Cerere de recunoaştere şi executare în românia a unei hotărâri judecătoreşti străine. agravarea situației condamnatului

La data de 09.09. 2014, pe rolul Curţii de Apel Suceava – Secţia penală şi pentru cauze cu minori s-a înregistrat sub nr. 698/39/2014, sesizarea nr. 1682/II/5/2014 din 08.09.2014 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, privind cererea de transfer într-un penitenciar din România, referitoare la cetăţeanul român A.C.M., care a fost condamnat prin sentinţa nr. 2020 – 1270/2014 din data de 09.04.2014 a Tribunalului Lyngby – Danemarca, rămasă definitivă la data de 23.04.2014, la pedeapsa de 2 ani închisoare cu executare în regim de detenţie, pentru săvârşirea mai multor infracţiuni de furt şi a unei infracţiuni de fals în acte, prevăzute de Codul penal danez.

În motivarea sesizării, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava a arătat că din verificările efectuate a rezultat că executarea hotărârii judecătoreşti nu este contrară principiului „non bis in idem”, persoana condamnată nu este cercetată penal în România pentru aceeaşi infracţiune sau pentru alte infracţiuni decât cea pentru care a fost pronunţată hotărârea transmisă de statul emitent şi nu este incident niciunul dintre motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute de art. 151 din Legea nr. 302/2004.

Cererea de transfer a cetăţeanului român  A.C.M. a fost însoţită de documentaţia anexată cererii de către autorităţile judiciare daneze şi de certificatul de cazier judiciar al persoanei condamnate.

La solicitarea instanţei, autorităţile judiciare din Regatul Danemarcei au trimis la dosar precizări.

Din informaţiile şi documentele comunicate de statul de condamnare, rezultă următoarele:

Prin sentinţa nr. 2020 – 1270/2014 din data de 09.04.2014 a Tribunalului Lyngby – Danemarca, rămasă definitivă la data de 23.04.2014 (f 68 – 74), cetăţeanul român A.C.M. a fost  condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea mai multor infracţiuni de furt şi a unei infracţiuni de fals în acte, prevăzute de Codul penal danez, după cum urmează:

-tentativă de furt cu caracter deosebit de grav prevăzută de art. 276, cf. art. 286 alin. 1, cf. art. 21, din legea penală (infracţiune ce îşi găseşte corespondent în art. 32 alin. 1 rap. la art. 228 alin. 1, art. 229 alin. 2 lit. b din Codul penal român, care incriminează tentativa la infracţiunea de furt calificat);

-furt cu caracter deosebit de grav prevăzut de art. 276, cf. art. 286, alin. 1, din legea penală (infracţiune ce îşi găseşte corespondent în art.  228 alin. 1, art. 229 alin. 2 lit. b din Codul penal român, care incriminează infracţiunea de furt calificat);

-furt cu caracter deosebit de grav prevăzut de art. 276, cf. art. 286, alin. 1, din legea penală, (infracţiune ce îşi găseşte corespondent în art.  228 alin. 1, art. 229 alin. 2 lit. b din Codul penal român, care incriminează infracţiunea de furt calificat);

-furt cu caracter deosebit de grav prevăzut de art. 276, cf. art. 286, alin. 1, din legea penală, (infracţiune ce îşi găseşte corespondent în art. 228 alin. 1, art. 229 alin. 2 lit. b din Codul penal român, care incriminează infracţiunea de furt calificat);

-furt cu caracter deosebit de grav prevăzut de art. 276, cf. art. 286, alin. 1, din legea penală, (infracţiune ce îşi găseşte corespondent în art. 228 alin. 1, art. 229 alin. 2 lit. b din Codul penal român, care incriminează infracţiunea de furt calificat);

-furt cu caracter deosebit de grav prevăzut de art. 276, cf. art. 286, alin. 1, din legea penală, (infracţiune ce îşi găseşte corespondent în art. 228 alin. 1, art. 229 alin. 2 lit. b din Codul penal român, care incriminează infracţiunea de furt calificat);

-furt cu caracter deosebit de grav prevăzut de art. 276, cf. art. 286, alin. 1, din legea penală(infracţiune ce îşi găseşte corespondent în art. 228 alin. 1, art. 229 alin. 2 lit. b din Codul penal român, care incriminează infracţiunea de furt calificat);

-tentativă de furt cu caracter deosebit de grav prevăzută de art. 276, ci art. 286, alin. 1, cf. alin. 21, din legea penală, (infracţiune ce îşi găseşte corespondent în art. 32 alin. 1 rap. la art. 228 alin. 1, art. 229 alin. 2 lit. b din Codul penal român, care incriminează tentativa la infracţiunea de furt calificat);

-furt cu caracter deosebit de grav prevăzut de art, 276, cf. art. 286, alin. 1, din legea penală, (infracţiune ce îşi găseşte corespondent în art. 228 alin. 1, art. 229 alin. 2 lit. b din Codul penal român, care incriminează infracţiunea de furt calificat);

-furt cu caracter deosebit de grav prevăzut de art. 276, cf. art. 286, alin. 1, din legea penală (infracţiune ce îşi găseşte corespondent în art. 228 alin. 1, art. 229 alin. 2 lit. b din Codul penal român, care incriminează infracţiunea de furt calificat);

-furt cu caracter deosebit de grav prevăzut de art. 276, cf. art. 286, alin. 1, din legea penală, (infracţiune ce îşi găseşte corespondent în art. 228 alin. 1, art. 229 alin. 2 lit. b din Codul penal român, care incriminează infracţiunea de furt calificat);

-furt cu caracter deosebit de grav prevăzut de art. 276, cf. art. 286, alin. 1, din legea penală, (infracţiune ce îşi găseşte corespondent în art. 228 alin. 1, art. 229 alin. 2 lit. b din Codul penal român, care incriminează infracţiunea de furt calificat);

-fals în acte prevăzut de art. 171 din legea penală, (infracţiune ce îşi găseşte corespondent în art.  327 alin. 1 din Codul penal român, care incriminează falsul privind identitatea);

- furt cu caracter deosebit de grav prevăzut de art. 276, cf. art. 286, alin. 1, din legea penală, (infracţiune ce îşi găseşte corespondent în art. 228 alin. 1, art. 229 alin. 2 lit. b din Codul penal român, care incriminează infracţiunea de furt calificat);

-furt cu caracter deosebit de grav prevăzut de art. 276, cf. art. 286, alin. 1, din legea penală, (infracţiune ce îşi găseşte corespondent în art. 228 alin. 1, art. 229 alin. 2 lit. b din Codul penal român, care incriminează infracţiunea de furt calificat);

-furt cu caracter deosebit de grav prevăzut de art. 276, cf. art. 286, alin. 1, parţial art 21, din legea penală, (infracţiune ce îşi găseşte corespondent în art. 228 alin. 1, art. 229 alin. 2 lit. b din Codul penal român, care incriminează infracţiunea de furt calificat).

În fapt, s-a reţinut că cetăţeanul român A.C.M. a săvârşit infracţiunile sus-menţionate în perioada 01.02.2013 – 19.01.2014, acesta se află în stare privativă de libertate din data de 19.01.2014, el fiind expulzat din Danemarca şi aflându-se în interdicţia de a reintra pentru totdeauna, cauza fiind judecată cu recunoaşterea vinovăţiei.

Din certificatul emis de Ministerul de Justiţie  al Regatului Danemarcei la data de 18.07.2014 (f 12), rezultă că potrivit disp. art. 38 alin. 1, 2 din Legea consolidată nr. 1028/22.08.2013, 

„Atunci când au fost executate  două treimi din pedeapsă, totuşi cel puţin 2 luni, Ministrul Justiţiei sau cel pe care îl mandatează el, hotărăşte dacă persoana condamnată să fie eliberată condiţionat.

Eliberarea condiţionată poate avea loc mai înainte  atunci când există circumstanţe speciale  în favoarea ei, iar persoana condamnată a executat jumătate din pedeapsă, totuşi cel puţin 2 luni. Hotărârea este luată de Ministrul Justiţiei sau de cel pe care îl mandatează  el ţinând cont de anumite categorii de dosare.” (f 12).

La solicitarea instanţei, autorităţile judiciare din Regatul Danemarcei au precizat faptul că cetăţeanul român A.C.M. poate fi eliberat după ce va fi ispăşit jumătate de pedeapsă, dacă îndeplineşte condiţiile pentru eliberare condiţionată la momentul eliberării, data exactă pentru eliberarea sa condiţionată fiind 19.01.2015 (f 94).

Având în atenţie disp. art. 154 alin. 3 teza întâi din Secţiunea a 2 - a ce reglementează transferarea persoanelor condamnate, deţinute în alte state, membre ale Uniunii Europene, în vederea executării pedepsei sau a măsurii privative de libertate într-un penitenciar sau unitate sanitară din România  - din Legea nr. 302/2004, conform cărora obiectul procedurii judiciare de recunoaştere şi punere în executare a hotărârii judecătoreşti îl constituie verificarea condiţiilor prevăzute la art. 155, cât şi dispoziţiile legale prevăzute de acest text de lege, Curtea constată că  sentinţa de condamnare este  definitivă şi executorie, faptele pentru care s-a aplicat pedeapsa de 2 ani închisoare constituie infracţiuni şi potrivit legislaţiei române, iar condamnatul este cetăţean român.

Deşi condamnatul A.C.M. a arătat că nu este de acord cu transferul său într-un penitenciar din România, invocând condiţiile grele din cadrul acestora, Curtea constată că în conformitate cu disp. art. 155  alin. 1 lit. d din Legea nr. 302/2004, „Consimţământul nu este necesar atunci când persoana condamnată este cetăţean român şi trăieşte pe teritoriul României sau, deşi nu trăieşte pe teritoriul României, va fi expulzată în România.”

Or, având în vedere faptul că cetăţeanul român A.C.M. a fost expulzat din Regatul Danemarcei, acesta aflându-se pentru totdeauna în interdicţia de a reintra pe teritoriul acestei ţări, rezultă că  în cauză nu este necesar consimţământul său la transferul într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei pronunţate de autorităţile judiciare din statul emitent.

În conformitate cu disp. art. 154 alin. 6 lit. b din Legea nr. 302/2004, instanţa examinează hotărârea judecătorească străină, verifică lucrările dosarului şi, „în cazul în care natura sau durata pedepsei aplicate de instanţa străină nu corespunde cu natura sau durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracţiuni similare, adaptează, prin sentinţă, pedeapsa aplicată de instanţa statului emitent, potrivit alin. (8) şi (9);”

De asemenea, potrivit disp. art. 154 alin. 8 lit. b din Legea nr. 302/2004, în cazul prevăzut la alin. (6) lit. b), instanţa de judecată adaptează pedeapsa aplicată prin hotărârea transmisă de statul emitent, atunci când „durata acesteia depăşeşte, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeaşi infracţiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română ori atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracţiuni depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru infracţiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română. Adaptarea de către instanţa de judecată a pedepsei aplicate de instanţa statului emitent constă în reducerea pedepsei până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracţiuni similare.”

În conformitate cu disp. art. 60 din Codul penal român – Regimul închisorii -, „Închisoarea constă în privarea de libertate pe durată determinată, cuprinsă între 15 zile şi 30 de ani, şi se execută potrivit legii privind executarea pedepselor.”

În ceea  ce priveşte infracţiunile reţinute în sarcina cetăţeanului român A.C.M., Curtea constată că cea de furt calificat, prevăzută de art. 228 alin. 1, 229 alin. 2 lit. b din Codul penal român se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani, iar cea de fals privind identitatea, prevăzută de art. 327 alin. 1  din Codul penal român se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, astfel încât natura şi durata pedepsei aplicate de către autorităţile din Regatul Danemarcei corespunde cu natura şi durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracţiuni similare.

Alin. 9  al art. 154 din Legea nr. 302/2004 prevede că „Pedeapsa stabilită de instanţa română potrivit alin. (6) trebuie să corespundă, pe cât posibil, din punctul de vedere al naturii sau duratei, cu cea aplicată de statul emitent şi nu va agrava situaţia persoanei condamnate. Pedeapsa aplicată în statul emitent nu poate fi convertită într-o pedeapsă pecuniară.”

Faţă de dispoziţiile legale sus-menţionate, Curtea constată că prin transferul într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei pronunţate de autorităţile judiciare din Regatul Danemarcei, cetăţeanului român A.C.M. i s-ar agrava situaţia, întrucât pedeapsa nu ar corespunde din punctul de vedere al duratei, cu perioada pe care ar avea-o de executat pe teritoriul Regatului Danemarcei, având în vedere liberarea condiţionată, ca instituţie de drept penal cu implicaţii în dreptul execuţional penal.

Astfel, în conformitate cu disp. art. 100 alin. 1, 2  din Codul penal român - Condiţiile liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii -,

„(1) Liberarea condiţionată în cazul închisorii poate fi dispusă, dacă:

a) cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani;

b) cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis;

c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;

d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate.

(2) În cazul condamnatului care a împlinit vârsta de 60 de ani, se poate dispune liberarea condiţionată, după executarea efectivă a jumătate din durata pedepsei, în cazul închisorii ce nu depăşeşte 10 ani, sau a cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în alin. (1) lit. b) - d).”

Însă, în conformitate cu disp. art. 38 alin. 2 din Legea consolidată nr. 1028/22.08.2013, cetăţeanul român A.C.M. poate fi eliberat după ce va fi ispăşit jumătate din pedeapsă, dacă îndeplineşte condiţiile pentru eliberare condiţionată la momentul eliberării, data exactă pentru eliberarea sa condiţionată fiind 19.01.2015, astfel după cum au precizat autorităţile din Regatul Danemarcei, în timp ce potrivit art. 100 alin. 1 din Codul penal român, acesta ar putea fi liberat condiţionat abia după executarea a două treimi din pedeapsă.

Astfel, având în vedere faptul că cetăţeanul român A.C.M. este în vârstă de 29 de ani, iar pedeapsa de executat este de 2 ani închisoare, acestuia nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 100 alin. 2 din Codul penal român, potrivit căruia în cazul condamnatului care a împlinit vârsta de 60 de ani, se poate dispune liberarea condiţionată după executarea efectivă a jumătate din durata pedepsei.

Prin urmare, în cazul în care s-ar dispune transferul într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei pronunţate de autorităţile judiciare din Regatul Danemarcei, cetăţeanului român A.C.M. i s-ar agrava situaţia, întrucât ar putea fi liberat condiţionat abia după executarea unei fracţii de pedeapsă de două treimi (1 an şi patru luni închisoare), în timp ce dacă ar continua executarea pedepsei pe teritoriul statului emitent, acesta ar putea fi liberat condiţionat după executarea unei fracţii de pedeapsă de doar o jumătate (1 an închisoare), respectiv la data de 19.01.2015.

Având în vedere faptul că alin. 9  al art. 154 din Legea nr. 302/2004 prevede că „Pedeapsa stabilită de instanţa română potrivit alin. (6) trebuie să corespundă, pe cât posibil, din punctul de vedere al naturii sau duratei, cu cea aplicată de statul emitent şi nu va agrava situaţia persoanei condamnate…”, precum şi faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 154 alin. 8 lit. b din Legea nr. 302/2004 pentru a se dispune reducerea pedepsei aplicate de către instanţa statului emitent, întrucât durata acesteia nu depăşeşte nici limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru vreuna dintre infracţiunile reţinute în sarcina cetăţeanului român A.C.M. şi nici limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română, rezultă că  cererea de transfer a acestuia într-un penitenciar din România nu ar putea fi admisă fără a i se agrava situaţia.

Faţă de cele reţinute, constatând că în cazul în care s-ar dispune transferul cetăţeanului român A.C.M., s-ar încălca disp. art. 154 alin. 9 din Legea nr. 302/2004, întrucât i s-ar agrava situaţia, având în vedere faptul că ar avea vocaţia de a fi liberat condiţionat după executarea unei fracţii mai mari de pedeapsă, Curtea apreciază că în cauză se justifică justifică refuzul recunoaşterii şi executării în România a hotărârii judecătoreşti străine.

În consecinţă, în baza art. 154 alin. 6 lit. c din Legea nr. 302/2004, Curtea va respinge cererea de recunoaştere şi executare în România a sentinţei nr. 2020 – 1270/2014 din data de 09.04.2014 a Tribunalului Lyngby – Danemarca, rămasă definitivă la data de 23.04.2014, prin care persoana transferabilă A.C.M. a fost condamnată la pedeapsa de 2 ani închisoare cu executare în regim de detenţie, pentru săvârşirea mai multor infracţiuni de furt şi a unei infracţiuni de fals în acte, prevăzute de Codul penal danez.

 Cheltuielile judiciare avansate de către stat vor rămâne în sarcina acestuia, inclusiv suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului din oficiu, ce se va avansa din fondurile Ministerului Justiţiei în contul Baroului Suceava.

Domenii speta

Spete similare