Daune morale. Fapta ilicită constând în atingerea adusă onoarei şi demnităţii persoanei.

Prin sentinţa civilă 365/4.02.2013, pronunţată în dosar 739/260/2012 Judecătoria Moineşti a respins acţiunea formulată de reclamanta A.H.E.F., în contradictoriu cu pârâta B.A. ca nefondată.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că la data de 16.06.2011, pârâta B.A. a adresat Directorului S.R. CF Galaţi o petiţie, înregistrată la această instituţie sub nr.3781/20.06.2011 prin care aceasta învederează faptul că în faţa casei sale numitul M.G. a ocupat abuziv o parte din terenul CFR aflat în zona de siguranţă şi protecţie a staţiei S.,  pe care l-a împrejmuit pentru a-şi ţine stâna de oi. Această persoană tulbură liniştea sa şi a vecinilor cu stâna de oi şi câinii care sunt dezlegaţi, precum şi cu mirosul şi behăitul oilor.

În această petiţie, pârâta se arată nemulţumită că autorităţile nu rezolvă această problemă, în pofida insistenţelor sale, iar comisia de la D.P. din cadrul S.R. CF Galaţi, care s-a deplasat în teren la data de 6.04.2011, şi din care a făcut parte şi reclamanta, nu a rezolvat situaţia, ci l-a sprijinit pe M.G. în demersul de închiriere a terenului respectiv, permiţându-i acestuia să-l ţină în continuare. În final, pârâta îşi exprimă încrederea că se va rezolva problema sa, acuzând salariaţii CFR de abuz de funcţie.

Nemulţumită de faptul că nu i-a fost rezolvată problema ridicată în petiţia susmenţionată, pârâta a adresat la data de 8.08.2011 o nouă petiţie Primului-ministru, redirecţionată către Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi Directorului General al CNCF CFR S.A. în data de 14.09.2011. În această petiţie, pârâta sesizează pasivitatea autorităţilor competente în soluţionarea cazului, precizând ca “daca D.P. ar lucra conform legii şi nu ar fi corupţi, trebuia de când au fost la faţa locului să ia masuri de demolare a surei pentru oi…”  Pârâta încheie petiţia cu rugămintea de a se analiza acest caz şi de a se lua masurile legale.

La data de 18.01.2012, pârâta adresează o nouă petiţie Directorului general al CNCF CFR S.A. prin care o acuză de mari abateri de corupţie şi abuz de funcţie pe reclamantă, în calitate de şef al D.P., sugerând că reclamanta ar primi ”miel şi brânza” pentru a-l favoriza pe numitul M.G. să ocupe terenul CFR. Pârâta a precizat că reclamanta încalcă legile statului cu desăvârşire şi cu alte abateri de corupţie, care i-au fost aduse la cunoştinţă de Politia TF G.. De asemenea, aceasta învederează că în anul 2011, reclamanta şi un alt funcţionar al C.N. CFR au vândut clădiri şi terenuri CFR fără licitaţie. Solicita rezolvarea situaţiei cu privire la acest teren din faţa casei sale, iar salariaţii care au încălcat legile statului prin luare de mita şi abuz de funcţie să răspundă în faţa legii.

Din răspunsurile date de Sucursala Regională CF Galaţi la petiţiile adresate de pârâtă rezultă că în staţia CF S. sunt disponibile în vederea închirierii prin licitaţie publică 4 terenuri, până la organizarea licitaţiei, conducerea SRCFR a acceptat folosinţa acelor terenuri de către ocupanţii de la data deplasării în teren, intre care şi M.G., aceste terenuri fiind disponibile numai ca anexă gospodărească, cu interzicerea creşterii animalelor. Se precizează că D.P. a înaintat CNCF CFR S.A. – D.P. lista terenurilor propuse spre valorificare prin închiriere prin licitaţie, aceasta fiind competentă să dea o astfel de aprobare.

 Prin adresa nr.6/3/229/12.10.2011, D.P. din cadrul CNCF CFR S.A. i-a comunicat pârâtei că, întrucât a fost încălcată interdicţia creşterii animalelor pe terenul CFR şi nu au fost dezafectate amenajările de pe acele terenuri, deţinătorii terenurilor au fost somaţi în acest sens şi a fost înştiinţată Primăria com. S. pentru a lua toate măsurile legale necesare pentru eliberarea terenului CFR de construcţiile realizate fără autorizaţie de construire. A ataşat adresa nr.702/1/1093/2011 din 22.09.2011 către Primăria com. S.

 Instanţa a analizat afirmaţiile pârâtei din cuprinsul sesizărilor sale în raport cu dreptul persoanei la petiţie, cat şi în raport cu dreptul persoanei la libertatea de exprimare.

 Instanţa a constatat ca dreptul reclamantei de petiţionare nu a fost îngrădit, acesta adresând în mai multe rânduri sesizări către diferite instituţii, în încercarea soluţionării problemei sale. Libertatea de exprimare este consacrata de art. 30 alin.1 din Constituţia României, care prevede ca: “libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.” Însă acest drept nu este unul absolut, el trebuie să respecte anumite reguli, astfel cum se prevede şi în alin. 6 al art.30 din Constituţie: “libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine Alături de legislaţia naţionala, dreptul la libertatea de exprimare este consacrat şi prin art.10 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, care prevede ca: “1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.Curtea de la Strasbourg a subliniat de mai multe ori că libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului acesteia şi ale împlinirii fiecărei persoane. Încă de le primele sale  hotărâri în acest domeniu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, într-o formulă care este preluată aproape ca o clauză de stil în toată jurisprudenţa sa subsecventă în materie, că „libertatea de exprimare, consacrată în parag. 1 al art. 10 constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului ei”. Sub rezerva parag. 2 al aceluiaşi text, libertatea de exprimare priveşte nu numai „informaţiile” sau „ideile" apreciate favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente, dar şi pe cele care contrariază, şochează sau neliniştesc; aceasta este exigenţa pluralismului, a toleranţei şi a spiritului de deschidere într-o societate democratică. Instanţa europeană a evidenţiat întotdeauna „importanţa crucială a libertăţii de exprimare, ca una dintre condiţiile prealabile ale unei bune funcţionări a democraţiei”. De asemenea, ea a decis că, astfel cum apare consacrată de art. 10, libertatea de expresie este însoţită de excepţii care impun o interpretare restrictivă, iar nevoia de a opera restrângeri ale acestei valori fundamentale a unei societăţi democratice trebuie să fie stabilită în mod convingător. Având în vedere principiile enumerate mai sus, instanţa a analizat în mod concret afirmaţiile pârâtei la adresa reclamantei ce se regăsesc în cuprinsul petiţiilor sale, cum ar fi: luare de mita, abuz de funcţie, acte de corupţie, etc, contextul în care au fost făcute aceste afirmaţii şi cauza în ansamblul ei, incluziv  modalitatea în care au fost făcute aceste afirmaţii. Pentru a aprecia existenta unei "nevoi sociale imperioase", care să justifice o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare, trebuie să se facă distincţia între fapte şi judecaţi de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi dovedita, ultimele nu se pretează la o demonstrare a exactităţii lor (a se vedea, printre altele, Cumpana şi Mazare împotriva României [MC], nr. 33.348/96, § 98, CEDO 2004-XI, şi De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, Hotărârea din 24 februarie 1997, Culegere 1997-I, p. 235, § 42).

 Instanţa a observat ca afirmaţiile pârâtei au fost grave, în măsura în care reclamanta este acuzata de luare de mita, abuz de funcţie şi acte de corupţie, dar ca ele au o baza faptica. În petiţia din 18.01.2012, pârâta arată că “reclamanta încalcă legile statului cu desăvârşire şi cu alte abateri de corupţie, care mi-au fost aduse la cunoştinţă de Politia TF G.” (fila 24 dosar). Nerezolvarea concreta a problemei sale, care în urma petiţiilor adresate atât poliţiei cât şi instituţiilor CFR nu şi-au găsit rezolvare, a creat o stare de nemulţumire, determinând ca pârâta să facă afirmaţii de genul celor menţionate mai sus. Pârâta prin petiţia din 18.01.2012 (fila 23 dosar) solicita organelor de conducere “să analizaţi şi dumneavoastră răspunsurile pe care le-am primit la sesizările mele de la aceste doamne inginer cu funcţie de răspundere, în loc să ia măsuri de desfiinţare a stânei o favorizează să stea în continuare pe acest teren, spunând că terenul se pune la licitaţie”. Afirmaţiile pârâtei, pot fi apreciate ca se bazează cel puţin pe un început de proba (i-au fost aduse la cunoştinţa de către Politia TF G., lipsa de eficienta în luarea unei masuri concrete sau faptul că reclamanta nu a negat faptul că terenul din faţa casei pârâtei era ocupat de către M.G.), nu au fost lipsite de fundament. Afirmaţiile incriminate nu s-au referit la aspecte ale vieţii private ale reclamantei, ci la comportamente ce implicau calitatea lor profesionala (a se vedea, mutatis mutandis, Dalban împotriva României [MC], nr. 28114/95, § 50, CEDO 1999-VI, şi Sabou şi Pircalab.

Instanţa a analizat conţinutul afirmaţiilor pârâtei în lumina situaţiei la momentul respective. În acest sens a constatat faptul că exista o nemulţumire generată de situaţia în care, încă de la data formulării primei petiţii, anterior datei de 16.06.2011 şi la data formulării celorlalte petiţii, situaţia terenului din faţa casei sale nu a fost rezolvata în mod concret, adică prin interzicerea accesului numitului M.G., şi nu prin trimiterea de adrese şi note explicative către pârâta. Prin urmare instanţa apreciază că afirmaţiile pârâtei nu constituie decât opina sa pur subiectiva, exprimata intru cadru retras.

Un alt factor îl reprezintă atitudinea pârâtei la momentul formulării petiţiilor. Astfel pârâta a prezentat elemente de proba (înscrisuri, martori, interogatoriu) susceptibile sa îi susţină afirmaţiile sau să le ofere o baza faptica suficienta. Toate aceste demonstrează, analizând atitudinea globala, că reclamanta nu a acţionat cu rea-credinţa şi că afirmaţiile sale se înscriu în doza de exagerare şi de provocare acceptabila. (a se vedea Prager şi Oberschlick împotriva Austriei, Hotărârea din 26 aprilie 1995, seria A nr. 313, p. 19, § 38)

Faţă de argumentele expuse mai sus obligarea pârâtei la plata daunelor morale şi materiale ar fi disproporţionala faţă de scopul legitim urmărit şi nu poate fi considerata necesara într-o societate democratica.

 Analizând dispoziţiile interne reglementate de art.1357 C.civ. (cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă)  şi art.1381 C.civ. (orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie.) raportate la argumentele expuse mai sus, instanţa a respins acţiunea reclamantei ca nefondata.

Împotriva acestei sentinţe, a formulat recurs reclamanta la data de 11 04 2013 prin care a arătat ca instanţa de fond nu a analizat daca fapta pârâtei întruneşte sau nu elementele răspunderii civile delictuale dar a analizat afirmaţiile pârâtei din cuprinsul sesizărilor sale în raport cu dreptul persoanei la petiţie şi la  libertatea de exprimare reţinând ca fapta pârâtei se înscrie în doza de exagerare şi provocare. Consideră reclamanta că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează răspunderea civila delictuala şi jurisprudenta CEDO. Arată recurenta că, pârâta a adresat petiţii către Directorul S.R. CF Galaţi, Directorului general al acestei societăţi şi primului ministru al României prin care a acuzat-o pe reclamanta de fapte de corupţie şi abuz în serviciu, încălcarea legilor statului, luare de mita şi săvârşirea altor abateri. Ţinând seama de gravitatea acuzaţiilor, de caracterul repetitiv al acestora şi de funcţia deţinută de reclamanta, că acestea nu au fost justificate de nici un fel, este evident ca acestea au adus atingere onoarei demnităţii şi si imaginii reclamantei. Invocă prev. art. 30 al. 6 din Constituţia României şi hotărârea CEDO în cazul Lingens vs Austria. Unul din limitele dreptului la libera exprimare îl constituie dreptul la reputaţie, onestitate şi demnitate, limite impuse de art. 742,73 şi 252 din Codul civil. Hotărârea primei instanţe de respingere a acţiunii pe considerentul ca faptele pârâtei se circumscriu dreptului la petiţie şi la libera exprimare este nelegala cu atât mai mult cu cât reclamanta a făcut tot ce ţinea de atribuţiile sale pentru a rezolva nemulţumirile pârâtei.

Se mai arată că, reclamanta, pe lângă prejudiciul moral produs de caracterul defăimător şi calomnios încearcă şi un sentiment de inferioritate atunci când instanţa de fond a apreciat că aceste informaţii se încadrează în limitele normale ale libertăţii de exprimare. Invocă şi sentinţele civile faţă de alte persoane  vizate în petiţii.

Intimata nu a formulat întimpinare.

Examinând recursul formulat prin prisma motivelor invocate,tribunalul îl constata ca fiind întemeiat întrucât instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşita a legii,motiv de modificare al sentinţei recurate în condiţiile prev. de art. 304 pct. 9 c. Pr. Civ., pentru motive ce se vor expune în cele ce urmează.

Deşi prima instanţă analizează în concret afirmaţiile pârâtei în raport de prevederile legale incidente-art. 30 al. 1 şi art. 51 din Constituţie şi a practicii CEDO, concluzia la care ajunge este eronata sub raportul art. 30 al. 6 din Constituţie potrivit căruia libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea,viata particulara şi nici dreptul la propria imagine.

Tribunalul considera ca afirmaţiile pârâtei ,cuprinse în petiţiile adresate instituţiei în care reclamanta este Şef serviciu în cadrul D.P. şi concretizate în acuzaţii de corupţie, abuz în serviciu şi luare de mita,  sunt de natura a afecta dreptul recurentei-reclamante la onoare,demnitate şi propria imagine, aspecte ale art. 30 al. 6 din Constituie la care prima instanţa nu a oferit o motivaţie fiind de observat că, prima instanţă a analizat impactul afirmatiilor pîrîtei doar sub aspectul atingerii dreptului la viata privata. Or, afirmatiile calomnioase la adresa reclamantei şi care vizeaza atributiile se serviciu ale acesteia în conditiile în care nu îşi găsesc suport faptic sau probatoriu şi despre care chiar pârâta declara, tot fără nici o proba , că i-au fost aduse la cunoştinţă de Politia TF G., sunt de natura a leza dreptul la onoare, demnitate şi propria imagine. Urmare a afirmaţiilor pârâtei, reclamanta a fost supusa unei cercetări interne, existând un Raport de eliberare din funcţie, căruia, din fericire, nu i s-a dat curs iar imaginea sa la locul de munca a fost în mod evident afectată, situaţie dovedită în cauza cu depoziţiile martorilor audiaţi, colegi de serviciu ai reclamantei, aflate la f. 97-100ds.

Chiar daca pârâta  a făcut aprecieri pur subiective exprimate intr-un cadru restrâns,nu se poate considera ca se înscriu intr-o doza de exagerare şi de provocare acceptabilă în condiţiile în care aceste afirmaţii nu au fost dovedite şi mai mult decât atât, au avut consecinţe asupra relaţiilor de serviciu a reclamantei.

Tribunalul considera ca nu este suficienta prezentarea unor elemente probatorii, astfel cum greşit retine prima instanţă, susceptibile să ofere afirmaţiilor o baza faptica care să conducă la concluzia ca reclamanta a acţionat cu rea–credinţă, în condiţiile în care instanţa nu a detaliat aceste aspecte iar din probele administrate rezulta ca reclamanta a încercat, prin deplasări la faţa locului, prin răspunsul la petiţii în limita propriilor atribuţii de serviciu, sa dea o rezolvare situaţiei susţinută de pârâta .

Aşa fiind, tribunalul considera ca în cauza a fost dovedita fapta ilicita a pârâtei, faptă care nu se înscrie în limitele unei normale exercitări a dreptului la petiţie, dat fiind ca  libera exprimare, analizata în prezenta cauză în concordanţă cu dreptul la petiţie, nu trebuie sa fie de natură a încălca drepturile şi libertăţile altor persoane, toţi cetăţenii fiind egali în faţa legii.

Sub acest aspect a considera ca afirmaţiile calomnioase aduse de pârâta nu constituie o fapta ilicita şi că se înscriu într-o marjă de provocare acceptată, nu poate decât să dăuneze unei societăţi democratice în care onestitatea, demnitatea şi respectul între membrii săi ar trebui să fie valorile care să primeze.

Existenta faptei ilicite a determinat un prejudiciu reclamantei care urmează a fi analizat în cele ce urmează prin prisma disp. art. 1357 şi 1381 din Codul civil, între cele doua elemente care conturează răspunderea civila delictuala existând, în mod evident, o legătura de cauzalitate.

În ce priveşte prejudiciul suferit de reclamanta prin încălcarea dreptului său la onoare, demnitate şi imagine este de observat că acesta trebuie evaluat în funcţie de gravitatea încălcării dreptului nepatrimonial subiectiv al reclamantei dat şi în raport de funcţia compensatorie şi de satisfacţie pe care o are în cazurile de acest gen.

Este de observat că, prejudiciul material-suma de 1020 lei pretinsă de reclamanta în acţiunea principală nu a fost dovedit astfel că aceasta cerere urmează a fi respinsa, iar prejudiciul moral impune acordarea unor despăgubiri de 1500 lei pe care tribunalul le considera necesare, suficiente şi rezonabile pentru repararea acestui prejudiciu. Este adevărat că legea sau jurisprudenţa nu oferă criterii clare de cuantificare a acestor daune insă principiul reparării integrale nu poate avea decât un caracter aproximativ, manifestat prin stabilirea unei sume care să-i permită reclamantei să găsească o satisfacţie rezonabila.

Aşa fiind, recursul urmează a fi admis, a fi modificata sentinţa recurată  urmând  a se dispune în consecinţă.

Căzând în pretenţii va fi obligata pârâta la cheltuieli de judecata în favoarea reclamantei în conformitate cu prev. art. 274 C.pr. civ., cheltuieli de judecata reprezentind doar onorariu de avocat dat fiind ca taxa de timbru achitata in cauza este nedatorata in conformitate cu prev art. 15 lit f ind. 1 din Legea 146/1997 ,lege in vigoare la data introducerii actiunii, partea avind posibilitatea restituirii acesteia.

Domenii speta

Spete similare