Plângere acontravenţională

Prin decizia civilă nr. 251A din 18.12.2013 a Tribunalului Arad, pronunţată în dosarul nr. 8016/55/2013, s-a admis apelul declarat de intimat împotriva sentinţei  civile nr. 5944 din 02.10.2013 pronunţată de Judecătoria Arad în dosarul nr. 8016/55/2013, a fost schimbată hotărârea în tot în sensul că s-a respins plângerea formulată de petent, împotriva procesului verbal de contravenţie încheiat de intimat.

În acest sens, greşit a concluzionat instanţa de fond cum că în speţă ar fi incidente dispoziţiile art. 11 alin. 1 din OG nr. 2/2001, cu privire la existenţa unui caz fortuit de natură să înlăture caracterul contravenţional al faptei ce i se impută petentului ignorând înainte de toate recunoaşterea neechivocă pe care a manifestat-o partea petentă cu prilejul constatării şi sancţionării faptei contravenţionale, moment la care a semnat procesul verbal de contravenţie întocmit cu menţiunea neechivocă că „nu are” de făcut niciun fel de obiecţiuni semnătura sa semnificând prin urmare nu numai că a luat la cunoştinţă de conţinutul actului juridic sancţionator ci şi că recunoaşte fără niciun dubiu săvârşirea abaterii descrise semnând încă o dată acelaşi proces verbal mai apoi contestat şi la rubrica corespunzătoare privind înştiinţarea de plată.

Or, recunoaşterea petentului se coroborează pe deplin şi cu prezumţia de legalitate şi veridicitate a actului întocmit de către agentul constatator şi prin urmare, sunt justificate criticile pe care intimatul le-a adus sentinţei prin motivele de apel atâta timp cât s-a ignorat de către prima instanţă că potrivit legislaţiei rutiere enunţată de către apelant poliţistului rutier i se acordă inclusiv dreptul/obligaţia efectuării unor constatări directe prin propriile simţuri cu privire la încălcarea legii, constatări care împreună cu actele întocmite se bucură de prezumţia de legalitate şi veridicitate chiar dacă aceasta nu este una absolută ci relativă, putând fi răsturnată printr-o dovadă contrarie care însă nu a fost administrată în cauză cu întrunirea tuturor condiţiilor generale de admisibilitate a probelor în sensul că deşi depoziţia martorilor audiaţi în şedinţă publică, în faţa judecătoriei, au fost unele permise de lege, verosimile, pertinente şi utile cauzei, acestea nu au fost şi suficient de concludente spre a se putea concluziona în sensul stabilit prin sentinţa judecătoriei; în acest context, cu temei a învederat intimatul apelant prin calea ordinară de atac exercitată că în soluţionarea cauzei ar fi trebuit să se ţină seama şi de aserţiunile Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauza „Haiducu împotriva României” în conformitate cu care prevederile art. 6 paragraful 2 din Convenţie nu se opun aplicării unui mecanism care ar instaura o prezumţie relativă de conformitate a procesului verbal întocmit cu realitatea în materia legislaţiei rutiere; în concret, aspectele noi învederate de către martorul asistent cu prilejul audierii sale sunt contradictorii faţă de poziţia iniţial exprimată chiar şi implicit prin semnarea procesului verbal de contravenţie atestând astfel cele descrise în acesta privitor la faptă şi autorul acesteia şi mai mult decât atât, depoziţia acestuia este contradictorie şi cu declaraţia celuilalt martor audiat care a învederat expres că „un domn cu bicicleta” adică martorul asistent „intenţiona să traverseze pe trecerea de pietoni” dar a fost „incomodat de autoturismul petentului” şi tocmai de aceea şi-a şi manifestat nemulţumirea şi a „vociferat” fiindcă petentul „a oprit pe trecerea de pietoni”.

Astfel fiind, ar fi trebuit judecătoria să constate că finalmente recunoaşterea petentului se coroborează nu numai cu prezumţia relativă despre care s-a amintit deja mai sus, ci într-o măsură suficientă, chiar dacă nu în totalitate, şi cu probatoriul administrat pe parcursul judecăţii, şi nicidecum să constate că neacordarea de prioritate la trecerea pentru pietoni nu s-ar fi datorat acţiunii voluntare a conducătorului auto fiind superfluă aprecierea martorului cum că a fost nevoit petentul să procedeze astfel fiindcă „a oprit maşina din faţa lui” iar în spatele său „erau alte maşini” atâta timp cât împrejurarea relatată nu era de natură să îl împiedice pe petent să oprească nu pe trecerea de pietoni ci mai înainte de aceasta în condiţii de siguranţă, cu atât mai mult cu cât se circula în coloană.

Astfel fiind, nu puteau fi valorificate în sensul preconizat de către parte apărările pe care aceasta le-a formulat la motivele de apel ale intimatului, dimpotrivă apar ca fiind justificate criticile aduse de către intimatul apelant sentinţei în sensul că tocmai avându-se în vedere traficul aglomerat din zonă la orele dimineţii petentul nu ar fi trebuit să „forţeze” zona trecerii de pietoni şi să blocheze accesul pietonilor în situaţia în care ar fi observat că în faţa sa s-a produs un blocaj ori că a oprit deja un alt autovehicul imediat după trecerea de pietoni din faţa sa, ci ar fi trebuit să adopte o cu totul altă conduită conformă cu legea în trafic şi anume ar fi trebuit să ruleze cu o viteză redusă şi numai în ipoteza în care ar fi avut suficient spaţiu ar fi trebuit să înainteze spre a nu bloca astfel trecerea de pietoni fiind vădit că incumbă conducătorului auto participant la trafic să ia toate măsurile care se impun spre a conduce cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale în materie rutieră.

Mai mult decât atât, este evident şi nu ar fi trebuit să ignore instanţa de fond şi faptul că legiuitorul a stabilit la art. 142 lit. e) din HG nr. 1391/2006 în mod limpede interdicţia opririi voluntare a vehiculelor pe trecerile pentru pietoni şi chiar la mai puţin de 25 metri înainte de acestea şi respectiv după acestea, aşa încât ceea ce petentul dar şi judecătorul primei instanţe au considerat a fi un caz fortuit nu reprezintă altceva decât rezultatul culpei pe care a manifestat-o petentul în trafic prin nesocotirea unor dispoziţii legale în materia legislaţiei rutiere.

Finalmente, s-a conchis de către instanţa de apel că prin sentinţa pronunţată judecătorul primei instanţe a rupt justul echilibru care trebuie să existe între prezumţia de nevinovăţie de care este real că trebuie să se bucure cu valoare de principiu orice persoană acuzată de săvârşirea unei contravenţii şi prezumţia de legalitate şi veridicitate a procesului verbal de contravenţie, concluzie la care instanţa de control judiciar a ajuns în condiţiile în care a asigurat drepturile la apărare ale părţii petente şi a luat în calcul gravitatea mizei potrivit jurisprudenţei ce rezidă din cauzele Telfner împotriva Austriei şi Salabiaku împotriva Franţei.

Domenii speta

Spete similare