Incidenţa Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, în cauzele în materia restituirii imobilelor p

Incidenţa Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, în cauzele în materia restituirii imobilelor preluate abuziv  aflate pe rolul instanţelor.

Nu se poate face abstracţie de împrejurarea că în această materie a intervenit un act normativ nou, ce introduce noi proceduri de restituire în natură a imobilelor preluate abuziv de Statul Român în perioada comunistă sau de acordare de compensaţii pentru cele ce nu pot fi restituite în natură, act normativ ce abrogă procedurile de acordare de despăgubiri prevăzute de Titlul VII din legea nr. 247/2005, a căror parcurgere contrară art. 6 din CEDO a fost sancţionată de instanţa de fond.

Astfel potrivit alin. 1 al art. 34 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România „Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate in termen de 36 de luni” potrivit procedurii instituite prin capitolul III din lege, vizând acordare de măsuri compensatorii, cum este şi cazul reclamantei. De asemenea, potrivit art.4 din acest act normativ, dispoziţiile prezentei legi se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei.

Cu alte cuvinte, scadenţa obligaţiei sancţionată de instanţa de fond a fost amânată, astfel că în raport de noul cadru legislativ, ce este deplin aplicabil situaţiei juridice a reclamantei, neîndeplinirea obligaţiei de evaluare a imobilului şi de emitere a deciziei de despăgubiri nu mai poate fi sancţionată, pretenţiile reclamantei devenind neîntemeiate.

Secţia de contencios administrativ şi fiscal - Decizia nr.6856/17 iunie  2013

Prin sentinţa administrativă nr. 392/2011 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosar nr. 827/57/2011 s-a admis acţiunea formulată şi precizată de reclamanta P.R. în contradictoriu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi drept urmare a obligat pârâta să trimită dosarul nr. 43181/CC evaluatorului în vederea întocmirii raportului de evaluare şi să emită titlu de despăgubire în favoarea reclamantei.

S-a respins acţiunea reclamantei împotriva pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Prin încheierea de şedinţă din 25.10.2011 instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, excepţie ridicată de această pârâtă.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:

B.A., antecesoarea reclamantei, a formulat cerere de retrocedare a suprafeţei de 1.113 mp din imobilul teren înscris în CF nr. 5997 Alba Iulia sub nr. top. 2332/1/1, în temeiul Legii nr. 10/2001, iar prin Decizia nr. 1/11.02.2008, emisă de S.C. U.A. S.A. Alba Iulia, reclamantei i s-au acordat măsuri reparatorii, în calitate de moştenitoare a petentei B.A. 

Conform art. VII din Legea nr. 247/2005, dosarul notificării a fost înaintat pârâtei la data de 15.02.2009 de către S.C. U.A.  S.A. Alba Iulia (fila X), fiind înregistrat sub nr. 43181/CC.

Reclamanta a formulat cereri de urgentare a emiterii titlului de despăgubire, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin Direcţia pentru coordonarea aplicării Legii nr. 10/2001, comunicându-i prin adresa nr. 12246/RG/25.03.2010 că dosarele ce au fost transmise Secretariatului Comisiei vor fi analizate în ordinea înregistrării, potrivit Deciziei nr. 2815/16.09.2008 a Comisiei Centrale.

În acelaşi sens este şi apărarea pârâtei Comisia Centrală formulată prin întâmpinare, care a arătat totodată că în urma analizării dosarului reclamantei s-a constatat că acesta este complet, figurând ,,în aşteptare” în baza de date. 

Dosarul reclamantei fiind complet, instanţa a apreciat că nu există o justificare obiectivă pentru neparcurgerea într-un termen rezonabil a tuturor etapelor procedurii administrative reglementată de Legea nr. 247/2005.

Întrucât termenul rezonabil consacrat de art. 6 alin. 1 din CEDO se referă atât la durata procedurilor administrative preliminare, cât şi la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, instanţa consideră că reclamanta nu a beneficiat efectiv de protecţia garantată de această prevedere, termenul scurs de la data transmiterii dosarului fiind excesiv de lung, de natură a afecta grav caracterul reparator al măsurii dispuse. Având în vedere că litigiul a debutat cu notificarea adresată în anul 2001, iar până în anul 2011 nu s-a primit titlul de despăgubire, nu poate fi primită apărarea pârâtei în sensul că dosarul va fi soluţionat în conformitate cu prevederile Deciziei nr. 2815/16.09.2008 a Comisiei Centrale, urmând a se respecta ordinea de înregistrare a dosarelor, pentru a justifica această neemitere.

Susţinerile pârâtei privind ordinea de soluţionare a dosarelor pot fi reţinute doar în măsura în care urmarea acestei ordini respectă rigorile termenului echitabil, la care s-a făcut referire mai sus.

Autoritatea administrativă, în speţă pârâta, trebuia să găsească soluţii administrative eficiente, motivele de întârziere în soluţionarea dosarelor fiind aspecte care nu sunt imputabile reclamantei, iar până la un punct nici pârâtei; trecând însă peste un anumit termen rezonabil de soluţionare a unei astfel de cereri, termen a cărui nesocotire duce la însăşi negarea dreptului, care devine unul iluzoriu, peste acest moment nu mai interesează dificultăţile întâmpinate de instituţia pârâtă, mai exact ele nu o pot exonera sine die de obligaţiile sale.

În consecinţă, instanţa a reţinut că în cauză s-au încălcat prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, noţiunea de „proces echitabil” reglementată de acest text implicând şi respectarea unui termen rezonabil de soluţionare a unei cauze, care cuprinde şi durata procedurilor administrative, deoarece aceasta constituie o premisă indispensabilă prevăzută în dreptul intern pentru sesizarea instanţei.

Împrejurarea că autorităţile administrative române nu au luat măsuri eficiente de soluţionare a cererii constituie culpa acestora şi nu poate să conducă la împiedicarea realizării dreptului reclamantei.

Astfel, instanţa a considerat că punerea în executare a legilor cu caracter reparatoriu, printre care se înscrie şi Legea nr. 10/2001 privind restituirea imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, modificată prin Legea nr. 247/2005, revine autorităţilor executive ale statului care au obligaţia legală şi constituţională de a respecta atât dreptul intern cât şi tratatele internaţionale.

Totodată, instanţa a apreciat că prin neîndeplinirea obligaţiei de a se emite titlul de despăgubire, autoritatea pârâtă aduce o evidentă atingere noţiunii de bun şi a obligaţiei statului de a proteja bunurile, valorile patrimoniale ale persoanelor, obligaţie asumată de către România prin Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că în raport de conduita pârâtei reţine şi încălcarea prevederilor art. 1 al Protocolului Adiţional la Convenţie.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru stabilirea Despăgubirilor, susţinerea acestei căi de atac fiind făcută de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor solicitând modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii acţiunii reclamantei.

În motivarea acestei căi de atac, a arătat în esenţă următoarele:

- instanţa de fond în mod greşit a reţinut că autoritatea pârâtă a nesocotit termenul rezonabil reglementat de art. 6 din C.E.D.O.;

- în cauză, etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce priveşte dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantei, în sensul că dosarul aferent deciziei nr. 1/2008 a fost transmis de S.C. U.A.  S.A. Alba Iulia, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 43181/CC. Totodată, în urma analizării dosarului s-a constatat că acesta este complet, figurând ,,în aşteptare” în baza de date.  Prin urmare, dosarul va fi soluţionat în conformitate cu prevederile  Deciziei nr. 2815/16.09.2008 a Comisiei Centrale, urmând a se respecta ordinea de înregistrare a dosarelor.

- potrivit articolului unic din O.u.G. nr.4/2012 se suspendă pe o perioadă de 6 luni emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri prevăzute de Titlul VII al Legii nr.247/2005, astfel că următoarele etape ale procedurii administrative urmează a fi demarate ulterior încetării aplicabilităţii articolului unic din O.u.G. nr. 4/2012; în situaţia în care va fi obligată totuşi, pârâta solicită acordarea unui termen de graţie de 6 luni pentru punerea în executare a hotărârii.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 3041 C.p.civ..

Analizând sentinţa atacată sub toate aspectele cauzei conform art. 3041 C.p.civ., cât şi prin prisma criticilor formulate prin recurs, Curtea constată că recursul pârâtei este fondat în parte pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare:

Criticile formulate prin cererea de recurs privind nesocotirea de către pârâtă a termenului rezonabil reglementat de art. 6 din C.E.D.O. sunt în mod evident nefondate, în condiţiile în care aceasta nu a respectat dispoziţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi reveneau în fiecare etapă a procedurii administrative după înregistrarea dosarului nr. 41.962/CC şi a dosarului nr. 40.044/CC/2008.

Este adevărat că Titlul VII din Legea specială nr. 247/2005 nu prevede un termen înăuntrul căruia să fie emisă decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul care nu poate fi restituit în natură, însă această împrejurare nu poate fi interpretată în sensul că activităţile Comisiei sunt sustrase oricărei constrângeri temporale, cu atât mai mult cu cât unul dintre principiile activităţii administraţiei publice este cel al operativităţii.

În consecinţă, corect a apreciat judecătorul fondului că autorităţile administrative române nu au luat măsuri eficiente de soluţionare a cererii şi această atitudine a condus la împiedicarea realizării dreptului reclamantei.

Cu toate acestea, Curtea nu poate face abstracţie de împrejurarea că în această materie a intervenit un act normativ nou, ce introduce noi proceduri de restituire în natură a imobilelor preluate abuziv de Statul Român în perioada comunistă sau de acordare de compensaţii pentru cele ce nu pot fi restituite în natură, act normativ ce abrogă procedurile de acordare de despăgubiri prevăzute de Titlul VII din legea nr. 247/2005, a căror parcurgere contrară art. 6 din CEDO a fost sancţionată de instanţa de fond.

Astfel potrivit alin. 1 al art. 34 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România „Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate in termen de 36 de luni” potrivit procedurii instituite prin capitolul III din lege, vizând acordare de măsuri compensatorii, cum este şi cazul reclamantei.

Cu alte cuvinte, scadenţa obligaţiei sancţionată de instanţa de fond a fost amânată, astfel că în raport de noul cadru legislativ, ce este deplin aplicabil situaţiei juridice a reclamantei, neîndeplinirea obligaţiei de evaluare a imobilului şi de emitere a deciziei de despăgubiri nu mai poate fi sancţionată, pretenţiile reclamantei devenind neîntemeiate.

Pentru cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. 1 C.p.c. raportat la art. 304 pct. 9 C.p.c., Curtea a admis recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru stabilirea Despăgubirilor şi susţinut de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a modificat  în parte hotărârea instanţei de fond în sensul respingerii acţiunii reclamantei faţă de pârâta Comisia Centrală pentru stabilirea Despăgubirilor.

Domenii speta

Spete similare