Decret Lege nr. 118/1990. Recunoasterea drepturilor cuvenite din statutul de persoana cu domiciliul obligatoriu

Sentinţă civilă 753F din 22.06.2009


Reclamantul M.N. în contradictoriu cu pârâta Directia de Munca si Protectie Sociala Ialomita a solicitat obligarea acesteia la emiterea unei decizii prin care sa i se recunoasca drepturile ce decurg din aplicarea dispozitiilor art. 3, alin. 2 raportat la art. 1, alin. 1, lit. d din Decretul – Lege  nr. 118/1990 privind instituirea domiciliului obligatoriu.

S-a sustinut de catre reclamant ca potrivit hotarârii nr. 253/1990 a fostei comisii care functiona în cadrul institutiei pârâte i s-a recunoscut si acordat doar drepturile care rezultau din statutul sau de persoana stramutata.

Ulterior, reclamantul a solicitat pârâtei ca pe lânga drepturile ce i se cuvin, în calitate de persoana stramutata, sa i se acorde separat si drepturile rezultate din statutul de persoana cu domiciliu obligatoriu, aceste drepturi cuvenindu-i-se ca urmare a modificarii Decretului – Lege nr. 118/1990, solicitare care a fost respinsa de pârâta, motivat si de faptul ca nu se pot acorda cumulativ cele doua indemnizatii întrucât situatia de stramutare include automat si domiciliul obligatoriu, iar cele doua perioade se suprapun.

În aparare pârâta a mai invocat si faptul ca prin cererea sa reclamantul tinde la modificarea hotarârii nr. 253/1990, cerere inadmisibila potrivit deciziilor C.C. nr. 55 si 56 din 2000, ca pârâta nu are calitate procesuala pasiva, nefiind succesoarea fostei comisii care a functionat în baza Decretului – Lege nr. 118/1990, si ca în cauza ar trebui sa stea Casa Judeteana de Pensii Ialomita întrucât nemultumirea reclamantului se refera la modul de punere în plata a hotarârii nr. 253/1990, competenta apartinând acestei din urma institutii.

Solutionând cauza, Tribunalul Ialomita prin sentinta civila nr. 753 F din 22 iunie 2009 a respins exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtei, iar pe fond a admis ca întemeiata cererea reclamantului.

Cu privire la exceptia ridicata instanta a retinut ca din continutul obiectului cererii introductive rezulta ca reclamantul nu contesta modul de executare a hotarârii nr. 253/1990, prin care fosta comisie care a activat în cadrul institutiei pârâte a recunoscut anumite drepturi în favoarea reclamantului, drepturi izvorâte din Decretul – Lege nr. 118/1990 în forma în care acesta se afla la momentul adoptarii acestei hotarâri, ci solicita, urmare a modificarilor suferite de acest act normativ, sa i se recunoasca si drepturile stabilite de lege si izvorâte din statutul de persoana cu domiciliu obligatoriu.

Fiind vorba de o cerere noua formulata în temeiul Decretului – Lege nr. 118/1990, si care vizeaza stabilirea unor drepturi întemeiate pe aceasta lege, în mod corect calitatea de pârâta în prezenta actiune apartine D.M.P.S. Ialomita, având în vedere dispozitiile art. 8, alin. 3 din Decretul – Lege nr. 118/1990, republicat.

Pentru aceste motive exceptia ridicata de pârâta apare ca nefondata.

Nu  poate  fi  retinuta  nici  calificarea  facuta  de pârâta,  cum  ca reclamantul,  prin  cererea sa ar tinde la  o  revizuire a hotarârii  nr. 253/1990,  cerere  de neadmis  potrivit  deciziilor  Curtii  Constitutionale nr. 55 si 56/2000 si  aceea ca hotarârea mai sus aratata,  fiind  un  act  administrativ  cu  caracter  jurisdictional nu  poate fi  revocata.

Si aceasta întrucât  fata de obiectul  cererii introductive  stabilit  în  mod rituos de  reclamant,  care  arata  ca  nu  întelege  sa  atace  hotarârea nr. 253/1990 si  nici  sa  ceara  revizuirea  acesteia, apararea  mai  sus aratata  se  situeaza  în  afara obiectului prezentului  litigiu.

Pe  fondul  cauzei, actiunea  reclamantului  se  dovedeste a fi  întemeiata.

Astfel,  rezulta  potrivit  hotarârii  fostei  Comisii  din  cadrul  pârâtei  nr. 253/11 octombrie 1990  ca  i  s-a retinut  calitatea  de  persoana cu  domiciliu  obligatoriu si  persoana  stramutata,  însa i  s-a  acordat  acestuia  indemnizatia  cuvenita  din  aceasta  ultima  calitate  prevazuta  de art. 3  din Decretul – Lege nr. 118/1990, asa  cum  sustine  reclamantul,  atât  în  cererea  introductiva  cât  si  în  concluziile  orale  sustinute  de avocatul  sau.

La  momentul  la  care  s-au  acordat  aceste  drepturi,  Decretul – Lege nr. 118/1990  prevedea  o singura indemnizatie  pentru  toate  situatiile  în  care s-au  aflat  cei îndreptatiti  si care sunt descrise  la  art. 1, alin. 1  din Decretul – Lege nr. 118/1990.

Ulterior,  ca urmare a unor  modificari  succesive  ale  acestui  act  normativ,  potrivit  art. 3, alin. 1 si 2  din Decretul – Lege nr. 118/1990 în  forma  actuala, legiuitorul a prevazut indemnizatii  diferite  pentru  situatiile  de persoana  stramutata  si  cea  de persoana  cu  domiciliul obligatoriu.

Asa  fiind, cum  în cuprinsul  hotarârii nr. 253  din 11 octombrie 1990  i  se recunosteau  reclamantului  drepturile  prevazute de art. 1, alin.1,  lit. „d” si „e”  din Decretul – Lege nr. 118/1990,  act  juridic ineficient  prin nepunerea sa în  aplicare ca  urmare a nestabilirii cuantumului drepturilor  banesti  cuvenite reclamantului si din  statutul  de persoana  cu  domiciliul  obligatoriu,  cererea  acestuia  ce  constituie  obiectul  acestei  cauze  se  dovedeste a  fi întemeiata.

Nu  poate  fi  imputat  reclamantului faptul  ca în  legatura  cu  acesta,  prin  hotarârea  nr. 253/1990  se face  aplicarea  dispozitiilor  art. 1, alin. 1 lit. „d” si „e”  din Decretul – Lege nr. 118/1990,  însa  cuantificarea  drepturilor,  potrivit  art. 3  din acelasi  act  normativ  se  face  numai  pentru  persoana  stramutata.

Nu se  poate  retine  nici sustinerea  pârâtei  potrivit  cu  care  perioadele  de  stramutare  ale reclamantului se suprapun cu  perioada  de  domiciliu obligatoriu  si  ca într-o  astfel  de situatie  se  datoreaza  doar o  singura  indemnizatie, întrucât  atât  din continutul art. 3  din Decretul – Lege nr. 118/1990  în  redactarea  initiala,  dar  mai  ales  dupa  modificarea  acestuia,  potrivit Legii nr. 53/1993,  când  s-au  stabilit îndemnizatii  diferite  pentru  situatia  de persoana  stramutata  fata de cea  de  persoana  cu domiciliul obligatoriu,  rezulta  ca  drepturile reglementate de acest  text  se acorda  pentru  fiecare  an  de stramutare  si respectiv  an de  domiciliu obligatoriu.