Expertiză medico-legală. Incompatibilitatea medicului legist. Condiţii.

Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, decizia nr. 123/R din 17.02.2010

Prin sentinţa penală nr. 1481/28.06.2008 a Judecătoriei Baia Mare, a fost condamnat inculpatul M.V.G. la pedeapsa de 4 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, prev. de art. 87 alin. 1 din OUG nr. 195/2002, cu aplicarea art. 37 lit. a C.pen..

În baza art. 83 C.pen. a fost revocată suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 185/31.01.2005 a Judecătoriei Baia Mare, care a fost cumulată cu pedeapsa stabilită şi s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare, fiindu-i interzisă totodată şi exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a II-a şi lit. b C.pen..

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că la data de 07.10.2007, după ce a consumat băuturi alcoolice în restaurantul „Crenguţa” din Baia Mare, în jurul orelor 18,30, inculpatul M.V.G. s-a urcat la volanul autoturismului marca Daewoo Tico, cu număr de înmatriculare AB-12-CDE, pe care l-a condus pe B-dul Bucureşti şi fiind oprit de organele de poliţie, s-a constatat că avea o concentraţie de 0,71 mg/l alcool pur în aerul expirat. Ulterior, în urma recoltării de probe biologice s-a constatat că inculpatul avea în sânge o îmbibaţie alcoolică de 1,35gr%0 la ora 18,40 şi de 1,25 gr.%0 la ora 19,40.

În raport de aceste aspecte, instanţa de fond a reţinut că  fapta inculpatului de a conduce un autoturism pe drumurile publice având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 87 alin. 1 din OUG nr. 195/2002, cu aplicarea art. 37 lit. a C.pen. şi, dând eficienţă prevederilor art. 74 lit. a, c C.pen. şi art. 76 lit. d C.pen., i-a aplicat acestuia pedeapsa de 4 luni închisoare.

Totodată, reţinând că inculpatul a săvârşit fapta în termenul de încercare stabilit prin sentinţa penală nr. 185/31.01.2005 a Judecătoriei Baia Mare, instanţa a dispus în baza art. 83 C.pen. revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată prin această sentinţă şi a dispus executarea cumulată a acestor pedepse.

Prin decizia penală nr. 193/A/29.10.2008 a Tribunalului Maramureş, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b C.proc.pen., a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul M.V.G. împotriva sentinţei penale nr. 1481/26.06.2008 a Judecătoriei Baia Mare, reţinându-se că prima instanţă a reţinut o situaţie de fapt conformă cu realitatea şi a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Ulterior, prin decizia penală nr. 41/R/21.01.2009 a Curţii de Apel Cluj a fost admis recursul declarat de inculpat şi s-a dispus casarea deciziei penale nr. 193/29.10.2008 a Tribunalului Maramureş, cauza fiind trimisă aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.

Instanţa de control judiciar a reţinut că Tribunalul, deşi la termenul de judecată din 01.10.2008 a repus cauza pe rol în vederea efectuării unei expertize medico-legale de calcul retroactiv al alcoolemiei, ulterior, la termenul de judecată din data de 23.10.2008 a revenit asupra acestei probe, în condiţiile în care, la judecarea cauzei în fond a fost avută în vedere o expertiză medico-legală similară efectuată anterior începerii urmăririi penale şi care nu avea în consecinţă valoarea unui mijloc de probă.

În raport de aceste aspecte, s-a dispus casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului, instanţa urmând să dispună efectuarea unei expertize medico-legale privind calculul retroactiv al alcoolemiei la nivelul IML Cluj.

În procedura de rejudecare, la dosarul cauzei a fost depus raportul de expertiză medico-legală nr. 2301/IX/d/115 din 27.05.2009 întocmit de IML Cluj-Napoca (fila 32).

Inculpatul M.V.G. a solicitat de asemenea, efectuarea unui supliment de expertiză, arătând că datele avute în vedere la întocmirea primei probe ştiinţifice, nu coincid cu cele pe care le-a precizat în faţa instanţei de apel.

La termenul de judecată din data de 27.10.2008, instanţa a respins cererea în probaţiune formulată de apelantul-inculpat, având în vedere că întregul dosar a fost pus la dispoziţia IML Cluj Napoca în vederea efectuării expertizei medico-legale, iar modificările variantelor şi perioadelor de consum a băuturilor alcoolice de către inculpat nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.

Prin decizia penală 180 din 3 noiembrie 2009 Tribunalul Maramureş, a respins ca nefondat apelul inculpatului.

Decizia instanţei de apel a fost atacată cu recurs de către inculpatul M.V.G. care a solicitat în principal admiterea recursului, casarea hotărârii tribunalului şi implicit a sentinţei judecătoriei, reţinerea dosarului spre rejudecare de către Curte, conform art.38515 pct.2 lit.d C.proc.pen.fiind incident cazul de casare prev.de art.38519 pct.18 C.proc.pen. şi a se solicita IML Cluj Comisia de avizare un aviz asupra celor acte medico-legale efectuate în dosar, de către acelaşi medic legist dr. D.P.D., apreciindu-se că doctorul care a întocmit primul raport de expertiză medico-legală nu putea face parte din comisia care a redactat al doilea act medico-legal ce-l privea pe acelaşi inculpat.

Pe cale de consecinţă, avizarea comisiei trebuie să se refere la concluziile uneia din cele două probe ştiinţifice depuse la dosar, care reflectă adevărul obiectiv în cauză.

Dacă se va trece peste această apărare, inculpatul a solicitat în subsidiar, aplicarea art.181 C.pen.respectiv instanţa de recurs să aprecieze că în speţă sunt incidente prevederile art.10 lit.b1 rap.la art.11 pct.2 lit.a C.proc.pen.şi a dispune achitarea sa pe lipsa pericolului social al faptei şi făptuitorului.

Curtea examinând recursul promovat prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări:

La fila 3 din dosarul u.p.există rezoluţia de începere a urmăririi penale faţă de inculpat la data de 19 noiembrie 2007, prima expertiză medico-legală de calcul retroactiv al alcoolemiei fiind efectuată la 18 ianuarie 2008, deci, după începerea urmăririi penale şi nicidecum în faza actelor premergătoare.

Corespunde realităţii că actul ştiinţific a fost întocmit de doctorul D.P.D.

În faţa instanţei de apel la 27 mai 2009 a fost efectuat un nou raport de expertiză medico-legală de calcul retroactiv al alcoolemiei, întocmit de acelaşi medic legist.

De remarcat, că din punct de vedere medico-legal nu există prin prisma O.G.R. nr.1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea IML şi a Regulamentului de aplicare al acesteia nici un caz de incompatibilitate a medicului legist, prin prisma art.10 din actul normativ mai sus menţionat. Astfel, prima probă ştiinţifică a fost întocmită la solicitarea inculpatului de la fila 9 dos.u.p., care a contestat valoarea alcoolemiei precizată prin buletinul de analiză toxicologică depus la fila 12.

În aceste condiţii, s-a întocmit primul raport de expertiză medico-legală, medicul de specialitate exprimându-şi opinia conform concluziilor ataşate la fila 24 dos.u.p. .

Cea de a doua expertiză s-a întocmit tot ca urmare a solicitării inculpatului, dar într-un alt ciclu procesual, al apelului derulat în faţa Tribunalului Maramureş. În aceste condiţii, din punct de vedere medico-legal noua expertiză a fost efectuată de acelaşi medic legist, apreciindu-se că este un nou act, întocmit pe baza declarării unui alt consum de băuturi alcoolice, astfel că statuările, concluziile primei expertize, nu puteau să le influenţeze pe cele din noul act medico-legal, nefiind întrunite cerinţele art.10 din O.G.R.nr.1/2000 privind incompatibilitatea experţilor medico-legali.

Aşadar, primul motiv de recurs nu poate fi primit, nefiind întemeiat.

Alcoolemia de 1,41%o deşi este suficientă prin ea însăşi pentru condamnarea inculpatului, poate fi interpretată într-un context mai larg întrucât pericolul social nu rezultă doar din expunerea pur şi simplu a cifrelor ce exprimă alcoolemia, ci din faptul că aceasta duce, când este cazul, la o stare virtual periculoasă prin ea însăşi, motiv pentru care legiuitorul a şi prevăzut ca infracţiune distinctă o faptă nu doar probată prin cifre, ci constatată clinic, în teza a II-a a textului incriminator.

Desigur că în situaţia când starea exprimată cifric este însoţită şi de o evidentă situaţie sanitară alterată, constatabilă clinic, nu mai este loc de interpretarea împrejurării, că respectiva stare ar fi lipsită de pericol social. Dar, în speţă tocmai datorită constatării urmărilor clinice, se poate aprecia ca prezentând pericol social fapta comisă de inculpat.

Referitor la aplicarea art.181 C.pen. curtea reţine că la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care a fost comisă, de urmarea produsă, precum şi de persoana şi conduita infractorului.

Atunci când se apreciază dacă fapta săvârşită prezintă sau nu gradul de pericol social al unei infracţiuni, trebuie să se aibă în vedere, printre altele, dacă urmările faptei sunt reduse.

De altfel, sancţiunea aplicată, penală sau cu caracter administrativ, îşi poate îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, numai în măsura în care corespunde gravităţii faptei, potenţialului de pericol social pe care-l prezintă în mod real, persoana infractorului, cât şi atitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa măsurii luate faţă de el.

În speţă, fapta inculpatului nu întruneşte condiţiile cerute de art.181 C.pen.

Astfel, în aprecierea gradului de pericol social concret, nu se poate face abstracţie de circumstanţele reale în care s-a comis fapta.

Or, din probe rezultă că inculpatul a condus pe drumurile publice autoturismul personal în timp ce avea în sânge o îmbibaţie alcoolică de 1,41 gr.%o, după ce în prealabil în anul 2005 a fost condamnat definitiv tot pentru o faptă similară, în privinţa căreia a beneficiat de suspendare condiţionată, infracţiunea din prezentul dosar fiind săvârşită în cursul termenului de încercare.

Acţiunea de conducere a unui autovehicul pe un drum public, de către o persoană având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, sau aflată în stare de ebrietate, are întotdeauna ca rezultat o stare de pericol pentru securitatea circulaţiei rutiere, care constituie obiectul ocrotirii penale. Acest pericol este inseparabil legat de materialitatea faptei, indiferent de împrejurările în care s-ar comite aceasta.

Este vorba, deci, de un pericol abstract, implicat în mod necesar de săvârşirea acţiunii constitutive, şi nu concret, cum ar rezulta, în fiecare caz în parte, din circumstanţele în care a avut loc săvârşirea faptei şi din urmările produse ori care s-ar fi putut produce pentru persoane sau bunuri.

Fiind implicat în mod necesar de elementul material al infracţiunii, rezultatul – starea de pericol pentru traficul rutier – nu trebuie dovedit; el există în aceeaşi măsură în care există şi acţiunea constitutivă a faptei penale.

Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul cu o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, are ca rezultat o stare de pericol pentru siguranţa circulaţiei rutiere. Această urmare este inerentă elementului material al infracţiunii şi se produce în momentul în care punerea în mişcare şi deplasarea autovehiculului dobândeşte semnificaţia unei „conduceri” pe drumurile publice a acestuia. În acel moment are loc şi consumarea infracţiunii.

Instanţa apreciază că mobilul sau scopul ce stă la baza comiterii faptei este indiferent pentru existenţa infracţiunii, dar el poate constitui un element de apreciere în operaţia de individualizare judiciară a sancţiunii.

Sub aspectul circumstanţelor personale, se constată că inculpatul  a dat dovadă de sinceritate .

Din copia fişei de cazier, rezultă că acesta este recidivist, în anul 2005 fiind condamnat definitiv pentru o faptă similară, ceea ce dovedeşte o perseverenţă infracţională deosebită în comiterea acestui gen de infracţiuni.

În fine, infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul având în sânge o îmbibaţie alcoolică de 1,41 gr.%o, este o infracţiune de pericol, acest pericol constând tocmai în aceea că legea a stabilit că, a conduce un autovehicul cu o alcoolemie de o anumită valoare, constituie infracţiune şi nu contravenţie. Pericolul unei astfel de fapte este obiectiv, legal, şi efectiv. Aşa încât, a considera că o astfel de faptă este lipsită de pericolul social al unei infracţiuni, ar însemna că se adaugă la lege, scoţându-se din sfera penalului ceea ce însăşi legea stabileşte a fi infracţiune.

Considerarea lipsei de pericol social al unei infracţiuni poate fi reţinută numai în cazul infracţiunilor de rezultat, situaţie în care pericolul social are o arie mai vastă, cu elemente multiple de apreciere a acestuia. Aceasta, spre deosebire de infracţiunile de pericol, ca şi în speţă, când acest pericol există fără dubiu.

În concluzie, atâta vreme cât inculpatul a condus autoturismul având în sânge o îmbibaţie alcoolică cu mult peste limita legală 1,41 gr%o, într-o zonă cu o circulaţie intensă, la o oră de vârf, ar fi greşită aprecierea instanţei de recurs că fapta comisă nu ar prezenta pericolul social al unei infracţiuni, iar soluţia de achitare cu aplicarea unei amenzi administrative pronunţată în baza art.181 C.pen., ar fi netemeinică, ţinând cont că anterior inculpatul a fost condamnat tocmai pentru o faptă similară, beneficiind atunci de suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Aşa fiind, recursul inculpatului a fost respins ca nefondat în baza art.38515 pct.1 lit.b C.proc.pen.

Domenii speta

Spete similare