I.P. SRL la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocaţial la instanţa de fond şi la instanţa de recurs.

În dezvoltarea motivelor de recurs reclamanta a arătat că la încheierea contractului de muncă a fost negociată acordarea sporului de vechime, fapt recunoscut de intimată prin întâmpinare, însă sporul de vechime nu a fost inclus în salariul de bază şi nu a fost înscris în cartea de muncă.

Recurenta susţine că are o vechime în muncă de peste 20 de ani şi astfel este îndreptăţită la un spor de 25% din salariul de bază, în temeiul dispoziţiilor art. 41 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă pe anii 2007 – 2010 şi a art. 40 lit. d din Contractul pe anii 2005 – 2006.

S-a arătat că în mod nejustificat prima instanţă a dat eficienţă clauzelor contractului colectiv de muncă depus la dosar care intra în vigoare de la data de 1.10.2004, în condiţiile în care sporul este pretins pentru perioada 15.07.2006 – 15.05.2009, astfel că soluţia primei instanţe este lipsită de suport legal.

Intimata SC I.P. SRL a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat cu consecinţa menţinerii în totalitate a hotărârii atacate ca fiind temeinică şi legală (f.13-15).

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate şi a actelor ataşate la dosar, Curtea de apel constată următoarele:

Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2005 - 2006 publicat în  Monitorul Oficial, din 22 februarie 2005 stabileşte la art. 40 alin. (1) că ”Părţile contractante sunt de acord ca în perioada următoare să acţioneze pentru includerea unor sporuri în salariul de bază, care să reprezinte retribuţia pentru munca prestată şi condiţiile de la locul de muncă, astfel încât salariul de bază să aibă pondere majoritară în salariu”, iar la alin. (2) s-a prevăzut că „Sporurile se acordă numai la locurile de muncă unde acestea nu sunt cuprinse în salariul de bază.”

Potrivit art. 40 alin. (3) lit. d din acelaşi contract: „Sporurile minime ce se acordă în condiţiile prezentului contract sunt: pentru vechime în muncă, minimum 5% pentru 3 ani vechime şi maximum 25% la o vechime de peste 20 de ani, din salariul de bază.”

Prevederi cu conţinut identic au fost inserate şi în art. 41 alin. 1, 2 şi 3 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 - 2010 publicat în Monitorul Oficial din 29 ianuarie 2007.

În speţă, din copia carnetului de muncă depusă la dosar reiese că întreaga perioadă 15.07.2006 – 15.05.2009, recurenta reclamantă a fost angajata intimatei SC I.P. SRL, având o vechime în muncă de peste 20 de ani.

În conformitate cu dispoziţiile art. 241 alin. 1 lit. d din Codul muncii şi ale art. 11 alin. 1 lit. d din Legea nr. 130/1996, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din tara, in cazul contractului colectiv de munca la nivel naţional, indiferent dacă angajatorul respectiv a participat sau nu direct ori prin reprezentare de către o federaţie sau confederaţie patronală la negocierea şi încheierea unor asemenea contracte colective.

Art. 238 alin. 2 din Codul muncii prevede că: „contractele individuale de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă”. Astfel, orice contract individual de muncă se încheie nu numai în considerarea prevederilor legii, ci şi în considerarea clauzelor contractelor colective ce îi sunt aplicabile salariatului în cauză.

Potrivit art. 247 din Codul muncii, „în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior”. Prin urmare, se va aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel naţional dacă la nivelul angajatorului sau la nivel de ramură nu există contract colectiv de muncă.

Aceste prevederi se întemeiază pe natura juridică a contractului colectiv de muncă, şi anume aceea de izvor de drept, precum şi pe împrejurarea că, un asemenea contract reprezintă o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractelor, aşa cum rezultă din ansamblul dispoziţiilor legale în materia contractelor colective de muncă.

Întrucât, în speţă, nu există contract colectiv de muncă încheiat la nivel de angajator, reclamantei îi sunt aplicabile prevederile contractelor colective de muncă la nivel naţional, aflate în vigoare în perioada 15.07.2006 – 15.05.2009.

Faţă de considerentele expuse anterior, susţinerea recurentei că prima instanţă nu a ţinut cont de aplicabilitatea, în cauză, a dispoziţiilor cuprinse în Contractul colectiv de muncă la nivel naţional, apare ca fondată.

Deşi în Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional se precizează doar limita minimă şi cea maximă a sporului de vechime ce poate fi stabilit, în cauză este aplicabil acest contract, conform art. 247 din Codul muncii.

Din cuprinsul contractului individual de muncă al reclamantei nu rezultă că, sporul de vechime cuvenit reclamantei, potrivit prevederilor din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional şi vechimii în muncă a acesteia, este conţinut în salariul negociat de părţi.

Susţinerile intimatei cu privire la includerea sporului de vechime în salariul de bază, prin stabilirea unui salariului de bază mai mare decât salariul minim pe economie sunt nefondate, întrucât nu indică temeiul pe baza căruia s-a ajuns la o asemenea concluzie, astfel încât, nu poate justifica apărarea pârâtei, cu atât mai mult cu cât, art. 287 din Codul muncii prevede că sarcina probei, în conflictele de muncă, revine angajatorului, care este obligat să depună dovezile în apărarea sa, până la prima zi de înfăţişare.

În ceea ce priveşte contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate depus în apărare de pârâtă, Curtea constată că nu este aplicabil în cauza, întrucât fiind înregistrat la data de 8.02.2005, cu o valabilitate de un an de la data intrării în vigoare, şi-a produs efectele până la data de 8.02.2006, în timp ce pretenţiile reclamantei vizează o perioadă ulterioară.

Având în vedere probele administrate în cauză, şi anume: înscrisurile, reprezentând contractul individual de muncă al reclamantei, carnetul de muncă, Curtea apreciază că instanţa de fond a stabilit, în mod incorect, că reclamanta nu este îndreptăţită la aplicarea sporului de vechime, acest drept fiind prevăzut de dispoziţiile din Contractele colective de muncă la nivel naţional, prevederi aplicabile în cauză în temeiul art. 236 şi următoarele din Codul Muncii.

Raportând aceste probe la dispoziţiile legale incidente, Curtea reţine că soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii reclamantei reflectă o aplicare şi interpretare greşită a legii în cauză, ceea ce impune potrivit art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă admiterea recursului, modificarea hotărârii, în sensul admiterii acţiunii şi obligării fostului angajator la plata sporul de vechime în muncă în cuantum de 25% din salariul de bază aferent perioadei 15.07.2006 -15.05.2009, sumă ce se va actualiza cu rata inflaţiei până la data plăţii efective.

Domenii speta

Spete similare