Litigiu de muncă. Contestaţie împotriva deciziei de concediere, art. 69 alin. 2 lit. d prevede faptul că decizia de concediere trebuie să conţină în mod obligatoriu, în cazul concedierilor colective, criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi

Dată fiind modalitatea în care a fost desfiinţat postul reclamantului, respectiv, ca o consecinţă a desfiinţării întregii subunităţi din care a făcut parte şi reclamantul, dispoziţiile art. 61 alin. 5 din CCM nu sunt aplicabile în speţă. Procedându-se la desfiinţarea efectivă a Staţiei Sighişoara, înseamnă că nu mai există o organigramă a funcţiilor şi a posturilor în schema de personal şi implicit nu mai există nici postul reclamantului.

Faţă de aceste aspecte, apare inutilă analiza respectării criteriilor de selecţie a personalului, potrivit dispoziţiilor din CCM la nivel de unitate, întrucât Staţia Sighişoara s-a desfiinţat în integralitate. Nu ne aflăm în prezenţa unei reconversii a forţei de muncă, pentru a putea vorbi de posibilitatea oferirii reclamantului a unui loc de muncă de altă natură, decât cel ocupat de el la momentul restructurării, ci pur şi simplu ne aflăm în situaţia desfiinţării efective a unui punct de lucru.

De asemenea faptul că pârâta nu a procedat efectiv la evaluarea performanţelor profesionale ale reclamantului nu este de natură a conduce la concluzia anulării deciziei de concediere, în contextul în care întreaga Staţie Sighişoara s-a desfiinţat.

În condiţiile în care din probele administrate în cauză rezultă că măsura concedierii reclamantului a avut o cauză reală şi serioasă şi a fost efectivă, iar măsura respectivă a fost luată cu respectarea prevederilor legale aplicabile în materie.

Prin sentinţa civilă nr.663 din 8 martie 2012, Tribunalul Mureş a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul M.C. în contradictoriu cu pârâta S.C.M. SA, a anulat decizia de concediere nr. 3A1/9/3932/08.06.2011, emisă de pârâtă, a dispus reintegrarea reclamantului în funcţia avută anterior emiterii deciziei de concediere mai sus menţionate, a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantului a unei despăgubiri egale cu drepturile salariale de care a fost lipsit reclamantul, începând de la data de 08.07.2011 şi până la data reintegrării efective în funcţia deţinută anterior, a dispus ca despăgubirea mai sus indicată să fie reactualizată în funcţie de rata inflaţiei, calculată de la data scadenţei lunare a fiecărui drept bănesc şi până la plata integrală a debitului.

Prin aceeaşi sentinţă s-au respins restul pretenţiilor reclamantului.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

Reclamantul a fost angajat al pârâtei începând cu data de 08.07.2011, în funcţia de şef manevră la Staţia  C.F.R. Sighişoara din cadrul Sucursalei Transilvania.

Prin Decizia de concediere nr. 3A1/9/3932 din 08.06.2011 emisă de pârâtă s-a decis încetarea contractului individual de muncă al reclamantului, începând cu data de 08.07.2011, în baza art. 65 alin. 1 din Codul muncii, ca urmare a concedierilor colective care au avut loc în cadrul societăţii pârâte.

Instanţa de fond a reţinut că decizia de concediere este lovită de nulitate, întrucât deşi a fost emisă cu respectarea prevederilor art. 76 alin. 1 lit. c din Codul muncii care prevăd că decizia de concediere trebuie să conţină, în mod obligatoriu, în cazul concedierilor colective, criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. 2 lit. d, nu s-au aplicat aceste criterii aşa cum menţionează pârâta în notele de şedinţă depuse la dosarul cauzei.

Deşi pârâta a susţinut că nu a fost cazul să aplice aceste criterii de departajare întrucât Staţia de Marfă Sighişoara s-a desfiinţat în întregime, instanţa de fond a apreciat că în condiţiile în care în cadrul programului de restructurare şi reorganizare S.C.M. SA s-a menţionat la capitolul 10 pct. 1 - măsuri de reorganizare în profil teritorial şi central – că Staţia Gestionară Sighişoara se comasează cu Staţia gestionară Rupea, Staţia Sighişoara devenind staţie arondată Staţiei gestionare Rupea, fiind vorba de comasarea a două staţii, la concedierea colectivă, pârâta trebuia să aplice criteriile stabilite şi menţionate la pct. 4 din decizia de concediere şi prevăzute în CCM din 2011, atunci când a stabilit care sunt salariaţii celor două staţii ce urmează a fi concediaţi.

De asemenea, conform art. 14 din Codul muncii raportarea acestor criterii obligatorii prevăzute de CCM trebuia făcută la nivelul angajatorului, adică a persoanei juridice angajatoare şi nu doar la o staţie sau subunitate.

S-a mai reţinut că pârâta avea obligaţia, anterior aplicării criteriilor pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere, să procedeze la evaluarea realizării obiectivelor de performanţă, astfel cum impune art. 69 alin. 3 din Codul muncii, însă pârâta nu a făcut nici această evaluare.

În ceea ce priveşte condiţiile de formă şi anume respectarea dispoziţiilor art. 76 alin. 1 lit. a din Codul muncii care prevăd faptul că decizia de concediere trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea, instanţa a constatat că aceste motive au fost cuprinse în decizia de concediere, această decizie fiind legal semnată şi ştampilată de managerul centrului regional, în baza delegării de competenţe date acestuia de Directorul General al S.C.M. SA – prin dispoziţia nr. 30/03.06.2011 .

Pentru motivele de fapt şi de drept mai sus reţinute, în baza art. 78 şi 80 din Codul muncii tribunalul a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul M.C., conform celor consemnate în dispozitivul sentinţei atacate.

În ceea ce priveşte daunele morale solicitate de reclamant, potrivit art. 269 alin. 1 din Codul muncii, s-a reţinut că daunele morale pot fi acordate salariaţilor numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprind clauze exprese în acest sens, însă un astfel de text legal sau clauză contractuală în acest sens nu există, iar din actele şi lucrările dosarului nu rezultă încălcarea unui drept subiectiv nepatrimonial al reclamantului. Pentru aceste motive instanţa a respins acest capăt de cerere formulat de reclamant.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat recurs pârâta S.C.M. SA, cu sediul în Bucureşti şi a solicitat modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii reclamantului M.C., invocând în drept prevederile art.304 pct.8 şi 9  şi art.304 ind.1 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului s-a arătat că în mod nelegal prima instanţă a constatat faptul că decizia de concediere a reclamantului este lovită de nulitate absolută, aceasta interpretând eronat măsurile cuprinse în programul de restructurare şi reorganizare a C.F.R. Marfă SA.

S-a mai invocat faptul că Staţia CF Sighişoara, unde a fost angajat reclamantul a fost desfiinţată şi, prin urmare, fiind desfiinţate toate posturile, nu a fost cazul să se aplice criterii de departajare între salariaţi, acestea fiind aplicabile doar în cazul în care mai mulţi salariaţi cu aceeaşi funcţie sunt afectaţi de reducerea numărului de posturi, astfel încât să se poată efectua o departajare a celor care vor fi concediaţi faţă de cei care rămân pe posturi, în speţă neexistând o asemenea situaţie.

Pârâta a mai susţinut că în speţă trebuie avută în vedere modalitatea în care a fost desfiinţat postul reclamantului, respectiv ca o consecinţă a desfiinţării întregii subunităţi din care a făcut parte acesta, astfel că dispoziţiile legale şi cele din CCM referitoare la criterii de departajare nu sunt aplicabile în speţă.

În ceea ce priveşte prevederile art.69 alin.3 din Codul muncii, la care s-a făcut trimitere în considerentele sentinţei atacate, pârâta a arătat că acest prevederi referitoare la evaluarea obiectivelor de performanţă profesională, au intrat în vigoare la data de 30 aprilie 2011, ulterior desfăşurării consultărilor cu sindicatele. Astfel, consultările au fost iniţiate şi finalizate înainte de intrarea în vigoare a modificărilor Codului muncii cu privire la evaluarea obiectivelor de performanţă profesională şi niciunul dintre partenerii sociali nu au invocat în perioada de consultări alte criterii de departajare în afara celor prevăzute în CCM aplicabil, cu  menţiunea că nu a fost cazul aplicării niciunuia dintre criterii, întrucât nu se aflau mai mulţi salariaţi încadraţi în aceeaşi funcţie, din care doar unul singur trebuia să plece.

S-a mai susţinut că decizia de concediere este temeinică şi legală, măsura concedierii fiind luată pe considerentul situaţiei economico-financiare precare a societăţii, iar desfiinţarea locului de muncă al reclamantului a fost efectivă, reală şi a avut o cauză serioasă determinată de situaţia critică în care se afla societatea pârâtă.

În concluzie, având în vedere că instanţa de fond a interpretat greşit actul dedus judecăţii şi a schimbat natura şi înţelesul acestuia, precum şi faptul că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, raportat la argumentele prezentate în memoriul de recurs, s-a solicitat să se dispună modificarea sentinţei atacate şi să se constate că decizia de concediere a reclamantului este temeinică şi legală.

Reclamantul intimat M.C. a formulat întâmpinare şi a solicitat  respingerea recursului susţinând că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că decizia de concediere trebuia să conţină, în mod obligatoriu, criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi în cazul concedierilor colective conform art.69 alin. 2 lit. d din Codul muncii, criterii care nu au fost aplicate de către pârâtă.

S-a mai susţinut că, în condiţiile în care, în urma restructurării societăţii pârâte,  Staţia Gestionară Sighişoara s-a comasat cu Staţia Gestionară Rupea, fiind vorba de comasarea a două staţii, la concedierea colectivă trebuiau aplicate criteriile stabilite şi menţionate la pct.4 din decizia de concediere.

Referitor la interpretarea noţiunii de „unitate”, s-a arătat că aceasta  trebuie interpretată în sensul prevăzut  de Directiva 98/59/CE a Consiliului Europei şi, în plus, conform art.14 din Codul muncii,  raportarea criteriilor obligatorii prevăzute de CCM trebuie  făcută la nivelul angajatorului şi nu doar la o staţie sau o subunitate.  Prin urmare, pentru a aprecia cu privire la natura concedierii dispusă în speţă, în mod corect prima instanţă a constatat că la efectuarea concedierilor pârâta s-a raportat doar la Staţia CF Sighişoara deşi trebuia să se raporteze la întreaga Sucursală Transilvania, întrucât doar sucursala întruneşte condiţiile pentru a fi calificată „unitate”.

S-a mai invocat faptul că susţinerea recurentei în sensul că nu s-a procedat la evaluarea obiectivelor de performanţă profesională deoarece procedura de concediere a fost declanşată înainte de intrarea în vigoare a Codului muncii este nefondată, în condiţiile în care programul de restructurare şi reorganizare al C.F.R. Marfă SA a fost aprobat prin Hotărârea AGA nr.8 din 6 mai 2011, deci după intrarea în vigoare a noului Cod al muncii.

În consecinţă, luarea în considerare a criteriilor indicate în art.4 din decizia de concediere poate avea loc şi poate constitui temei al stabilirii ordinii de prioritate la concediere numai după ce salariaţii au fost ierarhizaţi din punct de vedere al competenţei profesionale, respectiv al atingerii performanţelor aferente postului ocupat.

În cazul concedierii reclamantului nu s-a făcut nicio comparaţie între competenţa profesională a acestuia şi a celor transferaţi în Staţia Rupea, precum şi a celor rămaşi pe funcţii în Staţia Rupea.

Reclamantul a mai susţinut că în mod corect a motivat instanţa de fond că decizia de concediere a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art.76 alin.1 lit. c din Codul muncii.

Examinând sentinţa atacată, prin prisma motivelor de recurs şi în raport de prevederile art.3041 Cod procedură civilă, şi având în vedere actele şi lucrările dosarului, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Prin Decizia nr. 3A1/9/3932 din 08.06.2011, emisă de pârâta S.C.M. SA, s-a decis încetarea contractului individual de muncă al reclamantului M.C., angajat în funcţia de şef manevră în cadrul Staţiei CF Sighişoara, în baza art. 65 alin. 1 din Codul Muncii.

Motivele concedierii au fost determinate de restructurarea societăţii şi au fost luate în baza Hotărârii AGA nr. 8/2011 şi a Programului de Restructurare şi Organizare a C.F.R. Marfă SA.

Potrivit art. 65 alin. 1 din Codul Muncii, contractul individual de muncă poate fi desfăcut din iniţiativa angajatorului, când unitatea îşi reduce personalul prin desfiinţarea unor posturi de natura celui ocupat de cel în cauză, ca urmare a reorganizării activităţii.

Instanţa de recurs reţine că din înscrisurile depuse la dosar de pârâtă rezultă că desfiinţarea postului ocupat de reclamant a fost efectivă şi a avut o cauză reală şi serioasă.

Astfel din „Programul de restructurare şi reorganizare a S.C.M. SA reiese că la nivelul pârâtei s-au redus un număr de 23 de staţii gestionare, dintre care 3 staţii din cadrul Sucursalei Braşov şi în aceste condiţii s-a hotărât comasarea prin preluarea activităţii a Staţiei Gestionare Sighişoara cu Staţia Gestionară Rupea, Staţia Sighişoara devenind staţie arondată Staţiei Gestionare Rupea.

Prin urmare Staţia Gestionară Sighişoara a fost desfiinţată şi contrar susţinerilor intimatului din întâmpinare, din statele de funcţii depuse la dosarul cauzei şi din adresa nr. 3CZ/7130/2011, emisă de Sucursala Transilvania, Centrul Zonal de Marfă Braşov referitoare la organigrama CZM Braşov nu rezultă că a fost preluat personalul Staţiei Sighişoara.

Prin prisma prevederilor art. 65 alin. 2 din Codul muncii concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia. 

În speţă, prin desfiinţarea Staţiei Sighişoara, ca punct de lucru s-a desfiinţat şi postul ocupat de reclamant. Din conţinutul actelor depuse la dosar rezultă că desfiinţarea postului reclamantului a fost efectivă, reală şi serioasă, pârâta având prerogativa de a-şi reorganiza activitatea în condiţiile Legii nr. 31/1990, inclusiv prin reorganizare internă, care presupune comasări de sucursale, servicii, staţii ca urmare a reducerii de activitate, ceea ce atrage şi desfiinţarea de locuri de muncă. În aceste condiţii angajatorul este în măsură să decidă care posturi şi care puncte de lucru se impun a fi desfiinţate, neputându-se impune angajatorului ca desfiinţarea anumitor posturi să se raporteze la nivelul întregii sucursale. De asemenea, fiind vorba de o reorganizare, instanţa nu are prerogativa de a cenzura deciziile angajatorului ce privesc eficientizarea activităţii unităţii sau a unei subunităţi din cadrul acesteia, în prezenta cauză aceste aspecte rezultând din cuprinsul Programului de restructurare aprobat la nivelul societăţii pârâte.

Câtă vreme restructurarea a vizat întreaga Staţie Sighişoara şi  toate posturile din cadrul acesteia au fost desfiinţate, criteriile ce trebuie avute în vedere pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere nu se puteau aplica şi ca atare în speţă nu se mai impune analiza acestor criterii, neexistând o astfel de prioritate în situaţia reclamantului. Aceste criterii au fost detaliate în cuprinsul deciziei de concediere, pentru respectarea dispoziţiilor art. 69 alin. 2 lit. d din Codul muncii, însă criteriile de departajare ar fi fost aplicabile doar în cazul în care mai mulţi salariaţi cu aceeaşi funcţie ar fi fost afectaţi de reducerea numărului de posturi, astfel încât să se poată efectua o departajare a celor care vor fi concediaţi faţă de cei care rămân în posturi.

Dată fiind modalitatea în care a fost desfiinţat postul reclamantului, respectiv, ca o consecinţă a desfiinţării întregii subunităţi din care a făcut parte şi reclamantul, dispoziţiile art. 61 alin. 5 din CCM nu sunt aplicabile în speţă. Procedându-se la desfiinţarea efectivă a Staţiei Sighişoara, înseamnă că nu mai există o organigramă a funcţiilor şi a posturilor în schema de personal şi implicit nu mai există nici postul reclamantului.

Faţă de aceste aspecte, apare inutilă analiza respectării criteriilor de selecţie a personalului, potrivit dispoziţiilor din CCM la nivel de unitate, întrucât Staţia Sighişoara s-a desfiinţat în integralitate. Nu ne aflăm în prezenţa unei reconversii a forţei de muncă, pentru a putea vorbi de posibilitatea oferirii reclamantului a unui loc de muncă de altă natură, decât cel ocupat de el la momentul restructurării, ci pur şi simplu ne aflăm în situaţia desfiinţării efective a unui punct de lucru.

De asemenea faptul că pârâta nu a procedat efectiv la evaluarea performanţelor profesionale ale reclamantului nu este de natură a conduce la concluzia anulării deciziei de concediere, în contextul în care întreaga Staţie Sighişoara s-a desfiinţat.

În condiţiile în care din probele administrate în cauză rezultă că măsura concedierii reclamantului a avut o cauză reală şi serioasă şi a fost efectivă, iar măsura respectivă a fost luată cu respectarea prevederilor legale aplicabile în materie, instanţa de recurs reţine că în mod greşit a apreciat instanţa de fond că se impune anularea deciziei de concediere contestate de reclamant.

Faţă de cele ce preced, pentru considerentele arătate, constatând incidenţa în cauză a motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 şi 9 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea a admis recursul declarat de pârâtă şi a modificat hotărârea atacată, în sensul că a respins integral acţiunea civilă formulată de reclamant.

Domenii speta

Spete similare