Actiune in raspundere delictuala

Decizie 40 din 21.01.2014


Dosar nr. 4738/333/2013

R O M Â N I A

TRIBUNALUL VASLUI

SECŢIA CIVILĂ

DECIZIE Nr. 40/R/2014

Şedinţa publică de la 21 Ianuarie 2014

Instanţa constituită din:

PREŞEDINTE

Judecător

Judecător

Grefier

----------------

Pe rol judecarea cauzei Civil privind pe recurentul – reclamant  AI şi pe intimat – pârât D M C, recurs împotriva sentinţei civile nr.  3315/16-10-2013 pronunţată de Jud. Vaslui ,  având ca obiect - acţiune în răspundere delictuală .

 

INSTANŢA

Deliberând asupra recursului de faţă, tribunalul constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 3315/16.10.2013  a Judecătoriei Vaslui a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A I, în contradictoriu cu pârâtul D M C, ca neîntemeiată, a fost respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată şi a fost obligat reclamantul la plata către pârât a sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru pronunţa această sentinţă s-a reţinut că prin sentinţa penală nr. 495/2012 pronunţată de Judecătoria Vaslui în dosarul 1567/333/2012, a fost admisă plângerea reclamantului A I împotriva soluţiei din Rezoluţia nr. 1194/P/2011 din 08.02.2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Vaslui, confirmată prin Rezoluţia nr. 203/II/2/2012 din 23.02.2012 a Prim - Procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Vaslui, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de pârâtul D M C, sub aspectul comiterii infracţiunii de denunţ calomnios. Totodată s-a dispus trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Vaslui în vederea începerii urmăririi penale faţă de numitul D M C, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de denunţ calomnios.

Prin răspunsul depus la dosarul cauzei (fila 21), Parchetul de pe lângă Judecătoria Vaslui a comunicat faptul că la data de 07.08.2013 nu a fost începută urmărirea penală faţă de pârâtul din prezenta cauză.

În aceste condiţii, în temeiul art. 19 Cod Procedură Penală, instanţa civilă are obligaţia de a cerceta pe fond dacă există o faptă ilicită de denunţ calomnios, ca temei al răspunderii civile delictuale.

Cu privire la legea aplicabilă, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 6, alin. 2 Cod Civil, potrivit cărora actele şi faptele juridice încheiate, ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii, sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor. Raportat la actele dosarului, s-a reţinut că presupusa faptă ilicită a avut loc anterior datei de 01.10.2011, respectiv data intrării în vigoare a Noului Cod Civil, astfel încât legea aplicabilă prezentei acţiuni este cea anterioară Noului Cod Civil.

Aşadar, în drept, potrivit art. 998 – 999 Cod Civil anterior cel care a cauzat altuia un prejudiciu este obligat să îl repare în întregime.

Privitor la condiţiile necesare pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă delictuală, din textul de lege citat, s-a constatat a fi în număr de patru, respectiv: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită săvârşită şi prejudiciul produs, dar şi existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul.

Antrenarea răspunderii civile delictuale presupune întrunirea tuturor acestor condiţii, iar în situaţia în care se constată inexistenţa oricăreia din ele nu se poate angaja răspunderea unei persoane pe tărâm delictual.

Astfel, analizând prima condiţie, referitoare la existenţa unei fapte ilicite, instanţa a constatat că prin faptă ilicită, ca element constitutiv al răspunderii civile delictuale se înţelege orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv al unei persoane, iar în cauza de faţă, presupusa faptă ilicită invocată de reclamant constă în aceea că pârâtul a formulat împotriva sa o plângere penală, cu rea-credinţă, săvârşind astfel infracţiunea de denunţ calomnios.

În condiţiile în care, săvârşirea unei astfel de infracţiuni de către pârât nu a fost constată printr-o hotărâre a instanţei penale, rămâne în sarcina instanţei civile să analizeze existenţa unui denunţ calomnios ca faptă ilicită antrenantă de răspundere civilă delictuală.

Potrivit art. 259 Cod Penal, denunţarea calomnioasă reprezintă învinuirea mincinoasă făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o anume persoană, precum şi producerea ori ticluirea de probe mincinoase, în sprijinul unei învinuiri nedrepte.

Pentru a exista o faptă de denunţ calomnios în forma prevăzută de Codul Penal, este necesar ca persoana care formulează plângerea sau denunţul să acţioneze cu forma de vinovăţie a intenţiei, respectiv să fie conştient că învinuirea pe care o aduce la adresa unei alte persoane este mincinoasă, nedreaptă.

În concret, s-a reţinut că potrivit celor înscrise în Sentinţa Penală nr. 495/2012 (filele 3-5 Dosar 6401/333/2012) la data de 20.05.2010 pârâtul din prezenta cauză a formulat o plângere penală împotriva reclamantului, prin care l-a învinuit de săvârşirea infracţiunilor de mărturie mincinoasă şi exercitarea fără drept a avocaturii. Această plângere a fost soluţionată prin ordonanţa din 25.01.2011, prin care, în temeiul art. 10, lit. b, ind. 1, art. 11, pct. 1, lit. b, art. 249 Cod procedură Penală şi art. 18, ind. 1, art. 91, lit. c şi art. 10, lit. d Cod Procedură Penală s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală şi aplicarea sancţiunii administrative a amenzii în sumă de 500 lei reclamantului A I pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 259 Cod Penal, precum şi neînceperea urmăririi penale faţă de acesta sub aspectul comiterii infracţiunii de mărturie mincinoasă. Totodată, prin rezoluţia nr. 338/P/2011 din data de 18.08.2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui s-a dispus, în temeiul art. 10, lit. d Cod Procedură penală neînceperea urmăririi penale faţă de reclamant pentru comiterea infracţiunii de exercitare fără drept a avocaturii.

Aşadar, presupusa faptă ilicită săvârşită de pârât constă tocmai în această plângere penală, soluţionată în modul anterior arătat. Cu toate acestea, pentru ca această plângere să fie considerată a fi un denunţ calomnios este necesar a fi întrunită cel puţin o condiţie, respectiv, aşa cum s-a arătat mai sus, conştientizarea caracterului mincinos al plângerii de către denunţător.

Ori din înscrisurile depuse la dosar şi administrate ca mijloace de probă nu reiese în nici un fel atitudinea subiectivă a pârâtului D M C, exprimată sub forma intenţiei de a-l învinui mincinos pe reclamant, la momentul depunerii plângerii penale.

Mai mult de atât, din modul de soluţionare al plângerii penale pare a se desprinde tocmai concluzia contrară, respectiv buna-credinţă a pârâtului la formularea acesteia. Astfel, neînceperea urmării penale împotriva reclamantului a fost dispusă în baza art. 10, lit. b, ind. 1 şi d Cod Procedură Penală, respectiv pentru că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni şi lipsa elementelor constitutive ale unei infracţiuni. Ori, pentru a se dispune această soluţie s-a avut în vedere împrejurarea că faptele semnalate de pârât prin plângerea sa penală există, nefiind întrunite alte cerinţe pentru ca acţiunea penală să poată fi pusă în mişcare.

În ceea ce priveşte invocările reclamantului, conform cărora denunţurile calomnioase în formă continuă sunt stabilite prin Sentinţa Penală nr. 495/25.04.2012 şi care are putere de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, instanţa le-a considerat nefondate pentru motivele ce urmează. Astfel, prin Sentinţa penală nr. 495/25.04.2012 pronunţată de Judecătoria Vaslui în dosarul 1567/333/2012 a fost admisă plângerea reclamantului şi desfiinţată rezoluţia nr. 1194/P/2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Vaslui, dispunându-se totodată trimiterea cauzei în vederea începerii urmăririi penale. Aşadar, această sentinţă nu are natura de a stabili existenţa unei infracţiuni şi a persoanei care a săvârşit-o, ci stabilind că nu au fost respectate dispoziţiile legale, a dispus reîntoarcerea cauzei la organele de cercetare penală în vederea începerii urmăririi penale şi continuarea actelor de urmărire. În aceste condiţii, nu se poate vorbi de existenţa unei sentinţe penale care să se opună cu autoritate de lucru judecat cu privire la infracţiunea de denunţare calomnioasă săvârşită de pârât.

Având în vedere cele de mai sus, instanţa a constatat că nu există nicio faptă ilicită, acţiunea pârâtului de formulare a unui plângeri penale împotriva reclamantului nefiind de natură a încălca o normă de drept obiectiv, ci se circumscrie dreptului oricărei persoane de a se adresa organelor de cercetare penală. Ori, răspunderea civilă delictuală nu poate exista în lipsa oricăreia dintre condiţiile sale generale, aşa încât analizarea existenţei celorlalte nu mai este considerată oportună faţă de lipsa faptei ilicite.

Astfel, având în vedere că potrivit art. 1169 Cod Civil sarcina probei revine celui care face o afirmaţie în faţa instanţei de judecată pe care trebuie să o dovedească, iar reclamantul nu a probat realitatea celor invocate, instanţa a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei nr. 3315/16.10.2013 a formulat recurs reclamantul A I arătând că aceasta fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 304 punctele 8-9 si următoarele Cod procedura civila vechi şi a deciziei Tribunalului Vaslui nr.857/R/l2.06.2013 privind casarea în totalitatea  Sentinţei Civile nr. 961/16.02.2013 în baza dispoziţiilor art. 304 punct 9 raportat la art. 312 C.proc.civ. şi art. 19-22 Cod procedura penală.

…………………………………………………………………………………………

În şedinţa publică de astăzi a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia tardivităţii formulării recursului, tribunalul reţinând că din actele de la dosar se constată că recursul este declarat în termenul procedural de 15 zile , hotărârea fiind comunicată recurentului – reclamant în data de 30-10-2013  ( conform dovezii de la fila 65 din dosarul de fond), iar recursul a fost înregistrat la Jud. Vaslui în data de 11 nov. 2013 , astfel cum rezultă din ştampila de intrare aplicată cererii.

Analizând recursul formulat de recurentul-reclamant A I  împotriva sentinţei civile nr. 3315/16.10.2013 a Judecătoriei Vaslui, tribunalul constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 3315/16.10.2013 a Judecătoriei Vaslui, recurentul-reclamant A I a invocat nelegalitate acestei hotărâri, motivat de faptul că prima instanţa a încălcat prevederile 19 – 22 C.proc.pen., precum şi a dispoziţiilor obligatorii din decizia nr. 857/R/12.06.2013 a Tribunalului Vaslui.

În drept, recurentul-reclamant a invocat ca motive de recurs art. 304 pct. 8 şi 9 C.proc.civ., apreciind că sentinţa a fost dată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, instanţa a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, fiind totodată lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Analizând sentinţa civilă recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate de către recurentul-reclamant, tribunalul constată că în mod corect prima instanţa a reţinut că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 22 C.proc.pen., întrucât sentinţa penală nr. 495/2012 a Judecătoriei Vaslui, nu are autoritate de lucru judecat cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi nici cu privire la vinovăţia acesteia.

Prin sentinţa penală nr. 495/2012 a Judecătoriei Vaslui, într-adevăr a fost desfiinţată rezoluţia din data de 08.02.2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Vaslui din dosarul penal nr. 1195/P/2011 privind pe intimatul-pârât, faţă de care s-a dispus, în temeiul art. 10 lit. d din C.proc.pen., neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de denunţare calomnioasă faţă de recurentul-reclamant A I.

Cu toate acestea, instanţa învestită cu soluţionare plângerii formulate, în baza art. 2781 C.proc.pen., de recurentul-reclamant împotriva rezoluţiei din data de 08.02.2012 de neîncepere a urmăririi penale faţă de intimatul-pârât, nu a stabilit şi nici nu avea competenţa de a stabili elementele de fapt cu privire la care o hotărâre penală are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, respectiv fapta, făptuitorul şi vinovăţia. Aceasta deoarece hotărârea penală prin care a fost admisă plângerea persoanei interesate, cu consecinţa desfiinţării soluţiei de netrimitere în judecată şi trimiterii cauzei la procuror în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, este o hotărâre prin care s-a constat că soluţia dispusă nu este motivată, fiind practic imposibilă o analizare a elementelor care au format convingerea organelor de cercetare penală şi ale procurorului că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de denunţare calomnioasă.

Ca urmare, sentinţa penală indicată de recurentul-reclamant nu are autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte litigiul civil dedus judecăţii în prezenta cauză, astfel că prima instanţă a procedat ea însăşi la analizarea probelor referitoare la existenţa unei fapte ilicite săvârşite de către intimatul-pârât.

Un alt motiv de recurs priveşte nelegalitatea sentinţei nr. 3315/16.10.2013 a Judecătoriei Vaslui pentru faptul că nu au fost respectate dispoziţiile obligatorii ale instanţei de recurs de către instanţa de rejudecare.

Tribunalul constată că prin decizia civilă nr.  857/R/12.06.2013 a Tribunalului Vaslui a fost admis recursul formulat de către reclamant împotriva sentinţei civile nr. 961/26.02.2013 pronunţată de Judecătoria Vaslui în dosarul 6404/333/2012, cauza fiind trimisă spre rejudecare întrucât prima instanţă nu a analizat fapta ilicită de denunţare calomnioasă, ci dosar s-a limitat să constate că nu a fost pronunţată o sentinţă penală definitivă de condamnare a pârâtului pentru infracţiunea de denunţ calomnios, împrejurare care echivalează  cu o nejudecarea a fondului cauzei.

Ca urmare, cu ocazia rejudecării cauzei instanţa avea de analizat pe fond dacă sunt întrunite condiţiile de angajare a răspunderii civile delictuale a pârâtului, respectiv existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate şi a vinovăţiei. Din conţinutul considerentelor sentinţei civile atacate rezultă că prima instanţă a respectat dispoziţiile instanţei de recurs, în sensul că a analizat probele administrate în cauză şi a reţinut pe baza lor că nu se confirmă existenţa unei fapte ilicite civile de denunţare calomnioasă, rezultând astfel că şi acest motiv de nelegalitate este nefondat.

În ceea ce priveşte motivele ce ţine de netemeinicia sentinţei, invocate de către recurentul-reclamant, tribunalul arată că, în fapt, reclamantul A I a sesizat instanţa civilă cu o acţiune prin  care a solicitat obligarea pârâtului la repararea prejudiciului moral suferit prin atingerea adusă demnităţii, onoarei şi imaginii ca urmare a formulării de către intimatul-pârât a unei plângeri penale cu privire la săvârşirea de către reclamant a unor fapte de mărturie mincinoasă şi exercitarea fără drept a profesiei de avocat.

Astfel, a reţinut în mod corect prima instanţă că prin plângerea penală din 20.05.2010, intimatul-pârât a sesizat organele de urmărire penală cu privire la săvârşirea de către recurentul-reclamant a infracţiunilor de mărturie mincinoasă şi exercitarea fără drept a profesiei de avocat. Soluţiile Parchetului de pe lângă Judecătoria Vaslui au fost:

prin ordonanţa din data 25.01.2011 s-a dispus scoatere de sub urmărire penală a recurentului-reclamant cu privire la infracţiunea de denunţare calomnioasă, prevăzută de art. 259 C.pen. şi aplicarea unei amenzi administrative de 500 lei, apreciindu-se că, în baza art. 181 C.pen. şi art. 10 lit. b1 C.proc.pen., fapta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni;

prin aceeaşi ordonanţă din 25.01.2011 s-a mai dispus neînceperea urmăririi penale faţă de acelaşi recurent-reclamant cu privire la infracţiunea de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 260 C.pen, în baza art. 10 lit. d din C.proc.pen, reţinându-se că faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive;

prin rezoluţia din data de 18.08.2011 din dosarul nr. 338/P/2011 s-a dispus faţă de recurentul-reclamant neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunea de exercitare fără drept a profesiei de avocat, reţinându-se, în baza art. 10 lit. d C.proc.pen., că faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive.

Fapta ilicită pe care recurentul-reclamant o impută intimatului-pârât este reprezentată, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, de această plângere penală formulată de intimatul-pârât, plângerea finalizată cu soluţii de netrimitere în judecată, menţinute şi prin sentinţa penală definitivă nr. 1672/29.12.2011 a Judecătoriei Vaslui.

Cu toate aceste, pentru a se reţine existenţa unei fapte ilicite de denunţ calomnios, trebuie analizată întotdeauna atitudinea subiectivă a celui care a formulat denunţul sau plângerea, întrucât ceea ce dă caracter ilicit unei astfel de sesizări penale este tocmai intenţia de a discredita onoarea sau reputaţia celui denunţat.

În cauză, nu rezultă din probele administrate că intimatul-pârât a formulat plângerea împotriva recurentului-reclamant cu singurul scop de a-l discredita pe acesta din urmă. Mai mult, faptele reclamante de către intimatul-pârât s-au dovedit a nu fi doar afirmaţii mincinoase şi tendenţioase ale denunţătorul. Astfel, deşi organele de urmărire penală au dispus netrimitere în judecată cu privire la faptele reclamate de către intimatul-pârât, soluţiile dispuse au avut în vedere împrejurări precum minima atingere adusă valorii sociale protejare ( cu privire la fapta de mărturie mincinoasă) şi lipsa unuia din elementele constitutive ale infracţiunilor (pentru infracţiunile de denunţare calomnioasă şi exercitarea fără drept a profesiei de avocat).

În aceste condiţii, faţă de lipsa unor probe concludente cu privire la intenţia intimatului-pârât de a-l discredita pe recurentul-reclamant prin plângerea penală formulată, nu se poate reţine caracterul ilicit al faptei intimatului-pârât, având în vedere că o parte din aspectele reclamate s-au confirmat.

Faţă de toate aceste considerente, tribunalul constată ca nefondat recursul formulat de recurentul-reclamant împotriva sentinţei civile nr. 3315/16.10.2013 a Judecătoriei Vaslui, drept pentru care îl va respinge şi va menţine sentinţa recurată, în temeiul art. 312 alin. 1 C.proc.civ.

Cu privire la cererea recurentului-reclamant de obligare a intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, tribunalul, faţă de dispoziţiile art. 274 C.proc.civ.  Va respinge şi această cerere, având în vedere soluţia de respingere a recursului său ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul-reclamant A I, cu domiciliul în, împotriva sentinţei civile nr. 3315/16.10.2013 a Judecătoriei Vaslui.

Menţine sentinţa civilă nr. 3315/16.10.2013 a Judecătoriei Vaslui, pronunţată în dosarul nr. 4738/333/2013.

Respinge cererea recurentului-reclamant de obligare a intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 21.01.2014.