Revendicare imobiliară. Folosirea unui teren agricol fără titlu. Despăgubiri

Constată că prin sentinţa civilă  nr. 1 / 2014 a Judecătoriei Mediaș a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta G. A., în contradictoriu cu pârâtul B. A.

De asemenea, a fost obligată reclamanta la plata sumei de 1340 lei cheltuieli de judecată în favoarea pârâtului.

Pentru a hotărî în acest mod, instanţa de fond a reţinut următoarele:

La termenul de judecată din data de 16.09.2014 , reclamanta, prin reprezentant, a adus la cunoştinţa instanţei faptul că din luna aprilie 2014 a reintrat în posesia terenului din litigiu.

Aşa fiind,  primul capăt de cerere privind revendicarea terenului situat în loc. …. în suprafaţă de 2800 mp proprietatea reclamantei a fost respins ca fiind rămas fără obiect.

În ceea ce  priveşte  cererea de despăgubiri , instanţa de fond reţine din coroborarea declaraţiei martorului M. O. cu  interogatoriul reclamantei şi înscrisurile depuse la f. 50-56, că , în anul 2008,  între numitul G. L.,  nepotul reclamantei  şi totodată cel care se ocupa de administrarea terenurilor acesteia şi pârât a avut loc o convenţie neredactată în scris,  de schimb de terenuri, prin care primul a cedat celui de-al doilea terenul din litigiu, proprietatea bunicii sale – reclamanta G. A., în schimbul terenului de 3000 mp. cumpărat de pârât de la numitul D. D., cu condiţia ca pârâtul să-l lase să mai lucreze încă 3 ani terenul cedat, având în vedere că acesta era însămânțat cu lucernă, cultură care trebuia menţinută timp de 5 ani pe terenul pe care este însămânțată.

Rezultă din declaraţia martorului mai sus amintit că începând din  2009 şi până inclusiv în anul 2012, nepotul reclamantei a lucrat ambele terenuri , deci şi pe cel cedat de pârât,  ceea ce confirmă existenţa convenţiei de schimb invocată în cauză, convenţie despre care martorul a arătat că se ştia în sat.

În primăvara anului 2013, la 4 ani de la încheierea convenţiei, pârâtul a intrat în posesia terenului primit la schimb, efectuând lucrări agricole.

Judecătoria reţine că cele mai sus arătate exclud reaua-credinţă a  pârâtului, respectiv intenţia de a ocupa fără drept terenul din litigiu, acţiunea acestuia urmărind în fapt  executarea convenţiei, instanţa de fond apreciază că cererea de despăgubiri este neîntemeiată, admiterea ei fiind o îmbogăţire fără justă cauză în favoarea reclamantei, al cărei nepot a lucrat în perioada 2009-2012 ambele terenuri ce au făcut obiectul schimbului.

În baza acestor considerente instanţa de fond respinge şi  acest capăt de cerere.

Faţă de soluţia pronunţată în cauză, în aplicarea prev. art. 453 NCPC , urmează ca reclamanta să fie obligată  la plata sumei de 2340 lei cheltuieli de judecată în favoarea pârâtului, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta G. A., prin care a solicitat ca în temeiul art.480 alin. (2) din  Noul Cod de procedură civilă admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul admiterii capătului de cerere privind obligarea la despăgubiri, respectiv obligarea la  plata cheltuielilor de judecată.

S-au solicitat  cheltuieli de judecată la instanţa de apel.

În motivarea apelului se arată că astfel cum rezultă din titlul de proprietate nr. 2/1/ din 1997 reclamanta este proprietara suprafeţei de teren de 2800 mp, identificat în tarlaua 1, parcela 3/5.

În primăvara anului 2013 pârâtul a pătruns fără nici un drept în terenul reclamantei, l-a însămânţat şi cultivat, fiindu-i lăsat în deplina proprietate şi posesie în primăvara anului 2014 (în timpul procesului). Acesta a fost şi motivul pentru care instanţa a respins capătul de cerere privind revendicarea ca lipsit de obiect.

În condiţiile în care reclamanta a fost lipsită de folosinţa terenului pe anul 2013, a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri, cerere ce a fost respinsă de către instanţa de fond.

Soluţia este greşită şi contradictorie, fiind bazată pe existenţa unei pretinse convenţii de schimb încheiate între nepotul apelantei G. L. şi pârât, convenţie dovedită cu martorul M. O. deşi instanţa a respins cererea pârâtului de a administra proba cu martori pentru dovedirea unei convenţii în condiţiile art. 309 alin.(2) din Noul Cod de procedură civilă.

Totodată, deşi pârâtul recunoaşte că nu a discutat niciodată cu reclamanta, acel schimb s-ar fi făcut cu o altă suprafaţă de teren de 3000 mp, suprafaţă ce-i aparţine acesteia potrivit  titlul de proprietate 6/1/1999.

Nu numai că încheierea unei convenţii de schimb de către o altă persoană decât proprietarul este lovită de nulitate absolută, dar în cauză nu s-a făcut dovada că pârâtul a intrat în terenul reclamantei apelante cu acordul nepotului său.

Astfel însăşi pârâtul mărturiseşte cu ocazia administrării probei cu interogatoriul că a intrat să lucreze terenul în primăvara (anului 2013) fără să-l mai întrebe de nepotul reclamantei. Totodată martorul M. O. declara că a auzit prin sat de convenţia de schimb, fiind confirmată şi de pârât, însă nu face nici o referire la acordul nepotului reclamantei ca pârâtul să lucreze terenul în anul 2013.

Raportat la probele administrate consideră apelanta că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru ca pârâtul să fie obligat în temeiul art. 1349 din Noul Cod civil la plata sumei de 798,50 lei cu titlu de despăgubiri, lucrările de fertilizare fiind efectuate de către apelanta reclamantă, pârâtul fiind cel care doar a însămânţat şi cultivat terenul în anul 2013.

În ce priveşte cheltuielile de judecată se impune obligarea pârâtului la plata tuturor cheltuielilor efectuate de către reclamantă, chiar dacă a fost respins capătul de cerere privind revendicarea, ca fiind lipsit de obiect.

Aşa cum s-a arătat pârâtul i-a lăsat reclamantei în deplină proprietate şi posesie terenul în timpul procesului, astfel că culpa procesuală în intentarea acţiunii aparţine pârâtului, situaţie în care solicită obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept apelul este motivat pe dispoziţiile art. 470 şi urm., art.453 din Noul Cod de procedură civilă.

Apelul este întemeiat şi va fi admis, potrivit celor ce vor urma:

Reclamanta apelantă este proprietara imobilului înscris în titlul de proprietate 2/1, emis la data de 7.02.1997, tarlaua 1, parcela 3/2, în suprafaţă de 5000 de metri pătraţi (fila 6 din dosarul instanţei de fond).

Instanţa de fond a respins capătul de cerere privind revendicarea acestuia, reținând că el a rămas fără obiect, în condiţiile în care pârâtul intimat prin întâmpinare recunoaşte că a folosit suprafaţa de 2800 de mp din  acest imobil, susţinând însă că a folosit bunul ca urmare a dobândirii lui de la numitul G. L., nepotul celei dintâi, prin schimb, cu o suprafaţă de 3000 mp, dobândit de la numitul D.D.

Pârâtul intimat arată prin întâmpinarea formulată că în convenţia de schimb, întocmită fără acte autentice a existat condiţia ca timp de trei ani să permită recoltarea culturii de pe terenul primit ca urmare a schimbului, acesta a permis recoltarea timp de 4 ani, iar în primăvara anului 2013, după ce a anunţat în prealabil, a desfăşurat activităţi pe terenul menţionat. (fila 21 din dosar).

Intimatul pârât susţine că încheierea convenţiei de schimb a avut loc în anul 2008.

Apelanta reclamantă nu a recunoscut existenţa vreunei convenţii de schimb încheiate cu intimatul, nici în nume propriu, nici prin mandatar.

Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 71/ 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.

Faţă de data la care intimatul pârât invocă încheierea convenţiei de schimb aplicabile normele anterioare intrării în vigoare a Noului Cod civil, respectiv cele ale Titlul X al Legii Nr. 247/ 19 iulie 2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.

Titlul X al Legii Nr. 247/ 19 iulie 2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, prin dispoziţiile art. 2 alin. (1)  prescriu că terenurile cu sau fără construcţii, situate în intravilan şi extravilan, indiferent de destinaţia sau de întinderea lor, pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Pârâtul intimat nu a putut proba existenţa convenţiei de schimb şi nici a unei promisiuni de schimb, şi cu atât mai puţin nu a făcut dovada proprietăţii asupra bunului pretins a fi cumpărat de la numitul D. D.

Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 1191 din Codicele civil, dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 lei chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată.

Nu se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înainte, la timpul sau în urma confecționării actului, chiar cu privire la o sumă sau valoare ce nu depășește 250 lei.

Atunci când instanţa de fond respinge acţiunea ajunge la această concluzie din coroborarea declaraţiei martorului M. O. cu interogatoriul reclamantei reţinând că începând din  2009 şi până inclusiv în anul 2012, nepotul reclamantei a lucrat ambele terenuri, deci şi pe cel cedat de pârât, ceea ce în opinia Judecătoriei confirmă existenţa schimbului.

Concluzia instanţei este greşită, din cel puţin două puncte de vedere: reclamanta apelantă, la interogatoriu nu a recunoscut nicio clipă existenţa convenţiei, iar această concluzie o relevă pe baza declaraţiei de martor, dar şi a prezumţiei simple, interzisă prin dispoziţiile art. 1203 din Codicele civil, în vigoare la data încheierii  pretinsei convenţii.

Hotărârea instanţei de fond cuprinde şi motive contradictorii, deoarece în situaţia în care pârâtul ar fi deţinut titlu asupra terenului în litigiu, capătul de cerere în revendicare se impunea a fi respins ca neîntemeiat şi nu ca rămas fără obiect, odată cu predarea acestuia de către pârât reclamantei, iar dacă titlul asupra imobilului aparţine celei din urmă, aceasta este cea care culege fructele bunului şi nu cel dintâi.

Faţă de cele mai sus arătate, Tribunalul observă că în cauză s-a dovedit faptul că intimatul pârât a folosit în anul 2013 terenul reclamantei apelante şi nu a justificat cu privire la acesta vreun titlu, astfel că în condiţiile art. 998 din Codicele civil îi datorează despăgubiri.

Cuantumul despăgubirilor se impun a fi stabilite potrivit expertizei de specialitate efectuată de în faţa instanţei de fond (fila 87), în prima variantă, pentru producţia neobţinută de acesta aferentă suprafeţei de 2800 mp. teren, pentru situația în care terenul nu a fost fertilizat şi irigat, respectiv 576,24 lei. Aceasta este varianta aleasă de instanţă deoarece s-a dovedit în cauză că pentru anul 2013, nici reclamanta şi nici nepotul său nu au efectuat lucrări de natura celor mai sus arătate pentru imobilul în litigiu.

Având în vedere dispoziţiile art. 480 alin. (2) din Noul Cod de procedură civilă, hotărârea instanţei de fond va fi schimbată în parte în sensul că va obliga pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 576,24 lei cu titlu de despăgubiri civile.

Va fi păstrată dispoziţia instanţei de fond privind respingerea cererii vizând revendicarea terenului ca rămasă fără obiect, pentru considerentele arătate de Judecătoria Mediaş şi având în vedere că prin apelul cu care a fost investită instanţa nu s-a solicitat schimbarea soluţiei pronunţate de instanţa de fond din această perspectivă.

Faţă de împrejurarea că odată cu admiterea apelului, acţiunea formulată de reclamantă va fi admisă în parte, că cererea privind revendicarea imobilului a primit soluţionare ca urmare a predării bunului de către pârât reclamantei în timpul procesului, ceea ce exclude culpa procesuală a acesteia, în condiţiile art. 453, raportate la dispoziţiile art. 480 alin. (2)  din Noul Cod de procedură civilă, va fi înlăturată obligaţia stabilită în sarcina acesteia de instanţa de fond privind obligarea sa la plata sumei de 1340 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În temeiul aceloraşi dispoziţii legale, respectiv art. 453)  din Noul Cod de procedură civilă, intimatul B. A. va fi obligat la plata către apelantă a sumei de 3232,66 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale la instanţa de fond şi apel, calculate în măsura admiterii cererii şi apreciind asupra culpei procesuale a părţilor, din totalul de 3532 lei (din care 2210 lei la instanţa de fond, filele 4, 16, 49, 77, 103 şi 1322, filele 12, 32 la instanţa de apel), dovedit a fi efectuate de acesta cu chitanţele depuse  la dosarul cauzei, reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu de avocat şi expert.

Domenii speta

Spete similare