Incidenţa principiului „in dubio pro reo” şi a dispoziţiilor art.16 alin.1 lit.c Cod procedură penală

Singurele elemente de fapt, cu caracter probatoriu, în ceea ce priveşte vinovăţia inculpatului A.I. de comitere a faptei, se desprind din declaraţiile martorului  F.I., neexistând alte mijloace de probă certe cu care să se coroboreze.

Pe de altă parte, declaraţiile acestui martor au unele aspecte contradictorii şi altele care  nu pot căpăta caracter de certitudine.

Menţiuni contradictorii sunt reliefate în prima declaraţie dată la instanţa de fond, în care declară că nu este posibil să îl fi identificat pe inculpat după o planşă foto, pentru că nu a stat lângă acesta pentru a-i vedea trăsăturile, ci la o distanţă de aproximativ 20-30 metri, pentru ca apoi în cea de-a doua declaraţie dată la prima instanţă să arate că nu îşi mai aminteşte  declaraţia pe care a dat-o în faţa  aceleiaşi instanțe, fiind vorba de un interval de timp de doar două luni.

Aspecte care nu pot căpăta caracter de certitudine sunt acelea care vizează observarea în mod clar a unor trăsături ale inculpatului, pe timp de noapte. Chiar dacă parcarea era luminată, de la o distanţă de circa 20-30 de metri sunt greu de reţinut trăsăturile unei persoane, astfel încât să poată fi realizată ulterior  o recunoaştere fără dubii a acesteia.

De asemenea, recunoaşterea după planşa foto a inculpatului s-a făcut după aproape 9 luni de la incident, perioadă de timp suficient de lungă pentru a se trage concluzia că, această modalitate de identificare, bazată pe semnalmente reţinute pe timp de noapte, nu este mai presus  de orice incertitudini.

În consecinţă, în cauză îşi găseşte pe deplin aplicabilitatea  principiului ,,in dubio pro reo”(dubiul profită inculpatului), prezumţia de nevinovăţie în raport cu persoana inculpatului A.I.  nefiind răsturnată.

Decizia penală nr. 920/A/22.09.2015 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa penală nr. 522/14.04.2015 a Judecătoriei Galați, în temeiul dispoziţiilor art. 396 Cod procedură penală raportat la art. 16 alin. 1 lit. c) Cod de procedură penală, a fost achitat  inculpatul A.I. pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere, prevăzută şi pedepsită de art. 253 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 5 Cod penal.

În temeiul dispoziţiilor art.25 şi art. 397 Cod de procedură penală a fost respinsă ca nefondată acţiunea civilă formulată partea civilă SC T. SRL.

În temeiul dispoziţiilor art. 272 Cod de procedură penală, onorariul apărătorului desemnat din oficiu (av. M.C.) în sumă de 200 lei,  a fost avansat din fondul Ministerului Justiţiei, către Baroul de Avocaţi Galaţi.

În temeiul art. 275 alin. 3 Noul Cod de procedură penală cheltuielile judiciare au rămas  în sarcina statului.

S-a reţinut printre altele că, în seara zilei de 31.12.2012 martorul F.I. a declarat că a observat un bărbat ale cărui semnalmente le-a descris în mod amănunţit în faţa organelor de poliţie, care a distrus oglinzile retrovizoare a două autobuze ce aparţineau SC T.  SRL.

 Prin rechizitoriul nr. 13/P/2013 din 21.05.2014 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului A.I. pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere, prevăzută de art. 253 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 5 Cod penal.

 Potrivit art. 396 alin. 1 Cod procedură penală asupra învinuirii aduse inculpatului, instanţa hotărăşte prin sentinţă, pronunţând după caz condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal.

Art. 396 alin. 2 din acelaşi Cod precizează că soluţia de condamnare a inculpatului se pronunţă numai dacă instanţa constată că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

Din economia acestor texte de lege, rezultă, cu claritate, că instanţa de judecată pronunţă condamnarea inculpatului numai în situaţia în care probele strânse în cursul urmăririi penale şi verificate în cursul cercetării judecătoreşti, dovedesc în mod cert, printre altele, că fapta a fost săvârşită de inculpat.

Potrivit art. 285 Cod procedură penală ,,urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”.

Astfel, probele strânse în cursul urmăririi penale servesc numai ca temei pentru trimiterea în judecată.

Pentru a servi drept temei de condamnare, probele strânse în cursul urmăririi penale trebuie verificate în activitatea de judecată de către instanţă, în şedinţă publică, în mod nemijlocit, oral şi în contradictoriu.

Numai după verificarea efectuată, în aceste condiţii instanţa poate reţine motivat, că ele exprimă adevărul.

Pe de altă parte, în raport de dispoziţiile Cod procedură penală, hotărârea prin care se soluţionează cauza penală dedusă judecăţii trebuie să apară ca o concluzie, susţinută de materialul probator administrat în dosar, constituind un lanţ deductiv, fără discontinuitate.

Probele administrate în cauză nu au relevat în mod cert că inculpatul A.I. este autorul infracţiunii de distrugere din prezenta cauză.

Astfel, analizând declaraţiile părţii vătămate prin prisma dispoziţiilor art. 97 Cod de procedură penală, instanţa a apreciat că acestea nu pot servi la aflarea adevărului, în considerarea următoarelor argumente:

- persoana vătămată C.G., reprezentantul SC T.  SRL a precizat că îşi însuşeşte plângerea formulată de martorul G.A., martor indirect care a aflat despre săvârşirea infracţiunii şi despre autorul acesteia de la un alt martor F.I.

În ceea ce priveşte declaraţiile date de martorul F.I., instanţa a apreciat că acestea sunt nesincere datorită următoarelor împrejurări:

Cu ocazia audierilor iniţiale, martorul F.I. a declarat că în seara respectivă în timp ce se afla cu familia la Biserica Sf. M., din mun. G.,  a observat un bărbat de aproximativ 50 ani, grăsuţ, înălțime de 1,65m-1,70 m, îmbrăcat cu blugi albaştri şi geacă de fâş albastră care a lovit oglinzile retrovizoare a două autobuze. Martorul  a arătat că a strigat la bărbatul respectiv care a fugit printre blocuri. Ulterior martorul a sunat la Serviciul de Urgenţă 112.

- în cursul audierilor ulterioare martorul a  precizat că a aflat numele inculpatului în data de 04.09.2013 când la Secţia 4 Poliţie i-a fost prezentată o planşă foto în care a recunoscut pe persoana din seara respectivă.

Cu toate că martorul F.I. a declarat  că a aflat abia în luna septembrie 2013 numele inculpatului, recunoscându-l pe acesta din planşa foto prezentată de organele de poliţie, în declaraţia martorului G.A., din data de 01.01.2013 acesta a arătat că după ce a observat dimineaţă pe 01.01.2013, în jurul orei 04:30,  că oglinzile retrovizoare ale autobuzului pe care îl conduce sunt sparte şi că a observat că şi oglinzile de la un alt autobuz al aceleiaşi firme SC T.  SRL, sunt sparte, la întoarcere din cursă, în jurul orei 10:00 a aflat de la o persoană cu numele de F.I. că în seara anterioară acesta a observat un bărbat în jurul vârstei de 50 ani care a spart oglinzile de la autobuze. Martorul a  declarat  că a aflat ulterior de la martor că pe autorul faptei îl cheamă A.I.

De asemenea, reprezentantul persoanei vătămate, numitul C.G.S., în plângerea formulată în data de 03.01.2013 a arătat că în seara de 31.12.2012, numitul A.I. din com. S., jud. G a distrus oglinzile retrovizoare a două autobuze de la firma sa.

Acesta a indicat numele inculpatului cu mult înainte ca singurul martor care a asistat la eveniment şi care a sesizat proprietarul celor două autobuze, SC T.  SRL, să fi aflat din planşele foto prezentate de către organele de poliţie, numele inculpatului. Totodată persoana vătămată a  precizat că îşi însuşeşte declaraţiile date de martorul G.A.

Mai mult, în cursul judecăţii, martorul F.I. a schimbat declaraţiile din cursul urmăririi penale şi după sesizarea reprezentantului Parchetului pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, a precizat că l-a observat pe inculpat la aproximativ 20-30 metri şi că a aflat ulterior de la organele poliţie numele acestuia.

 În opinia instanţei,  declaraţiile martorilor F.I. şi G.A. -  nu au fost în măsură să demonstreze adevărul, ci dimpotrivă au ca scop doar susţinerea acuzaţiei făcute de partea vătămată împotriva inculpatului, fiind vădit pro causa, motiv pentru care instanţa le-a înlăturat.

În ceea ce priveşte inculpatul, acesta nu  a recunoscut în cursul urmăririi penale săvârşirea faptei, declarând că în ziua respectivă a fost la serviciu şi nu îşi aminteşte ce a făcut după terminarea serviciului, însă ştie că nu a spart oglinzile vreunui autobuz. Ulterior în cursul judecăţii, inculpatul nu a fost prezent. Faptul că inculpatul a negat săvârşirea faptei, nu înseamnă că declaraţiile acestuia sunt nesincere. Nici faptul că inculpatul nu a produs dovezi cu privire la nevinovăţia sa nu a fost relevant, întrucât, conform art. 99 alin. (2) Cod de procedură penală  „inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia, şi are dreptul de a nu contribui la propria acuzare.”

Există în raport cu întregul material probator administrat în cauză un puternic dubiu că inculpatul a săvârşit fapta pentru care este cercetat, dubiu ce profită acesteia.

În opinia instanţei, probele administrate în cauză nu  au  relevat  în mod cert şi fără dubiu vinovăţia inculpatului.

În Codul de procedură penală român, prezumţia de nevinovăţie este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în art. 4 Cod procedură penală, statuându-se că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă”.

Prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează şi ele libertatea persoanei - dreptul la apărare, respectarea demnităţii umane - s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal şi a concepţiei organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:

- vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei;

- sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului;

- la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată; la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumţia de nevinovăţie este răsturnată cu efecte „erga omnes”;

- hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare.

Toate aceste cerinţe sunt argumente pentru transformarea concepţiei asupra prezumţiei de nevinovăţie, dintr-o simplă regulă, garanţie a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăţiei printr-o hotărâre penală definitivă.

Având în vedere că, la pronunţarea unei condamnări, instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpatului pe bază de probe sigure, certe şi întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului, s-a impus a se da eficienţă regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).

Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 Cod procedură penală, se regăseşte în materia probaţiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti penale nu-şi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să-l achite.

Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii).

Numai aşa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii) este, fără echivoc, cea pe care o înfăţişează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor.

Chiar dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu s-au întrevăzut ori pur şi simplu nu există, şi totuşi îndoiala persistă în ce priveşte vinovăţia, atunci îndoiala este „echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie” şi deci inculpatul trebuie achitat.

Însă instanţa a constatat că pe lângă existenţa unui dubiu cu privire la săvârşirea infracţiunii de distrugere, probele administrate în cauză şi mai sus analizate, nu au condus la concluzia că o atare infracţiune ar fi fost comisă de vreo altă persoană la acea dată.

Împotriva sentinţei penale menţionate a formulat apel Parchetul de  pe lângă Judecătoria  Galaţi arătând că nu reiese nicio împrejurare sau dată din care să se  poată trage concluzia că martorul F.I. l-ar cunoaşte pe inculpat anterior evenimentelor din noaptea de 31.12.2012, ar fi în relaţii de duşmănie cu acesta sau ar avea vreun  interes ca acesta să fie tras la răspundere penală. Nu se poate reţine vreun motiv ca martorul să susţină pe persoana vătămată în acuzaţia făcută împotriva inculpatului.

Apelul este nefondat.

În mod corect prima instanţă a dispus în temeiul art.16 al.1 lit.c Cod procedură penală achitarea inculpatului A.I. pentru săvârşirea infracţiunii de ,,distrugere” prev. de art. 253 al.1  Cod penal cu aplicarea art.5 Cod penal.

Inculpatul A.I. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr.13/P/2013  din 21.05.2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Galaţi pentru comiterea infracţiunii de distrugere prev. de art. 253 al.1 Cod penal, constând în aceea că, în noaptea de 31.12.2012, în jurul orei 2230, a distrus  oglinzile retrovizoare de la două  autobuze, aparţinând părţii civile  SC T. SRL com. P., Jud. G., parcate în zona bisericii ,,Sf. M”, cartier …, Jud. G.

Inculpatul a declarat că nu recunoaşte săvârşirea infracţiunii şi nu ştie ce a făcut pe data de 31.12.2012.

Martorul F.I. a declarat în faza de urmărire penală că în ziua de 31.12.2012, în jurul orei 2330, a văzut o persoană de sex masculin, de aproximativ 50 ani, grăsuţ, înălţime 1,65 m -1.70 m, îmbrăcat cu blugi albaştri, geacă de fâş albastru închis, adidaşi, pe cap având o şapcă, lovind cu o piatră cubică oglinzile laterale de la un  autobuz cu nr…., în parcare  aflându-se şi un alt autobuz, cu nr. …, care avea oglinzile laterale sparte. Martorul a strigat la acea persoană să înceteze, a fugit după aceasta, însă a pierdut-o. Pe data de 04.09.2013, l-a Secţia 4 Poliţie, l-a recunoscut pe inculpat după o planşă fotografică.

În faţa primei instanțe, martorul F.I. a dat două declarații.

În prima dintre ele, din data de 13.01.2015, martorul a menţionat că nu crede că este posibil să îl fi identificat pe inculpat după o planşă foto, pentru că nu a stat lângă acesta pentru  a-i vedea trăsăturile, ci la o distanţă de aproximativ 20-30 metri.

În cea de-a doua declaraţie, din data de 31.03.2015, martorul F.I. a precizat că îşi menţine declaraţia dată la Secţia 4 Poliţie şi nu îşi mai aminteşte declaraţia pe care a formulat-o în faţa instanţei de judecată la termenul la care a  fost audiat. Pe inculpat l-a văzut în jurul orei 2330, în parcarea de camioane din faţa bisericii Sf. M. care era luminată, se afla la aproximativ 20-30 metri de acesta şi crede că a putut să îi vadă foarte bine fizionomia acestuia.

Singurele elemente de fapt, cu caracter probatoriu, în ceea ce priveşte vinovăţia inculpatului A.I. de comitere a faptei, se desprind din declaraţiile martorului  F.I., neexistând alte mijloace de probă certe cu care să se coroboreze.

Pe de altă parte, declaraţiile acestui martor au unele aspecte contradictorii şi altele care  nu pot căpăta caracter de certitudine.

Menţiuni contradictorii sunt reliefate în prima declaraţie dată la instanţa de fond, în care declară că nu este posibil să îl fi identificat pe inculpat după o planşă foto, pentru că nu a stat lângă acesta pentru a-i vedea trăsăturile, ci la o distanţă de aproximativ 20-30 metri, pentru ca apoi în cea de-a doua declaraţie dată la prima instanţă să arate că nu îşi mai aminteşte  declaraţia pe care a dat-o în faţa  aceleiaşi instanțe, fiind vorba de un interval de timp de doar două luni.

Aspecte care nu pot căpăta caracter de certitudine sunt acelea care vizează observarea în mod clar a unor trăsături ale inculpatului, pe timp de noapte. Chiar dacă parcarea era luminată, de la o distanţă de circa 20-30 de metri sunt greu de reţinut trăsăturile unei persoane, astfel încât să poată fi realizată ulterior  o recunoaştere fără dubii a acesteia.

De asemenea, recunoaşterea după planşa foto a inculpatului s-a făcut după aproape 9 luni de la incident, perioadă de timp suficient de lungă pentru a se trage concluzia  că, această modalitate de identificare, bazată pe semnalmente reţinute pe timp de noapte, nu este mai presus  de orice incertitudini.

În consecinţă, în cauză îşi găseşte pe deplin aplicabilitatea  principiul  ,,in dubio pro reo” (dubiul profită inculpatului), prezumţia de nevinovăţie în raport cu persoana inculpatului A.I.  nefiind răsturnată.

Altfel spus, materialul probator nu indică faptul că inculpatul a comis infracţiunea dedusă judecăţii, nefiind întrunite nici condiţiile răspunderii civile delictuale (faptă ilicită a inculpatului, vinovăţie, prejudiciu, legătură de cauzalitate) în raport cu partea civilă  SC T. SRL com. P., Jud. G.

Faţă de cele arătate şi de disp. art. 417, 418, 420, 421 pct.1 lit. b Cod procedură penală, Curtea va respinge ca nefondat acest apel.

Domenii speta

Spete similare