Cheltuieli de judecată. Probaţiune

Instanţa de apel a arătat motivele pentru care nu a acordat integral cheltuielile de judecată solicitate de pârât şi totodată aceste cheltuieli au fost acordate în conformitate cu prevederile art. 274 Cod procedură civilă, numai în măsura în care au fost dovedite până la soluţionarea apelului promovat de pârât.

Prin sentinţa civilă nr. 1181 din 09.12.2009, pronunţată de Judecătoria Topliţa în dosarul nr. 1466/326/2009 s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul T. V. în contradictoriu cu pârâtul V. C. şi s-a dispus obligarea pârâtului să deblocheze calea de ieşire a reclamantului, ocupată prin depozitarea materialului lemnos, suprafaţa de teren fiind situată în comuna B., aflată în imediata vecinătate a reclamantului şi a pârâtului.

Prin decizia civilă nr. 43 din 03.05.2011, pronunţată de Tribunalul Harghita în dosarul nr. 1466/326/2009 s-a admis apelul declarat de pârâtul V. C. împotriva sentinţei civile sus-menţionate şi s-a dispus anularea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Topliţa.

Prin decizia civilă nr. 13/R din 11.01.2012, pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş, Secţia I Civilă în dosarul nr. 1466/326/2012 s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul T. V. împotriva deciziei civile pronunţată de Tribunalul Harghita.

Prin sentinţa civilă nr. 949 din 28.06.2012, pronunţată de Judecătoria Topliţa în dosarul nr. 1466/326/2009*, în urma rejudecării cauzei, s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul T. V. în contradictoriu cu pârâtul V. C., fără cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că ulterior înregistrării dosarului nr. 1466/326/2009, pe rolul Judecătoriei Topliţa s-au mai înregistrat şi alte dosare între părţile din prezenta cauză, respectiv dosarul nr. 529/326/2010 şi dosarul nr. 2124/326/2011.

Judecătoria a mai reţinut că prin sentinţa civilă nr. 2579 din 17 noiembrie 2011, pronunţată în dosarul nr. 529/326/2010 s-a stabilit linia de hotar între imobilele părţilor, conform expertizei tehnice efectuate de expertul tehnic F. I., expertiza fiind acceptată de către reclamant, iar conform sentinţei civile nr. 2345 din 18 octombrie 2011, pronunţată în dosarul nr. 2124/326/2011 s-a făcut dovada faptului că terenul reclamantului nu este un loc înfundat, împrejurare reţinută cu ocazia cercetării la faţa locului.

Din coroborarea probelor administrate în prezenta cauză, cu cele existente în dosarele sus-menţionate, înregistrate ulterior prezentului dosar şi raportat la obiectul cererii formulate de reclamant, s-a apreciat că susţinerile sale potrivit cărora nu are nicio altă modalitate de a avea acces la drumul public nu corespund realităţii, reţinându-se împrejurarea că  în actul intitulat „Donaţie”, depus de reclamant, nu a fost identificat terenul ce formează obiectul acestuia, prin acest act nestabilindu-se o servitute de trecere în favoarea sa.

În acest context, faţă de cele arătate, prima instanţă a apreciat ca fiind neîntemeiată cererea de chemare în judecată şi a dispus respingerea acesteia.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, s-a reţinut că pârâtul nu a făcut dovada acestora până la închiderea dezbaterilor, iar chitanţa privind onorariul de avocat depusă ulterior pronunţării sentinţei (29 iunie 2012) nu face referire la dosarul în cauză. Prin urmare, s-a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.860 lei, conform chitanţei nr. 054/28.06.2012.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel (greşit intitulat recurs), pârâtul V. C., solicitând admiterea căii de atac şi modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul de a admite solicitarea sa de acordare a cheltuielilor de judecată în cauză şi obligarea reclamantului T. V. la plata cheltuielilor de judecată şi în prezenta cale de atac a apelului.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2012, calea de atac declarată de pârâtul V. C. a fost recalificată din recurs în apel.

Tribunalul Harghita, prin decizia civilă nr.129 din 19 decembrie 2012, a admis apelul declarat împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat reclamantul să îi plătească pârâtului suma de 1860 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, a menţinut sentinţa cu privire la fondul cauzei şi l-a obligat pe reclamantul T. V. să îi plătească pârâtului V. C. suma de  992 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut că deşi factura nr. 80 din 28.06.2012 şi chitanţa nr. 54 din 28.06.2012 au fost depuse la dosarul de fond după pronunţarea sentinţei, ele pot fi avute în vedere în apel, în temeiul art. 292 din Codul de procedură civilă.

Aceste dovezi atestă faptul că apelantul pârât i-a plătit avocatului care l-a apărat un onorariu de 1860 lei, iar tribunalul a apreciat că nu se poate reţine existenţa vreunui motiv pentru care instanţa să pună la îndoială veridicitatea acestor probe, respectiv că plata onorariului s-a făcut pentru acest proces.

S-a mai reţinut că tribunalul nu a identificat cealaltă factură invocată în cererea de apel, emisă în februarie 2012, cu toate că, raportat la această dată, ea trebuia să se regăsească în ultimul dosar de fond.

Aşadar, cheltuielile făcute de apelantul pârât în primă instanţă se rezumă la suma de 1860 lei, pe care intimatul reclamant trebuie să o plătească în temeiul art. 274 din Codul de procedură civilă.

În concluzie, s-a reţinut că apelul este întemeiat, impunându-se schimbarea în parte a sentinţei, în sensul celor arătate.

Fiind căzut în pretenţii şi în apel, intimatul  reclamant a fost obligat să-i plătească apelantului pârât, în temeiul art. 274 din Codul de procedură civilă, cheltuielile de judecată suportate în această fază a procesului, în sumă de 922 lei, reprezentând onorariul de avocat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul V. C. şi a solicitat modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul acordării în totalitate a cheltuielilor de judecată efectuate în cele două cicluri procesuale, solicitând totodată să se dispună obligarea reclamantului şi la plata cheltuielilor de judecată în calea de atac dedusă judecăţii.

În motivarea recursului s-a arătat că instanţa de apel nu a ţinut cont de toate actele depuse la dosar şi care justificau obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

În acest sens s-a invocat faptul că nu s-au avut în vedere dovezile aferente onorariilor percepute de doamna avocat V.R. în cadrul primului ciclu procesual, ocazie cu care s-au efectuat şi două expertize topografice, ale căror costuri au fost suportate integral de pârât. De asemenea, în privinţa onorariului achitat pentru domnul avocat G. V. la data de 2 februarie 2012, au fost înaintate la dosar factura emisă în acest sens şi chitanţa nr. 010 şi ca atare, în opinia pârâtului, cererea sa de a-i fi achitată şi suma de 2480 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată este una legitimă.

Pârâtul a solicitat să se reţină şi faptul că onorariile experţilor achitate în cauză în primul ciclu procesual numai de către el constituie de asemenea cheltuieli de judecată, susceptibile de a-i fi recunoscute şi acordate.

La data de 3 aprilie 2013, anterior termenului de judecată stabilit pentru soluţionarea recursului, pârâtul V.C. a depus la dosar concluzii scrise şi a precizat că cuantumul total al cheltuielilor de judecată solicitate (în afara celor acordate de instanţa de apel în urma rejudecării) este de 3547,30 lei.

În privinţa sumei totale solicitate pârâtul a precizat că în aceasta sunt incluse sumele de 2,15 lei, 3 lei şi 2,15 lei, achitate conform chitanţelor existente la dosar în diverse faze procesuale. De asemenea, s-a precizat că la finele dosarului există o serie de chitanţe necusute, după cum urmează: chitanţa nr. 6/16.03.2010, emisă de Cabinet Avocat V. R., în cuantum de 500 lei, chitanţa nr. 7/16.03.2010, emisă de Cabinet Avocat V.R., în cuantum de 500 lei, chitanţa nr. 91/91 din 15.03.2010, emisă de OCPI Topliţa, în cuantum de 60 lei şi chitanţa nr. 010/02.02.2012, emisă de Cabinet Avocat G. V., în cuantum de 2480 lei.

Examinând recursul dedus judecăţii, prin prisma motivelor invocate, precum şi în raport de prevederile art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă şi având în vedere actele şi lucrările dosarului, Curtea a reţinut următoarele:

Prin decizia instanţei de apel a fost modificată în parte sentinţa civilă nr. 949/28.06.2012, pronunţată de Judecătoria Topliţa, numai în ceea ce priveşte obligarea reclamantului T. V. la plata în favoarea pârâtului V. C. a cheltuielilor de judecată suportate de acesta din urmă în cadrul litigiului dintre părţi.

Instanţa de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă şi a reţinut că în cauză s-a făcut doar dovada cheltuielilor de judecată în sumă de 1860 lei, suportate de pârât.

Conform art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Din textul de lege menţionat rezultă că fundamentul cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câştigat procesul îl reprezintă culpa procesuală determinată de conduita  celui care a pierdut procesul, în sensul că datorită atitudinii sale a avut loc procesul respectiv.

În speţă nu s-a contestat faptul că reclamantul este în culpă procesuală, punându-se în discuţie doar cuantumul cheltuielilor de judecată care i se cuvin pârâtului şi pe care acesta le-a  dovedit.

În ceea ce priveşte chitanţa care atestă achitarea sumei de 2,15 lei, aflată la fila 4 din dosarul nr.1466/326/2009* al Tribunalului Harghita, s-a constatat că această sumă a fost achitată de reclamant şi ca atare în mod nejustificat s-a invocat de către pârât că nu i-a fost acordată de instanţă.

Referitor la chitanţele aflate la filele 6 şi 11 din dosarul nr.1466/326/2009 al Tribunalului Harghita, conform cărora s-au achitat de către pârât, în faza apelului din primul ciclu procesual, cu titlu de taxă de timbru sumele de 3 lei, respectiv 2 lei, s-a constatat că în această fază procesuală pârâtul, care avea calitatea de apelant, nu a solicitat obligarea intimatului reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În faţa instanţei de apel, investită după rejudecarea cauzei de către prima instanţă, s-a invocat faptul că în mod greşit pârâtului nu i s-au acordat cheltuielile de judecată, constând în onorarii avocaţiale achitate de acesta avocaţilor V. R. şi G. V.

Dintre aceste din urmă cheltuieli la care a făcut referire pârâtul, tribunalul a dispus obligarea reclamantului doar la plata sumei de 1860 lei, reţinând că doar pentru această sumă s-a făcut dovada că a fost achitată de către pârât în favoarea  avocatului care l-a reprezentat, însă pentru celelalte cheltuieli nu s-au depus la dosar acte doveditoare.

În recurs pârâtul a indicat în mod concret care sunt sumele care au fost achitate cu titlu de onorarii avocaţiale şi care nu i-au fost acordate, respectiv 1000 lei, achitată doamnei avocat V. R. (500 lei + 500 lei) şi 2480 lei, achitată domnului avocat G. V., la care se adaugă  o chitanţă de 60 lei, plătită către Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Topliţa.

Referitor la chitanţele care atestă plata sumelor sus-menţionate trebuie precizat că aceste chitanţe, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, nu s-au regăsit la dosarul cauzei până la soluţionarea căii de atac a apelului.

De altfel, chiar recurentul-pârât a precizat în recurs că respectivele chitanţe sunt „necusute”  la dosar şi se regăsesc la „finele” dosarului .

Faţă de chitanţele invocate de pârât trebuie precizat  că nu s-a făcut nicio dovadă  că acestea au fost depuse la dosar pe parcursul judecării cauzei.

În contextul în care aceste chitanţe ar fi fost prezentate la vreunul din termenele de judecată s-ar fi făcut menţiune despre acest fapt în încheierea de şedinţă.

Pe de altă parte este exclus ca respectivele chitanţe să fi fost depuse la dosar anterior înaintării dosarelor din diferite faze procesuale la instanţele superioare, având în vedere că potrivit art. 102 alin. 3 din Regulamentul de ordine interioară  al instanţelor judecătoreşti, în cazul în care dosarul urmează a fi  înaintat la instanţa de apel sau recurs se va proceda  la şnuruirea definitivă şi aplicarea sigiliului , iar pe faţa interioară a ultimei coperte grefierul-arhivar va certifica numărul filelor în cifre  şi, în paranteză, în litere.

În contextul în care până la momentul sigilării dosarelor conform prevederilor menţionate chitanţele de care se prevalează pârâtul nu s-au regăsit în niciunul dintre dosare, în mod nejustificat se susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre  nelegală, fără a lua în considerare toate dovezile  depuse de pârât cu privire la cheltuielile de judecată.

Pe de altă parte, trebuie precizat că doar chitanţa nr. 6/16.03.2010, care atestă achitarea sumei de 500 lei către Cabinetul de Avocat V. R., are legătură cu prezenta cauză, însă în condiţiile în care nu a fost depusă la dosar până la închiderea dezbaterilor în primă instanţă, respectiv în apel, nu avea cum să fie luată în considerare nici de prima instanţă, nici de instanţa de apel, astfel că, sub acest aspect nu se poate susţine nelegalitatea deciziei atacate, respectiv incidenţa în cauză a prevederilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Referitor la chitanţa nr. 7/16.03.2010, conform căreia s-a achitat suma de 500 lei către Cabinetul de Avocat V. R., aceasta nu priveşte prezenta cauză, onorariul respectiv fiind achitat pentru acţiunea în grăniţuire în care recurentul din prezenta cauză a avut calitatea de reclamant şi care a făcut obiectul dosarului nr. 529/326/2010.

De asemenea, în privinţa chitanţei nr. 91/91 din 15.03.2010, cu care s-a achitat suma de 60 lei către Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Topliţa, reprezentând contravaloare lucrări, nu s-a făcut dovada că suma respectivă reprezintă o cheltuială făcută de pârât în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte chitanţa nr. 010/02.02.2012, cu care s-a achitat suma de 2480 lei către Cabinetul de Avocat G.V. şi la care s-a făcut referire şi în motivele de apel, contrar susţinerilor pârâtului, aceasta nu se  regăseşte în dosarul cauzei, după cum nu se regăseşte nici factura nr. 011/12 care este menţionată în respectiva chitanţă. Pe de altă parte, chitanţa respectivă nu face dovada că suma de 2480 lei reprezintă onorariu achitat în prezenta cauză, nefăcând nicio referire la contractul de asistenţă juridică, spre deosebire de  chitanţa şi factura referitoare la suma de 1860 lei, în care se menţionează numărul contractului de asistenţă  juridică, număr care este indicat şi pe împuternicirea avocaţială.

În motivele de recurs s-a făcut referire şi la onorariile achitate de pârât cu ocazia efectuării expertizelor, însă neacordarea respectivelor cheltuieli nu a fost invocată în apel, iar recursul omisso medio prin care se invocă pentru prima dată critici care nu au fost invocate în apel, nu este admisibil.

În consecinţă, instanţa de recurs a reţinut că nu sunt incidente în cauză motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 Cod procedură civilă, invocate de pârât, întrucât instanţa de apel a arătat motivele pentru care nu a acordat integral cheltuielile de judecată solicitate de pârât şi totodată aceste cheltuieli au fost acordate în conformitate cu prevederile art. 274 Cod procedură civilă, numai în măsura în care au fost dovedite până la soluţionarea apelului promovat de pârât.

Faţă de cele ce preced, pentru considerentele arătate, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat recursul dedus judecăţii.

Domenii speta

Spete similare