Contractul de comodat.Acţiune personală în restituire bunuri

Sentinţa nr.463 din 3 martie 2010 Tribunalul Vâlcea-Secţia Comercială

Contractul de comodat.Acţiune personală în restituire bunuri

Dacă între părţi s-a încheiat cu privire la ambalajele livrate un contract de comodat, în formă simplificată, în baza căruia reclamanta, în calitate de comodant, neproprietar al lucrurilor împrumutate,  a transmis folosinţa temporară a ambalajelor către pârâtă, în calitate de comodatar, aceasta a dobândit simpla calitate de detentor precar.

În contextul precizat mai sus, reclamanta a înţeles să formuleze o acţiune personală, care derivă din contractul sus-menţionat, prin care solicită pârâtei restituirea ambalajelor sau, dacă restituirea acestora nu este posibilă, echivalentul în bani.

Decizia nr.234 din18 Februarie 2010 Tribunalul Vâlcea Secţia comercială şi de contencios administrativ fiscal

Prin acţiunea înregistrată la 24 iulie 2003, reclamanta S.C. T D G S.R.L. a chemat în judecată  pe pârâta S.C. G S.R.L. Bălceşti pentru a fi obligată să-i restituie contravaloarea ambalajelor pe care a refuzat să le înapoieze, sau să-i plătească echivalentul acestora evaluat la 788.472.000 lei.

În motivare, reclamanta a arătat că între părţi a existat un contract în temeiul căruia aceasta a livrat mărfuri pârâtei, cea din urmă având obligaţia să le restituie în totalitate ambalajele, obligaţie pe care nu a respectat-o.

Prin sentinţa nr.948/C/2004, Tribunalul Vâlcea a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 785.025.150 lei, reprezentând contravaloare ambalaje, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, începând cu data de 20 iunie 2003 şi până la achitarea ei, şi suma de 51.814.410 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că între părţi a existat un contract încheiat în 1999, prin care reclamanta livra mărfuri în ambalaje returnabile pârâtei, ambalaje care în mod concret au fost determinate ca fiind în sumă de 1.112.929.650 lei. Din aceste ambalaje pârâta nu a restituit decât o parte, rămânând în posesia sa ambalaje nereturnate în sumă de 785.025.150 lei.

Împotriva hotărârii a declarat recurs reclamanta, iar instanţa de recurs a reţinut că din examinarea contractului invocat de reclamantă şi depus în copie la dosar, rezultă temeinicia primei susţineri a pârâtei-apelante potrivit căreia această convenţie se referă numai la livrarea produsului „bere” fără o reglementare cu privire la ambalajul în care circulă această marfă.

De asemenea, în considerente s-a reţinut faptul că în măsura în care pârâta nu ar fi recunoscut obligaţia de restituire a ambalajelor, reclamantei îi revenea obligaţia de a proba că este creditoarea unei asemenea îndatoriri. Cum însă pârâta a recunoscut că berea pe care o primea de la reclamantă avea ambalaje pe care era datoare să le restituie, o astfel de problemă de netemeinicie a acţiunii nu se mai poate pune faţă de prevederile art.1204 Cod civil.

Instanţa de recurs a reţinut în continuare că acţiunea reclamantei a fost în sensul  restituirii ambalajelor ce nu i-au fost înapoiate sau a echivalentului acestora, iar ca şi capăt subsidiar, s-a pretins plata echivalentului bănesc al ambalajelor pretins nerestituite.

S-a arătat că în mod greşit prima instanţă a considerat implicit, ca fiind modificată cererea de chemare în judecată, aspect pe care în mod judicios îl critică apelanta. S-a reţinut că o astfel de modificare nu se putea face decât în condiţiile art.132 Cod procedură civilă, iar în măsura în care ar fi fost astfel făcută, se impunea să se discute admisibilitatea unei astfel de cereri.

În continuare, au fost invocate de către instanţa de recurs dispoziţiile  art.1073 din Codul civil, conform cărora creditorul are dreptul să dobândească îndeplinirea exactă a obligaţiei şi în caz contrar, dezdăunări. Aşadar, creditorul obligaţiei nu are a alege între executarea în natură a obligaţiei şi daunele pentru neexecutare, el fiind obligat să primească executarea în natură şi numai în subsidiar, în măsura în care aceasta nu mai este posibilă, acoperirea prejudiciului să se facă prin plata unei sume de bani.

Faţă de aceste aspecte, instanţa de recurs a concluzionat că în cauză  nu se poate reţine că a avut loc o modificare a acţiunii.

În acest sens, s-a reţinut că acţiunea este formulată şi semnată de reprezentantul reclamantei şi nicăieri pe parcursul judecăţii, această persoană care, în limita atribuţiilor sale de mandatar, dispune de drepturile titularei, nu a  semnat o cerere de renunţare la primul capăt de acţiune.

În plus, s-a menţionat că nici în recurs concluziile scrise, în care reclamanta susţine totuşi că a avut loc o modificare a cererii introductive, nu sunt semnate de conducătorul său, ci numai de consilierul juridic, care nu are mandat de renunţare la drepturile procesuale.

Prin urmare, instanţa de recurs a conchis că instanţa a fost învestită cu o cerere de restituire în natură a unor ambalaje şi în subsidiar, cu plata echivalentului obligaţiei ce nu poate fi executată.

Cu privire la prima cerere, s-a reţinut că aceasta nu a fost soluţionată, prima instanţă  încălcând astfel dispoziţiile art.129 alin.6 Cod procedură civilă, potrivit cărora judecătorii sunt datori să hotărască asupra obiectului pricinii deduse judecăţii.

Neintrând în cercetarea fondului, sub aspectul pretenţiilor principale ale reclamantei, instanţa de recurs a arătat că, în aceste condiţii, se impune ca hotărârea să fie casată şi cauza  trimisă spre rejudecare pentru verificarea tuturor aspectelor necesare unei soluţionări legale şi temeinice. În continuare, s-a reţinut că nu se poate modifica sentinţa în sensul obligării la restituirea ambalajelor, întrucât acestea sunt de mai multe tipuri, aşa cum sunt ele precizate în acţiune şi în anexa la aceasta, iar instanţa de fond trebuie să arate expres câte din ambalajele fiecărei categorii se datorează (dacă se datorează) de către pârâtă.

Totodată, s-a reţinut că susţinerea din recurs, potrivit căreia reclamanta nu este proprietara ambalajelor, este întemeiată, din actele dosarului nerezultând un astfel de drept de proprietate,  iar reclamanta nu a dovedit decât pentru  anul 2004 că i-au fost facturate unele ambalaje.

În aceste condiţii, instanţa de recurs a arătat că se impune a se stabili care este natura convenţiei dintre părţi (un eventual împrumut de folosinţă), de aceasta depinzând caracterizarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor.

Pentru toate aceste considerente, prin Decizia nr.841/R/C/20.12.2004, Curtea de Apel Piteşti a apreciat că se impune admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În rejudecare, Judecătoria Brezoi a stabilit că:

La data de 19.06.1999, între reclamanta SC TDG SRL şi pârâtă SC G SRL a intervenit un contract având ca obiect vânzarea-cumpărarea produselor pentru care reclamanta are calitatea de distribuitor (în principal bere, în sistem en-gross), contract ce a fost încheiat până la data de 31.12.1999. După expirarea termenului de valabilitate a contractului între părţi nu s-a mai încheiat un alt contract, deşi relaţiile comerciale dintre acestea au continuat.

În baza raporturilor comerciale existente între părţi, reclamanta a livrat către pârâtă marfă (bere) în ambalaje returnabile, circuitul acestora, respectiv predarea-returnarea ambalajelor fiind consemnată în avizele de expediţie.

Instanţa de fond a reţinut că între reclamanta SC TDG SRL Vâlcea şi SC B U R SA exista un contract de distribuţie de bere prin care părţile şi-au stabilit drepturile şi obligaţiile atât în ceea ce priveşte berea livrată, cât şi în ceea ce priveşte ambalajele. Prin acest contract reclamanta SC TDG SRL s-a obligat să returneze ambalajele, în acest sens constituind o garanţie în favoarea SC B U R SA.

Prima instanţă a reţinut că prin acelaşi contract, la capitolul „regimul juridic al ambalajului” s-a stabilit că ambalajul care însoţeşte produsul este proprietate exclusivă a SC B U R SA, fiind un accesoriu al berii, cumpărătorul având obligaţia de a fi diligent  faţă de ambalaj din „ momentul preluării şi până la returnarea lui răspunzând pentru faptele prepuşilor săi dar şi pentru faptele terţilor care primesc produsul de la el, comportându-se precum un bun proprietar”. 

Instanţa a invocat dispoziţiile art. 969 C.civil, conform cărora convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, precum şi pe cele ale art. 970 C.civil, referitoare la executarea cu bună-credinţă a convenţiilor.

Având în vedere materialul probator administrat în cauză, precum şi clauzele contractuale existente între SC TDG SRL şi SC BUR SA,  instanţa a admis în parte acţiunea reclamantei şi a dispus obligarea pârâtei să restituie următoarea cantitate de ambalaje :  5235 navete NRW; 103.090 sticle NRW; 56 butoaie KEG 50 l; 52 butoaie KEG 30l; 80 paleţi; 1128 sticle Ciquita; 118 navete 1/12; 1416 sticle 1 l; 687 navete Euro; 13740 sticle Euro 0,5 l; 2460 sticle personalizate.

Faţă de dispoziţiile art. 1073 C.civil, conform căruia „creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare”, instanţa a dispus obligarea pârâtei, în cazul în care restituirea în natură a ambalajelor nu este posibilă, la plata contravalorii acestora, respectiv la plata sumei de  77.349 lei la care se va adăuga TVA, în cuantum de 19%.

În ceea ce priveşte cererea reclamantei privind plata dobânzilor, instanţa a respins această cerere pentru următoarele motive:

Art. 43 Cod comercial, stabileşte că: „datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile”.

Prin datorie lichidă se înţelege o creanţă al cărei cuantum este precis determinat .

Din probatoriul administrat în cauză  nu rezultă că executarea în natură a obligaţiei de către debitoare nu mai este posibilă  şi în această situaţie s-ar impune executarea prin echivalent, astfel că instanţa a respins cererea reclamantei privind plata dobânzii.

Împotriva sentinţei nr.351/3 iunie 2008 pronunţată de Judecătoria Bălceşti au declarat recurs ambele părţi.

Prin recursul declarat de către pârâta SC G SRL, sentinţa instanţei de fond este criticată ca fiind nelegală şi netemeinică.

Prima critică se referă la faptul că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale deciziei de casare pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, Judecătoria Bălceşti stabilind în mod greşit că raporturile dintre părţi s-au derulat în baza contractului nr. 6/1999.

Or, arată în continuare recurenta, din examinarea acestui contract rezultă că obiectul acestuia privea livrarea produsului bere, neincluzând nicio prevedere referitoare la modalitatea de circulaţie a ambalajelor.

Mai mult, arată recurenta, acest contract a fost valabil numai până la data de 31.12.1999, neavând nicio clauză de prelungire tacită, relaţia comercială privind circulaţia ambalajelor între cele două părţi din litigiu a fost una bazată pe înţelegeri verbale, iar pentru ambalajele livrate pentru perioada 2001 – 2003, reclamanta nu este proprietara acestora, iar acţiunea reclamantei privind restituirea ambalajelor pentru anii 2001 – 2003 trebuia fi respinsă pe fondul cauzei.

Reclamanta în dezvoltarea motivelor de recurs critică sentinţa instanţei de fond pentru că a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor OG nr. 9/2000, pârâta în mod greşit nefiind obligată la plata dobânzii legale, deoarece ea însăşi a recunoscut că nu este de acord cu restituirea în natură a ambalajelor.

Iniţial, cele două recursuri au fost soluţionate prin Decizia nr. 1231 din 4 decembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, împotriva căreia s-a formulat contestaţie în anulare, contestaţie admisă în temeiul dispoziţiilor art. 318 alin. 1 teza I-a Cod procedură civilă.

După admiterea contestaţiei, luând în examinare recursurile formulate, instanţa de recurs a constatat următoarele:

În ceea ce priveşte recursul formulat de către pârâta SC G SRL, faţă de criticile formulate s-a reţinut că:

Referitor la critica privind încălcarea dispoziţiilor imperative ale deciziei de casare pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în legătură cu natura raporturilor juridice dintre părţi, prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt în ceea ce priveşte derularea raporturilor juridice dintre părţi, raporturi juridice contractuale, care până la data de 31.12.1999 au fost reglementate de clauzele contractului nr.6/19.06.1999.

După expirarea contractului sus-menţionat, în mod corect prima instanţă a reţinut că raporturile comerciale dintre părţi au continuat în afara clauzelor contractuale sus-menţionate, în sensul că reclamanta a livrat către pârâtă bere, în ambalaje returnabile, circuitul acestora fiind consemnat în avizele de expediţie încheiate de părţi.

Astfel, în perioada 2000-2002 părţile din litigiu au înţeles să continue relaţiile comerciale în baza unui contract încheiat în formă simplificată, fără a fi încheiat un înscris în acest sens.

De asemenea, prima instanţă a stabilit corect regimul juridic al ambalajelor ce au însoţit marfa livrată pârâtei, în sensul că acestea au rămas în proprietatea exclusivă a distribuitorului SC B U R SA, reclamanta având obligaţia de a fi diligentă faţă de ambalajul livrat, răspunzând de faptele terţilor care primesc produsele livrate.

Prin urmare, între părţile din litigiu s-a încheiat cu privire la ambalajele livrate, un contract de comodat, în formă simplificată, în baza căruia reclamanta, în calitate de comodant, neproprietar al lucrurilor împrumutate,  a transmis folosinţa temporară a ambalajelor către pârâtă, în calitate de comodatar, aceasta dobândit simpla calitate de detentor precar.

În contextul precizat mai sus, reclamanta a înţeles să formuleze o acţiune personală, care derivă din contractul sus-menţionat, prin care solicită pârâtei restituirea ambalajelor sau, dacă restituirea acestora nu este posibilă, echivalentul în bani.

Fiind vorba despre o executare în natură a unei obligaţii  de a face, în mod corect au fost indicate de către reclamantă, ca temei juridic, dispoziţiile art.1073 Cod civil, conform cărora ”Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare.”

Faţă de acest temei juridic, Curtea de Apel Piteşti a stabilit, prin Decizia nr.841/R/C/20.12.2004,  că în cauză  nu se poate reţine că a avut loc o modificare a acţiunii,  instanţa fiind învestită cu o cerere de restituire în natură a unor ambalaje şi în subsidiar, cu plata echivalentului obligaţiei ce nu poate fi executată.

Prin urmare, prima critică cuprinsă în recursul pârâtei a fost calificată ca neîntemeiată.

Faţă de probatoriul administrat în cauză şi analizat de instanţa de recurs, având în vedere recunoaşterea pârâtei cu privire la posibilitatea executării în natură a obligaţiei contractuale, inclusiv în faţa instanţei de recurs, instanţa a reţinut, conform dispoziţiilor art.1073 Cod civil, ca obligaţie de restituire în natură a următoarelor ambalaje: 35 butoaie KEG de 50 litri, 12 butoaie KEG 30 l, 2.470 sticle NRW, 336 sticle de 1 l, 533 navete NRW, 80 navete Gambrinus, 143 paleţi şi 1.128 sticle Ciquita.

Pentru a stabili aceste valori, instanţa de recurs a avut în vedere următoarele:

În primul rând, restituirea ambalajelor trebuie circumscrisă obiectului cererii, potrivit principiului disponibilităţii, instanţa de judecată neputând să schimbe limitele cererii de chemare în judecată.

Aceeaşi concluzie a fost cuprinsă şi în considerentele Deciziei nr.841/R/C/20.12.2004 a Curţii de Apel Piteşti, care a precizat că nu ne aflăm în prezenţa unei modificări legale a obiectului cererii, în condiţiile art.132 Cod procedură civilă, atâta timp cât ea s-a solicitat peste termen, iar pârâta nu a fost de acord cu această modificare.

În al doilea rând, ne aflăm în prezenţa unei recunoaşteri parţiale a pretenţiilor reclamantei cuprinsă în întâmpinarea depusă la dosar, condiţii în care pârâta a înţeles să renunţe, parţial, în măsura recunoaşterii pretenţiilor, la mijloacele pe care legea i le pune la îndemână pentru a se apăra.

Prin urmare, concluziile raportului de expertiză nu pot fi decât parţial omologate, atât faţă de cele două probleme de drept expuse mai sus, cât şi faţă de necesitatea valorificării integrale a concluziilor expertizelor grafoscopice şi înlăturării avizelor de expediţie emise de reclamantă şi neacceptate de către pârâtă.

În subsidiar, în cazul în care executarea în natură nu mai este posibilă, instanţa a dispus ca pârâta să achite  echivalentul prejudiciului suferit de reclamantă, şi anume contravaloarea ambalajelor sus-menţionate, cu titlu de daune compensatorii.

Cu privire la recursul formulat de reclamantă, instanţa de recurs a constatat că instanţa de fond a apreciat în mod corect faptul că nu se poate acorda dobândă legală (daune moratorii)  aferentă unei obligaţii de a face, deoarece dobânda reprezintă  prejudiciul suferit de creditor în cazul neexecutării unei obligaţii care are ca obiect o sumă de bani.

În consecinţă, dreptul reclamantei de a solicita daune moratorii se naşte numai dacă se va constata că executarea în natură nu mai este posibilă, condiţii în care se va solicita executarea prin echivalent a obligaţiei de restituire.

Faţă de cele expuse mai sus, în temeiul dispoziţiilor art.312 alin.1 Cod procedură civilă, recursul formulat de reclamantă a fost respins ca neîntemeiat, iar în conformitate cu prevederile art.312 alin.2 şi 3 Cod procedură civilă, recursul formulat de pârâtă a fost admis, sentinţa atacată a fost modificată în parte, în sensul că acţiunea reclamantei a fost admisă în parte, iar pârâta a fost obligată să restituie reclamantei 35 butoaie KEG 50 l;12 butoaie KEG 30 l;2.470 sticle NRW;336 sticle de 1 l;533 navete NRW;80 navete Gambrinus;143 paleţi şi 1.128 sticle Ciquita, iar în caz de imposibilitate a executării în natură a obligaţiei principale,  pârâta va fi obligată la plata contravalorii bunurilor sus-menţionate în cuantum de 11.060,70 lei.

Domenii speta

Spete similare