Natura juridică a sumelor ce reprezintă disponibilităţile din contul bancar deschis la terţul poprit.

Contestaţie la executare

Natura juridică a sumelor ce reprezintă disponibilităţile din contul bancar deschis la terţul poprit.

Obligaţiei angajatorului de a plăti drepturile salariale (indiferent de modalitatea pentru care a optat angajatul) îi corespunde dreptul corelativ al angajatului de a încasa şi de a dispune de aceste sume, desigur cu limitările pe care le-ar impune existenţa unor urmăriri silite asupra veniturilor salariale. Însă în această din urmă ipoteză, urmărirea veniturilor de natură salarială sunt supuse reglementărilor restrictive ale art. 409 C.pr.civ.

Trib. Bistriţa-Năsăud, s. com., de cont. adm. şi fisc., dec. nr. 372/R/30 iunie 2011

Prin sentinţa civilă nr. 1817/28 februarie 2011 pronunţată de Judecătoria Bistriţa a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de contestatorul RDC în contradictoriu cu intimaţii PB. IB, DI.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs contestatorul.

Tribunalul, examinând în baza prevederilor art.304 şi art.3041 Cod procedură civilă încheierea atacată atât prin prisma motivelor de recurs invocate cât şi sub toate aspectele, constată că recursul declarat de recurentă este fondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Astfel, în raport de criticile formulate de recurent, tribunalul constată că problema de drept dedusă judecăţii este aceea a calificării naturii juridice a sumelor ce reprezintă disponibilităţile din contul bancar deschis la terţul poprit, sens în care prima instanţă, deşi reţine ca fiind real faptul că în acest cont îi erau virate debitorului contestator, de către angajator, sumele provenite din diurne şi drepturi salariale (aspect de altfel necontestat în cauză), apreciază că aceste sume, odată virate în cont, îşi pierd aceste caracteristici, calificând (din perspectiva relaţiei debitor – terţ poprit) contul curent ca fiind un contract de depozit neregulat, în temeiul căruia banca are obligaţia de a elibera debitorului sumele de bani cu acest titlu (ca o obligaţie izvorâtă din contractul de depozit dintre părţi), iar nu cu titlu de diurne sau salarii.

Aserţiunile primei instanţe nu sunt însă împărtăşite de tribunal.

Astfel, nu poate fi acreditată teza avansată de intimată şi însuşită de prima instanţă în sensul că, în ceea ce priveşte contul bancar cu card ataşat, acesta ar funcţiona ca un cont curent şi nu ca un cont de salarii.

Astfel, relevante pentru calificarea naturii operaţiunilor derulate prin intermediul acestui cont sunt prevederile OUG nr. 149/2007 privind aprobarea unor măsuri în domeniul finanţelor publice, din economia cărora rezultă natura operaţiunii derulate prin intermediul contului bancar cu card ataşat destinat plăţii drepturilor salariale.

Astfel, art. 5 din actul normativ menţionat prevede că „ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, precum şi instituţiile publice din subordinea acestora, indiferent de sistemul de finanţare, vor lua măsurile necesare achitării drepturilor salariale prin intermediul cardurilor pentru angajaţii care optează pentru această modalitate de plată”.

Potrivit art. 7, „(1) Instituţiile de credit prin care se efectuează plăţile prevăzute la art. 5 sunt selectate de ordonatorii de credite, în condiţiile legii.

(2) Salariaţii pot opta pentru plata pe card a salariilor prin intermediul altor instituţii de credit decât cele selectate în condiţiile alin. (1)”.

Urmare a pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 859/2009 prin care a constatat că prevederile art. 5 - 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 149/2007 sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se înţelege că plata drepturilor salariale prin card este obligatorie, prevederile OUG nr. 149/2007 au fost modificate prin Legea nr. 77/2010, având în prezent forma mai sus prezentată, art. 6 şi art. 8 fiind abrogate.

Este real că acest act normativ este destinat salariaţilor din instituţii publice, însă pentru identitate de raţiune, aceeaşi interpretare se impune a se realiza şi în raport cu salariaţii din mediul privat ale căror drepturi şi interese legitime trebuie protejate în egală măsură, prin utilizarea argumentului analogic de interpretare logică a normelor de drept civil (argument potrivit cu care unde există aceleaşi raţiuni trebuie aplicată aceiaşi soluţie).

Din extrasul de cont prezentat în faţa primei instanţe rezultă neîndoielnic faptul că în speţa dedusă judecăţii suntem în prezenţa aplicării prevederilor OUG nr. 149/2007 în sensul că deschiderea contului bancar cu card ataşat a reprezentat materializarea opţiunii angajatului în ce priveşte modalitatea de plată a drepturilor salariale.

Prin urmare, obligaţiei angajatorului de a plăti drepturile salariale (indiferent de modalitatea pentru care a optat angajatul) îi corespunde dreptul corelativ al angajatului de a încasa şi de a dispune de aceste sume, desigur cu limitările pe care le-ar impune existenţa unor urmăriri silite asupra veniturilor salariale. Însă în această din urmă ipoteză, urmărirea veniturilor de natură salarială sunt supuse reglementărilor restrictive ale art. 409 C.pr.civ.

Or, în cauză, aceste limitări impuse de legiuitor (salariile şi alte venituri periodice realizate din muncă pot fi urmărite până la 1/3 din venitul net lunar pentru orice fel de datorii  - în afara celor de întreţinere care pot fi urmărite până la ? din venitul net lunar - , iar diurnele nu pot fi urmărite pentru nici un fel de datorii) au fost ignorate de creditor în condiţiile în care a dispus instituirea popririi asupra tuturor disponibilităţilor băneşti aflate sau care vor fi încasate în orice cont (deci inclusiv în cel prin intermediul căruia se plătesc salariile) aparţinând recurentului.

Mai mult decât atât, prin instituirea popririi şi asupra tuturor disponibilităţilor viitoare din contul în discuţie, este evident că dreptul salariatului de a dispune de partea din veniturile salariale pe care legiuitorul (din raţiuni de protecţie socială) o exclude posibilităţii de urmărire, este anihilat. Prin urmare, nu se poate susţine cu deplin temei că prin virarea sumelor în cont de către angajator, acestea îşi pierd automat, prin această operaţiune în sine, caracteristicile de drepturi salariale. Despre o atare calificare s-ar putea discuta doar în condiţiile în care, prin voinţa angajatului, după virarea sumelor, acesta consimte a le depozita, fără a solicita încasarea. Numai că o atare posibilitate nu poate fiinţa decât în condiţiile coexistenţei posibilităţii reale a angajatului de a încasa drepturile salariale, desigur în limita sumelor ce nu pot fi  supuse executării silite în condiţiile legii. În speţă, această posibilitate nu există câtă vreme instituirea popririi s-a realizat şi asupra tuturor disponibilităţilor viitoare din respectivul cont.

Urmărirea acelor bunuri mobile ale debitorului care nu pot face obiectul executării silite potrivit prevederilor art. 406, 407 şi 409 C.pr.civ. sau depăşirea limitelor în care poate avea loc această urmărire potrivit menţionatelor prevederi, este sancţionată cu nulitatea conform prevederilor art. 410 C.pr.civ., astfel încât, fiind vorba despre o nulitate expresă, supusă regimului juridic al nulităţilor consacrat de prevederile art. 105 alin. 2 teza a II-a C.pr.civ., existenţa vătămării este prezumată până la dovada contrarie, dovadă ce nu s-a produs în cauză, astfel încât, motivele invocate de recurentul contestator în contestaţia la executare sunt întemeiate şi apte a conduce la anularea formei de executare contestate.

Domenii speta

Spete similare