Civil - obligaţie de a face

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 13 iunie 2006, sub nr. 6130/4987/2006 (nr. nou 7414/320/2997), reclamanţii SL şi SI au chemat în judecată pe pârâta SC Zamur SA Târgu-Mureş solicitând obligarea pârâtei de a încheia în condiţiile Legii nr.85/1992, cu aceştia contractul de vânzare cumpărare privind vinderea apartamentului nr.3 compus din 3 camere şi dependinţe din Târgu-Mureş str. Băneasa nr.2B, jud. Mureş proprietatea pârâtei şi ocupat de către reclamanţi în calitate de chiriaşi, iar în caz de refuz sentinţa să ţină loc de contract de vânzare cumpărare, cu cheltuieli de judecată.

În motivare s-a arătat că reclamaţii sunt chiriaşi în apartamentul nr.3 din Târgu-Mureş str. Băneasa nr.2B din anul 1978, în baza unor contracte de închiriere succesive încheiate cu pârâta, apartamentul fiind compus din 3 camere şi dependinţe, reclamanţii fiind anterior angajaţii pârâtei.

S-a afirmat că imobilul ocupat este un fost imobil naţionalizat de către stat şi trecut ulterior în patrimoniul pârâtei, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art.7 alin.2 din Legea nr.85/1992, dar cu toate că s-a solicitat de mai multe ori pârâtei să vândă apartamentul către reclamanţii – chiriaşi, aceasta a refuzat nejustificat fără să existe un impediment legal de dobândire în conformitate cu Legea nr.85/1992.

În drept au fost invocate dispoziţiile art.7 din Legea nr.85/1992.

În probaţiune au fost depuse în copie următoarele înscrisuri: cererea formulată de reclamanţi către pârâtă, cu tichetul de recomandare, certificat de căsătorie.

Pârâta a formulat întâmpinare şi acţiune reconvenţională, solicitând respingerea acţiunii şi evacuarea reclamaţilor din locuinţa proprietatea pârâtei.

S-a arătat în motivare că apartamentul în litigiu se află în incinta societăţii pârâte şi constituie proprietatea acesteia, fiind construit din fondurile fostei fabrici de zahăr Bernat Andrei, dat în folosinţă în anul 1894, astfel că nu intră sub incidenţa Legii nr.85/1992.

S-a afirmat că şi în prezent imobilul face parte din patrimoniul unei societăţi privatizate şi că este locuinţă de intervenţie potrivit procesului verbal nr.8/17.09.1999 a Consiliului de administraţie al societăţii, fiind astfel exceptată de la vânzare.

A fost invocată practică judiciară în speţe similare, prin care s-a constatat că locuinţa este de intervenţie, că este situată în incinta societăţii, că are acelaşi număr administrativ, considerente pentru care cererea cu acelaşi obiect a reclamantului Imre Erno a fost respinsă.

Pe cale reconvenţională, pârâta a susţinut că reclamanţii nu au titlu locativ, că nu sunt angajaţii societăţii pârâte care este proprietara imobilului şi fiind persoana juridică de drept privat are dreptul la execitarea şi apărarea dreptului său de proprietate.

În probaţiune s-au depus: ultimul contract de închiriere încheiat cu reclamanţii, proces verbal nr.8 din 17.09.1999, decizia nr.757/R/1999 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, adresa nr.413/2006.

A fost administrată proba cu înscrisuri, fiind depuse la dosar : copia cărţii de muncă a reclamantei şi a cuponului de pensie, deciziile de pensionare pentru reclamanţi, fişa suprafeţei locative, plan de situaţie a Fabricii de Zahăr Târgu-Mureş, adresa nr.1400/2001 a SC Zamur SA, copia cărţii de muncă a reclamantului, extras CF, fotografii, practică judiciară din parte reclamanţilor (filele 64-81), copia fidelă a CF nr.7240 a localităţii Târgu-Mureş.

A fost administrat interogatoriul pârâtei şi al reclamanţilor, a fost efectuată o cercetare la faţa locului şi a fost audiat martorul Şuteu Gheorghe.

Reclamanţii au formulat concluzii scrise.

Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa reţine următoarea situaţie de fapt:

Ambii reclamanţi au fost angajaţi la SC Zamur SA (anterior avea denumirea „Întreprinderea pentru Industrializarea Sfeclei de Zahăr”) aşa cum reiese din copia cărţilor de muncă de unde au fost trecuţi în şomaj.

În calitatea lor de angajaţi ai SC Zamur SA, au încheiat cu aceasta contracte de închiriere pentru apartamentul situat în Târgu-Mureş, str. Băneasa 2B/1, începând cu anul 1978, dată recunoscută de pârâtă la întrebarea 12 din interogatoriu, ultimul contract având nr.284 din 12.05.2005 (fila 6 dosar).

Este dovedit că au solicitat cumpărarea apartamentului, potrivit cererii din 8.06.2006 depusă la fila 4 dosar şi răspunsul pârâtei la întrebarea nr.16 din interogatoriu la care a răspuns în scris.

Pârâta este proprietara imobilul menţionat, aşa cum reiese din extrasul CF nr.7240 a loc. Târgu-Mureş şi prin hotărârea nr.8/1999 a consiliului de administraţie a decis că imobilul respectiv se încadrează în locuinţă de intervenţie şi este exceptată de la vânzare.

Cu ocazia efectuării cercetării la faţa locului, instanţa a constatat că imobilul situat în Târgu-Mureş str. Băneasa nr.2B, apartamentul nr.3 compus din 3 camere este situat pe un teren care este delimitat de incinta propriu-zisă a pârâtei SC Zamur SA cu sediul în Târgu-Mureş str. Bănerasa nr.2, jud. Mureş printr-un gard din plăci de ciment, de jur-împrejurul imobilului.

Intrarea la imobilul reclamanţilor se face printr-o poartă separată de intrare a pârâtei SC Zamur SA şi din declaraţiile vecinilor respectiv numitul Chirilă Ian, instanţa constată că acest gard a fost edificat cu mult înainte de venirea reclamanţilor.

De asemenea, cu aceeasi ocazie instanţa a constatat că accesul atât al reclamantilor cât şi al pârâţilor se face pe intrări separate, neexistând posibilitatea intrării între cele două părţi prin altă cale de acces, şi între cele două căi de acces există o distanţă de aproximativ 250-300 metri.

Prin această constatare făcută personal de instanţă, se înlătură apărarea pârâtei în sensul că imobilul în care se află apartamentul în litigiu se află în incinta societăţii, ceea ce ar constitui un impediment la vânzare întrucât intrarea ar fi comună atât pentru reclamanţi cât şi pentru pârâtă.

Este adevărat că, aşa cum reiese din copia cărţii funciare, imobilul a fost construit din fondurile unei societăţi comerciale de drept privat, respectiv a Fabricii de Zahăr din Târgu-Mureş, chiar şi reclamanţii  fiind de acord că anul edificării construcţiei este 1894.

Instaţa constată că aşa cum reiese din CF imobilul a fost construit din fondurile unei societăţi comerciale de drept privat, respectiv a Fabricii de Zahăr din Târgu-Mureş, data edificării  construcţiei fiind anul 1894, fapt necontestat de reclamanţi.

De asemenea, instanţa nu poate reţine apărarea pârâtei că locuinţa este de intervenţie, pentru că conform constatării făcută la faţa locului loicuinţa nu este situată în incinta societăţii, această susţinere fiind combătută şi de faptul că aceasta este ocupată de reclamanţi din anul 1978, când erau salariaţii societăţii Întreprinderea Pentru Industrializarea Sfeclei de Zahăr Târgu-Mureş,  după cum reiese din cărţile de muncă ale acestora, şi că nu aveau funcţii care să presupună muncă de intervenţie, astfel că încadrarea făcută de societate nu poate să producă efecte în acest sens. 

Cu atât mai mult aceasrtă lopcuinţă nu poate fi calificată ca fiind de intervenţie chair dacă pârâta prin hotărârea nr.8/1999 a Consiliului de Administraţie a calificat-o astfel, instanţa constată că această hotărâre a fost luată după apariţia Legii 76/1994 care modifică Legea nr.85/1992 şi că prevederile legale pentru punerea în practică a legilor mai sus arătate, sunt imperative.

Instanţa constată că condiţiile care se impun prin disp.alin.2 din Legea nr.85/1992, au fost îndeplinite de către reclamanţi.

Potrivit acestui text de lege mai sus indicat, vor fi vândute la cerere în condiţiile prevederilor alin. 1 şi cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. 3, titularilor de contracte de închiriere şi locuinţele care înainte de 6 martie 1945 au aparţinut regiilor autonome, instituţiilor şi societăţilor cu capital de stat, mixt sau privat, care şi-au încetat existenţa după această dată sau, după caz, au devenit, prin reorganizare, unităţi economice sau bugetare de stat. Este prevăzut şi modul de stabilire a preţului, respectiv că locuinţele vor fi vândute în condiţiile de evaluare, de achitare integrală sau în rate a preţului şi de exceptare de la vânzare, prevăzute în Legea nr. 112/1995.

Întrucât societatea pârâtă se încadrează în categoria acelor societăţi care sunt arătate la articolul citat, iar reclamanţii aveau calitatea de chiriaşi la data la care au solicitat cumpărarea, astfel că refuzul pârâtei de a le vinde locuinţa reprezintă un abuz de drept, aşa cum este reglementat de art.1 coroborat cu art.3 din Decretul nr.31/1954.

Pentru considerentele avute în vedere şi în temeiul textelor de lege enunţate, urmează să fie admisă cererea de chemare în judecată şi va fi obligată pârâta să încheie contract de vânzare cumpărare cu reclamanţii pentru locuinţa pe care o ocupă.

Faţă de soluţia dată cererii de chemare în judecată, se constată că cererea reconvenţională nu este întemeiată şi pentru că pârâta este obligată să vândă locuinţa reclamanţilor nu se va putea dispune evacuarea acestora, motiv pentru care se va respinge cererea reconvenţională.

În baza art. 274 Cod procedură civilă instnaţa va obliga pârâta  la plata către reclamanţi a sumei de 2446,6 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare