Angajare răspundere patrimonială a angajatului. Condiţii

C. muncii: art. 254.

Pentru fapta prejudiciabilă invocată în această cauză nu se poate reţine vinovăţia pârâtului şi nici faptul că ar fi săvârşit întreaga acţiune prejudiciabilă, întrucât probele existente relevă, în primul rând, existenţa unor acţiuni ale angajatorului de încălcare a obligaţiilor legale.

Societăţii reclamante îi revine obligaţia legală de a răspunde pentru utilizarea unor tahografe neomologate, nesigilate, necalibrate, defecte.

Acţiunile de manipulare a înregistrărilor aparatelor tahograf profită în primul rând întreprinderii de transport, finalitatea constând în folosirea aceluiaşi conducător auto pentru efectuarea de curse de transport, cu nesocotirea prevederilor legale referitoare la durata de conducere, la perioadele de repaus, etc.

Prin sentinţa civilă nr. 183 din 19 februarie 2015 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosar nr. xxx, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta XX SRL în contradictoriu cu pârâtul XX şi s-a dispus obligarea pârâtului la plata în favoarea reclamantei a sumei de 4.000 lei cu titlu de despăgubiri. Instanţa de fond a respins restul pretenţiilor formulate de reclamantă şi a dispus totodată obligarea pârâtului la plata în favoarea reclamantei a sumei de 883 lei cu titlu cheltuieli de judecată, respingând restul pretenţiilor cu acest titlu.

În considerentele sentinţei s-a reţinut că pârâtul a fost angajatul societăţii reclamante în perioada 21.02.2014-31.05.2014, iar din cuprinsul contractului individual de muncă nr.14 din 21.02.2014 şi a fişei postului rezultă că acesta a ocupat funcţia de şofer camion/maşină de mare tonaj efectuând transporturi şi distribuţie marfă. S-a reţinut ca stare de fapt, că la data preluării autovehiculului pe care urma să efectueze transporturile de marfă, sigiliul aplicat pe tahograful acestuia era intact şi sigilat aspect confirmat de declaraţia martorului B. R. - L., care efectuase anterior transporturi pe acest autovehicul şi de controlul ce a avut loc anterior efectuării transportului. La data de 09 mai 2014 ora 18,00, pe DN 65 F, km.9, în localitatea Craiova, jud. Dolj, pârâtul a fost oprit de organele de control ale ISCTR, care au constatat faptul că aparatul tahograf era nesigilat şi că autovehiculul avea inspecţia tehnică periodică expirată cu o zi înaintea controlului. S-a încheiat procesul-verbal de constatare a contravenţiilor seria ISCTR nr.41165026 prin care reclamanta SC XX SRL a fost sancţionată cu amendă de 4.000 lei  pentru utilizarea unui aparat tahograf nesigilat, precum şi amenda contravenţională de 4.500 lei pentru fapta de a circula cu inspecţia tehnică expirată la data efectuării transportului. Instanţa de fond a apreciat că amenda de 4.000 lei aplicată reclamantei pentru utilizarea aparatului tahograf desigilat se datorează culpei pârâtului, fiind atrasă răspunderea sa materială potrivit art.270 alin.1 din Codul muncii, apreciind ca neîntemeiate celelalte pretenţii ale reclamantei – reţinând că obligaţia asigurării inspecţiei tehnice periodice revine societăţii reclamantei şi că în ceea ce priveşte contravaloarea celor 25 europaleţi nelivraţi, nu s-a făcut dovada existenţei unui prejudiciu real suportat la reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta SC XX SRL cât şi pârâtul XX.

Prin apelul declarat de reclamantă se solicită schimbarea în parte a sentinţei atacate cu consecinţa admiterii integrale a cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de apel, apelanta reclamantă susţine că verificarea inspecţiei tehnice revenea intimatului pârât, potrivit fişei postului său, precum şi faptul că intimatul pârât a mai cauzat societăţii şi un prejudiciu de 554 lei reprezentând contravaloarea a 25 de europaleţi pe care i-a sustras. Acest aspect a fost sesizat de beneficiarul transportului la data de 05.05.2015, conform menţiunii pe avizul de însoţire a mărfurilor, paguba fiind suportată de apelanta reclamantă. Susţine că există la dosar înscrisuri doveditoare ale acestui prejudiciu.

Prin apelul declarat de pârâtul XX se solicită schimbarea sentinţei atacate în sensul respingerii în întregime a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Apelantul pârât susţine că sentinţa atacată este nelegală şi netemeinică pe motiv că instanţa de fond nu a analizat corect condiţiile răspunderii patrimoniale prevăzute de art.254 alin.1 din Codul muncii (în numerotarea actuală). Apelantul pârât susţine că în cauză nu s-a dovedit existenţa faptei ilicite şi personale, a vinovăţiei şi nici existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Arată în acest sens că afirmaţia potrivit căreia la data preluării autovehiculului de către apelantul pârât, aparatul tahograf avea sigiliul intact nu are la bază un proces-verbal de predare-primire, ci numai declaraţia martorului B. R. - L., fiul administratorului societăţii reclamantei, apelantul pârât invocând lipsa de obiectivitate a acestui martor. Se mai arată că acel control anterior a tahografului la care face referire instanţa de fond în considerente, a avut loc la data de 17.08.2012, iar de la acea dată şi până la data angajării apelantului (21.02.2014), tahograful putea fi desigilat. Se mai arată că după sigilarea instalaţiei tahograf, firma care efectua operaţiunea proceda la fotografierea sigiliului pentru a dovedi lucrarea. Imaginile foto aflate la filele 14-18 dosar fond poartă data de 17.08.2012, dată la care apelantul pârât nu era angajat. Se mai arată că de fapt, o verificare a aparatului tahograf a avut loc la data de 17.08.2012, iar următoarea trebuia să se facă la data de 17.08.2014. În realitate verificarea a fost efectuată mai devreme, la data de 12.05.2014, pe motiv că intimata reclamantă a fost amendată de ISCTR care a reţinut şi sigiliul, fapt consemnat în procesul-verbal de contravenţie. Apelantul pârât susţine că desigilarea aparatului tahograf s-a realizat de martorul B.R., care a condus auto până la data angajării sale. Se mai arată că procesul-verbal de contravenţie nu probează vinovăţia apelantului pârât, ci vinovăţia intimatei reclamante. Martorul M. B. care l-a însoţit pe apelantul pârât în mai mult curse a declarat că aparatul tahograf montat pe maşina reclamantei era desigilat şi înainte de cursa de la Craiova, iar conducerea societăţii cunoştea foarte bine situaţia aparatului. Martorul a mai declarat că l-a auzit pe B.R. cum îi dădea indicaţii apelantului pârât să manipuleze aparatul tahograf. Se mai arată că intimata reclamantă nici nu a atacat procesul-verbal de contravenţie întocmit de ISCTR, recunoscându-şi astfel vinovăţia şi faptul că martorul B.R. a recunoscut că a scris în data de 8 mai 2014 în caietul apelantului pârât că răspunde pentru lipsa sigiliului şi ITP. Apelantul susţine că nu este reală afirmaţia acestui martor potrivit cu care a făcut acea menţiune numai în data de 11 mai 2014 pentru a-i servi pârâtului până la ITP. Apelantul pârât susţine că intimata reclamantă nu a probat nici celelalte pretenţii formulate.

La termenul de judecată din data de 15 septembrie 2015 instanţa a adus în discuţia părţilor tardivitatea formulării apelului declarat de reclamantă.

Analizând cu prioritate excepţia tardivităţii apelului declarat de reclamanta XX SRL, instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit prevederilor art. 214 din Legea nr.62/2011 hotărârea instanţei de fond este supusă numai apelului, iar potrivit prevederilor art. 215 din Legea nr.62/2011 termenul de apel este de 10 zile de la data comunicării hotărârii.

Instanţa a reţinut că sentinţa atacată a fost comunicată reclamantei XX SRL la data de 24.04.2015 (potrivit dovezii de comunicare de la fila 130 dosar fond), iar cererea de apel a fost transmisă prin fax la Tribunalul Mureş, la data de 6 mai 2015 ora 10.44 şi înregistrată la instanţă la aceeaşi dată.

Prin urmare, în raport de data comunicării hotărârii atacate, termenul legal de declarare a apelului calculat pe zile libere conform art. 181 alin.1 pct.2 şi alin.2, coroborat cu art.182 alin.1 Cod procedură civilă, s-a împlinit la data de 5 mai 2015.

Rezultă aşadar că cererea de apel înregistrată la data de 6 mai 2015, a fost formulată peste termenul legal prevăzut de art. 215 din Legea nr.62/2011.

În aceste condiţii, reţinând prevederile art.482 din Codul de procedură civilă, devin aplicabile prevederile art.185 din Codul de procedură civilă, astfel încât neexercitarea prezentului apel în termenul legal atrage decăderea, iar actul de procedură  făcut peste termen este lovit de nulitate.

Excepţia tardivităţii apelului declarat de reclamantă face inutilă analiza pe fond, a criticilor aduse de aceasta sentinţei atacate.

Analizând în continuare legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate prin raportare la motivele de apel invocate de apelantul pârât XX şi în limitele efectului devolutiv al acestei căi de atac, Curtea a reţinut următoarele:

Apelantul pârât critică soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte dispoziţia de admitere în parte a despăgubirilor pretinse de intimata reclamantă şi obligării pârâtului la plata sumei de 4.000 lei.

Prin cererea de chemare în judecată intimata reclamantă a invocat răspunderea patrimonială a apelantului pârât întemeiată pe principiile răspunderii civile contractuale pentru pagubele materiale produse de salariat angajatorului din vina şi în legătură cu munca sa (art. 254 alin.1 din Codul  muncii, în numerotarea actuală).

Intimata reclamantă a invocat neîndeplinirea de către apelantul pârât a unei obligaţii de serviciu cuprinsă în fişa postului anexată la cererea de chemare în judecată, precum şi săvârşirea de către apelantul pârât a acţiunii de desigilare a aparatului tahograf.

Neîndeplinirea atribuţiilor cuprinse în fişa postului viza pretenţiile reclamantei constând în contravaloarea amenzii contravenţionale aplicată pentru circularea autovehiculului având inspecţia tehnică periodică expirată.

Soluţia de respingere pronunţată de instanţa de fond cu privire la aceste pretenţii, a format doar obiectul apelului declarat de reclamantă, apel care însă este tardiv, considerentele pentru care a fost reţinută această excepţie fiind redate mai sus.

În aceste condiţii, limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce  s-a apelat (art.477 din Codul de procedură civilă) precum şi principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac prevăzut de art.481 din Codul de procedură civilă, opreşte instanţa de la analiza soluţiei de respingere a acestor pretenţii în calea de atac declarată de pârât.

Aşadar analiza prezentului apel se limitează modul în care prima instanţă a stabilit situaţia de fapt şi a făcut aplicarea prevederilor art.254 din Codul muncii, pronunţând soluţia de admitere a pretenţiilor reclamantei constând în contravaloarea amenzii contravenţionale  în cuantum de 4.000 lei aplicată pentru rularea unui autovehicul proprietatea reclamantei, condus de pârât, având tahograful desigilat.

Pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare, Curtea a apreciat criticile apelantului pârât ca fiind întemeiate.

În analiza cerinţelor prevăzute de art.254 alin.1 din Codul muncii, Curtea a avut în vedere următoarele elemente ale stării de fapt:

Apelantul pârât în calitate de angajat al intimatei reclamante în baza contractului individual de muncă, în funcţia de şofer autocamion/maşină de mare tonaj, a fost oprit în trafic la data de 09 mai 2014 ora 18,00, pe DN 65F km.9, în localitatea Craiova, de către agenţii constatatori din cadrul ISCTR. Apelantul pârât efectua la acel moment un transport rutier de mărfuri în trafic naţional, cu autovehiculul având datele de identificare cuprinse în procesul-verbal de contravenţie, proprietatea societăţii intimate.

Agenţii constatatori au constatat săvârşirea a două contravenţii pentru care au întocmit procesul-verbal de contravenţie seria ISCTR nr.41165026 din 9 mai 2014 (existent în copie la fila 8 dosar fond).

În apelul declarat de pârât prezintă importanţă fapta contravenţională descrisă la pct. a) din procesul-verbal de contravenţie, prevăzută de art.8 alin.1 pct.14 şi sancţionată de art.9 alin.1 lit. A din OG nr.37/2007 (în forma în vigoare la data de 9 mai 2014), pentru care s-a aplicat intimatei reclamante o amendă contravenţională în sumă de 8.000 lei (redusă la 4.000 lei în cazul achitării în termen de 48 ore). Cu privire la această sumă societatea reclamantă invocă răspunderea salariatului apelant, întemeiată pe prevederile legale amintite mai sus.

În cuprinsul procesului-verbal de contravenţie s-a reţinut că la momentul controlului s-a constatat utilizarea unui aparat tahograf ce avea sigiliul cu picioruşele pilite şi locaşul de introducere al acestuia deteriorat; prin desigilarea aparatului tahograf acesta se poate manipula cu uşurinţă întrucât nu mai înregistrează activităţile corecte ale conducătorului auto. Cu ocazia controlului s-a oprit sigiliul aparatului tahograf.

Toate aceste elemente de fapt se desprind din cuprinsul procesului-verbal de contravenţie - înscris care are valoare probatorie în prezenta cauză, fiind un act emis de o autoritate publică şi care, neatacat, constituie titlu executoriu conform art.37 din OG 2/2001.

Prin urmare acţiunea de distrugere a sigiliului aplicat pe aparatul tahograf a constat în pilirea picioruşelor de blocare şi în deteriorarea locaşului de introducere a acestuia.

Pentru motivele ce vor fi prezentate în continuare instanţa a apreciat că pentru fapta prejudiciabilă invocată în această cauză nu se poate reţine vinovăţia pârâtului şi nici faptul că ar fi săvârşit întreaga acţiune prejudiciabilă.

Aceasta întrucât probele existente în prezentul dosar relevă în primul rând existenţa unor acţiuni ale angajatorului de încălcare a obligaţiilor legale.

Legat de declaraţia martorului B.R. audiat în primă instanţă, Curtea a avut în vedere calitatea acestui martor (a declarat că este fiul administratorului societăţii şi al asociatului, că a fost angajatul societăţii şi se ocupa de coordonarea transportului în lipsa tatălui său – fila 110), motiv pentru care  apreciază că se impune înlăturarea acelei părţi din declaraţie care conţine o deducţie personală, care nu se bazează pe împrejurări de fapt concrete, percepute în mod direct - „…pot să afirm că numai pârâtul este cel care putea desigila tahograful…”. Nu sunt relevante nici următoarele aspecte declarate de martor „…în perioada mea de activitate (până în aprilie 2014) ştiu că sigiliul tahografului aplicat pe maşina condusă de pârât era intact, acesta fiind verificat la SC F. SRL Tg. Mureș, dovada fiind că la controlul din judeţul Hunedoara totul a fost în regulă…”, întrucât din coroborarea acestor informaţii cu înscrisul existent la fila 26 şi cu planşele foto de la filele 14-17, rezultă că acea verificare  aparatului tahograf efectuată de SC F. SRL a avut loc la data de 17.08.2012 (prin urmare cu mult înainte de data constatării faptei contravenţionale pentru care s-a aplicat societăţii amenda de 4.000 lei). Iar în ce priveşte obiectul şi data acelui control de la Hunedoara, societatea nu a prezentat nicio dovadă şi oricum, este o situaţie mult anterioară plecării în cursa în discuţie. În plus martorul a precizat că nu a condus ca şofer autovehiculul în discuţie.

Calitatea acestui martor conduce la concluzia că este interesat în susţinerea poziţiei reprezentanţilor reclamantei. Pentru aceste motive instanţa apreciază că se impune înlăturarea acestor părţi din declaraţie întrucât dau naştere unor dubii rezonabile, de care nu se poate să nu se ţină cont.

Martorul B.R. a mai declarat următoarele: „Ştiu că exista o cutumă în sensul că şoferii să poată desigila tahograful având în vedere că erau interesaţi să scurteze orele de odihnă pentru a rezulta kilometri în plus parcurşi cu scopul de a primi salariu mai mare…”, dar că nu cunoştea care este modul de operare, acesta fiindu-i explicat de agenţii din cadrul ISCTR după sancţionarea contravenţională a societăţii intimate.

Această parte a declaraţiei, coroborată cu întrebarea propusă de societatea intimată la punctul 6 din interogatoriul luat apelantului pârât în primă instanţă  – „Corespunde adevărului faptul că salariul dvs. consta într-o sumă fixă, la care se adăuga un spor calculat în funcţie de numărul de km. realizaţi? (fila 106 verso dosar fond) – conduc la concluzia aplicării de către societatea reclamantă a unei practici de salarizare a şoferilor în funcţie de numărul de kilometri parcurşi, precum şi la concluzia cunoaşterii la nivelul angajaţilor societăţii a utilizării unor practici de „păcălire” a aparatului tahograf. În condiţiile în care fiul asociatului şi al administratoarei firmei reclamantei cunoştea existenţa acestor practici, este greu de crezut că aceste informaţii nu erau cunoscute la nivelul conducerii societăţii.

Instanţa are în vedere prevederile art.1o alin.1 din Regulamentul (CE) nr. 561/2006 potrivit cărora „ (1) Se interzice întreprinderilor de transport să remunereze conducătorii auto salariaţi sau care sunt puşi la dispoziţia lor în funcţie de distanţa parcursă şi/sau de cantitatea de mărfuri transportată, chiar şi sub formă de prime sau majorări salariale, în cazul în care o asemenea remunerare este de natură să pericliteze siguranţa rutieră şi/sau să încurajeze încălcarea prezentului regulament”.

Raportat la aceste dispoziţii legale, probele amintite mai sus relevă încălcarea de către angajator a unor dispoziţii legale referitoare la siguranţa rutieră.

În acest context, urmează a fi avute în vedere împrejurările redate de martorul M. B. A. (fila 108 dosar fond). Acest martor se referă la acţiuni ale apelantului pârât prin care oprea efectuarea înregistrărilor de către aparatul tahograf, dar precizează totodată faptul că acest lucru era cunoscut de martorul B.R., care îl încuraja de şofer în utilizarea acestor practici - „…acel tahograf avea o liţă şi dacă acea liţă era introdusă într-un locaş, tahograful nu mai înregistra, da am văzut când pârâtul făcea aşa ceva, urmare  a acestor acţiuni din partea pârâtului tahograful nu mai funcţiona …am fost prezent la o discuţie purtată între domnul B.R. şi pârâtul XX prin care domnul B. îl sfătuia pe prietenul meu să se folosească de această şmecherie”.

Nu reiese însă din nicio probă a dosarului care este autorul acţiunii de pilire a picioruşelor de siguranţă a sigiliului.

Potrivit art.1 din OG 37/2007, acest act normativ stabileşte cadrul de aplicare a regulilor privind perioadele de conducere, pauzele şi perioadele de odihnă ale conducătorilor auto care efectuează operaţiuni de transport rutier ce fac obiectul Regulamentului (CE) nr. 561/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 martie 2006 privind armonizarea anumitor dispoziţii ale legislaţiei sociale în domeniul transporturilor rutiere.

Obligaţia de a respecta prevederile legale referitoare la aparatele de înregistrare montate pe autovehicule este o obligaţie legală stabilită în sarcina „întreprinderilor de transport”, iar acţiunile de deteriorare, desigilare a aparatelor tahograf sunt încadrate în art.8 alin.1 din OG 37/2007, ca fiind „încălcări foarte grave ale dispoziţiilor Regulamentului (CE) nr.561/2006”.

Această calificare este justificată de pericolul social al faptelor constând în nerespectarea condiţiilor stabilite de legiuitor pentru siguranţa transporturilor rutiere.

Ori în înţelesul termenilor folosiţi de OG nr.37/2006  (art.9 alin.1 lit. A) şi de Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului (CE) nr. 561/2006 (art.4 lit. p, art.10), în cauză „întreprindere de transport” este societatea intimată reclamantă.

În concluzie, societăţii reclamante îi revenea o obligaţie legală de a răspunde pentru utilizarea unor tahografe neomologate, nesigilate, necalibrate, defecte.

Acţiunile de manipulare a înregistrărilor aparatelor tahograf profită în primul rând întreprinderii de transport, finalitatea constând în folosirea aceluiaşi conducător auto pentru efectuarea de curse de transport, cu nesocotirea prevederilor legale referitoare la durata de conducere, la perioadele de repaus, etc. Se ajunge astfel la folosirea într-un segment de timp redus, a aceluiaşi conducător auto pentru curse mai lungi, ori pentru mai multe curse.

Iar salarizarea şoferului apelant prin plata unui spor în funcţie de numărul de kilometri parcurşi, coroborată cu existenţa la nivelul societăţii apelante a unor practici de manipulare a înregistrărilor aparatului tahograf care (chiar dacă în ceea ce priveşte autovehiculul condus a pârât, au fost efectuate în parte de acesta conform declaraţiei martorului M. B. A.) erau cunoscute şi acceptate de societatea angajatoare, conduc la concluzia nerespectării în primul rând de către intimata reclamantă a dispoziţiilor cuprinse în art.10 alin.1 din Regulamentul CE 561/2006.

În condiţiile în care cauza faptei prejudiciabile constă în nerespectarea unei obligaţii legale de către angajator, nu poate fi reţinută vinovăţia salariatului apelant pentru angajarea unei răspunderi patrimoniale a acestuia.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art.480 alin.2 din Codul de procedură civilă apelul declarat de pârât urmează a fi admis, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată şi a cererii de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată din primă instanţă şi din apel.

Faţă de prevederile art.451 alin.1, 453 alin.1 Cod procedură civilă, soluţia de respingere a pretenţiilor reclamantei determină obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată solicitate de pârât în primă instanţă, în sumă de 1800 lei (onorariul avocaţial dovedit cu chitanţa existentă la fila 117 dosar fond).

În temeiul art.480 alin.1 din Codul de procedură civilă apelul reclamantei urmează a fi respins ca tardiv.

Domenii speta

Spete similare