Ordin de protecţie

Asupra apelului formulat împotriva sentinţei civile pronunţată la data de 13.03.2013 în dosarul nr. 1113/260/2013 al Judecătoriei Moineşti, constată următoarele:

 Prin sentinţa menţionată a fost admisă cererea formulată de reclamanta B.A.C. în contradictoriu cu pârâtul N.R., s-a emis  ordinul de protecţia a reclamantei şi a minorei N.M. S-a dispus ca timp de 3 luni de la data emiterii ordinului pârâtul N.R., să respecte următoarele obligaţii:

1. Să  păstreze faţă de reclamanta  B.A.C. o distanţă minimă de 200 de metri;

 2. Să  păstreze faţă de minora N.M. o distanţă minimă de 200 de metri;

3. Să păstreze faţă de reşedinţa reclamantei ( din jud. Bacău) o distanţă minimă de 200 de metri.

S-a interzis pârâtului orice contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod cu reclamanta.

A fost încredinţat reclamantei copilul minor N.M. şi s-a stabilit domiciliul acesteia alături de reclamantă în jud. Bacău pentru o durată de  3 luni.

În considerentele sentinţei s-a arătat că:

Potrivit art. 4 din Legea nr. 217/2003 violenţa psihologică se manifestă prin impunerea voinţei sau a controlului personal, provocarea de stări de tensiune şi de suferinţă psihică în orice mod şi prin orice mijloace, violenţă demonstrativă asupra obiectelor şi animalelor, prin ameninţări verbale, afişare ostentativă a armelor, neglijare, controlul vieţii personale, acte de gelozie, constrângerile de orice fel, precum şi alte acţiuni cu efect similar, iar violenţa fizică prin vătămarea corporală ori a sănătăţii prin lovire, îmbrâncire, trântire, tragere de păr, înţepare, tăiere, ardere, strangulare, muşcare, în orice formă şi de orice intensitate, inclusiv mascate ca fiind rezultatul unor accidente, prin otrăvire, intoxicare, precum şi alte acţiuni cu efect similar.

Conform art. 23 alin. 1 din acelaşi text de lege „persoana a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei poate solicita instanţei ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecţie”.

Instanţa a constatat că pârâtul a venit de două ori în România decis să ia copilul de la reclamantă, fără a fi interesat de consecinţele faptelor sale, fiind dispus să recurgă la orice modalitate pentru a lua minora, nefiind interesat nici măcar de riscurile la care este supusă minora prin luarea sa forţată de la mamă.

Prima întâlnire dintre părţi a avut loc la data de 15.02.2013 la ora 7 dimineaţa când pârâtul a intrat în casa în care locuiesc reclamanta cu copilul, s-a constatat că incidentul din interiorul locuinţei a fost violent, cel puţin verbal iniţial, că pârâtul a luat copilul şi a dorit să plece cu el şi doar datorită intervenţiei organelor de poliţie copilul a rămas la mamă, incidentul devenind astfel violent şi fizic prin împotrivirea pârâtului să lase copilul şi să plece.

Astfel, există un prim incident violent între părţi, aşa cum este definit de art. 4 din Legea nr. 217/2003, agresorul, iniţiatorul incidentului, fiind pârâtul.

Cel de al doilea incident, de asemenea violent, a avut loc în data de 11.03.2013, când pârâtul a blocat cu autoturismul său maşina în care se aflau reclamanta şi fiica părţilor, a luat cu forţa copilul, l-a urcat la el în maşină şi a plecat, fiind depistat la Arad încercând să părăsească ţara împreună cu copilul.

La reţinerea unui grad ridicat de violenţă a acestui incident, instanţa are în vedere atât faptul că pârâtul a urmărit-o îndeaproape pe reclamantă din moment ce în una din puţinele ocazii în care aceasta a părăsit locuinţa împreună cu copilul, pârâtul a ajuns din urmă autoturismul în care se aflau cele două şi a procedat în maniera pe care am descris-o, cât şi faptul că la acea dată pârâtul avea cunoştinţă că pe rolul instanţei se află prezentul dosar, situaţie în care un comportament de bună credinţă ar fi fost de aşteptare a soluţionării cauzei şi nu de a încerca să ia copilul pentru a evita pronunţarea unei hotărâri nefavorabile.

Din declaraţia martorului audiat în cauză, instanţa a mai reţinut că şi după primul incident pârâtul a mai aşteptat câteva zile în faţa locuinţei reclamantei, celor din casă fiindu-le creată astfel o stare de teamă.

Faţă de toate aceste considerente, instanţa a reţinut că pârâtul a exercitat acte de violenţă în sensul prevăzut de legiuitor, că există indicii că prezintă un pericol pentru reclamantă, fiind dispus să recurgă la orice modalitate care să îi asigure luarea copilului de la aceasta.

În privinţa copilului instanţa a constatat că actele de violenţă nu au fost exercitate direct asupra acestuia, dar având în vedere vârsta fetiţei, faptul că trebuie să i se asigure un mediu stabil de creştere, că există între părinţi un conflict atât de grav încât duce la astfel de incidente ce pot avea urmări grave asupra dezvoltării şi integrităţii copilului, se impune ca ordinul de protecţie să fie emis şi cu privire la copil, urmând ca minora să aibă domiciliul la reclamantă, cerere ce este admisibilă în cadrul prezentei proceduri conform art. 23 alin. 1 lit. h din Lege.

De asemenea, deoarece din plângerea formulată în Italia de către reclamantă rezultă că pârâtul obişnuieşte să o apeleze telefonic şi să îi trimită mesaje de ameninţare, realitatea acestora din urmă fiind atestată chiar de către organele de poliţie care au înregistrat plângerea, instanţa a admite şi capătul de cerere privind interzicerea oricărui contact cu reclamant, prin orice modalitate.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul, această cale de atac fiind respinsă ca inadmisibilă prin decizia civilă nr. 554/17.05.2013 pronunţată de Tribunalul Bacău.

La data de 27.05.2013, aceeaşi parte a formulat apel. În motivarea acestei căi de atac, s-a arătat că:

-apelantului i-a fost încălcat dreptul la apărare. Astfel, acestuia nu i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, iar la termenul din 13.03.2013 i s-a respins cererea de acordare termen pentru a-şi angaja un avocat; Avocatul pe care apelantul l-a angajat, a refuzat să îi acorde asistenţa juridică la termenul de judecată fixat, iar apărătorul din oficiu nu cunoştea cauza;

-instanţa nu a ţinut seama de faptul că avocatul angajat, la care apelantul şi-a ales domiciliul procesual pentru comunicarea actelor de procedură, a reziliat contractul de asistenţă, astfel că actele de procedură au fost comunicate la sediul profesional al acestui avocat;

-prima instanţă a ignorat hotărârea unei instanţe din Italia prin care s-a dispus exercitarea autorităţii părinteşti exclusiv de către apelant;

-Legea 217/2003 nu este aplicabilă în speţă, întrucât părţile nu convieţuiesc;

-Ordinul de protecţie este nelegal pentru că nu identifică domiciliul intimatei şi al copilului;

-Nu a fost probat nici un act de violenţă împotriva intimatei reclamante. În realitate, aceasta este violentă şi tot aceasta este cea care a răpit minora de la domiciliul său din Italia;

-Nu au fost respectate dispoziţiile Directivei 2011/99/UE din 13.12.2011.

În drept, apelantul a invocat dispoziţiile art. 466-480 NCPC.

În susţinerea apelului, s-a solicitat prin cererea de apel proba cu martori, interogatoriu şi ancheta socială.

Apărarea intimatei reclamante a fost asigurată potrivit art. 167 al. 3 din NCPC, de către un curator desemnat de Baroul Bacău.

În apel nu au fost administrate probe.

Analizând actele şi lucrările dosarului, sub aspectul motivelor de apel formulate, instanţa constată următoarele:

În mod neîntemeiat susţine apelantul că nu i s-a comunicat cererea de chemare în judecată atât timp cât la termenul din 26.02.2013 acesta a beneficiat de un termen tocmai pentru a lua cunoştinţă de cerere şi cât timp la termenul din 05.03.2013 apărătorul ales a depus la dosar întâmpinare.

De asemenea, nu este fondată nici susţinerea conform căreia i s-a încălcat dreptul la apărare întrucât la termenul din 13.03.2013 nu i s-a admis cererea de amânare a cauzei pentru angajarea altui avocat. Din cuprinsul încheierii din 12.03.2013 rezultă că la acest termen de judecată s-a dispus amânarea cauzei pentru motivul că apărătorul ales Ş.D. a reziliat contractul de asistenţă. La termenul din 13.03.2013, s-a prezentat domnul avocat R.G., ca apărător desemnat din oficiu. La solicitarea acestuia, cauza a fost amânată la aceeaşi dată, orele 16,00, când acelaşi avocat s-a prezentat cu delegaţie emisă în temeiul unui contract de asistenţă cu pârâtul. Tribunalul apreciază că, faţă de urgenţa cu care se impune a se judeca o acţiune pentru emiterea unui ordin de protecţie, în mod corect prima instanţă nu a procedat la amânarea judecăţii într-o altă zi, dând totuşi posibilitatea părţii şi noului avocat ales să studieze dosarul cauzei.

În ceea ce priveşte motivul de apel referitor la comunicarea actelor de procedură după rezilierea contractului de asistenţă cu domnul avocat Ş.D., tribunalul constată că ulterior acestui moment instanţa de fond nu a  efectuat comunicări ale actelor de procedură la sediul profesional al acestuia. Chiar dacă sentinţa apelată nu i-a fost comunicată apelantului pârât la domiciliul său din Italia, apelantul nu a suferit nicio vătămare, acesta declarând calea de atac în termenul legal.

Cu privire la susţinerea apelantului conform căreia prima instanţă nu a ţinut seama de o hotărâre a unei instanţe italiene, tribunalul constată că la dosarul cauzei nu a fost depusă o astfel de hotărâre.

Nici motivul de apel conform căruia prima instanţă a făcut o greşită aplicare a legii nu este întemeiat, având în vedere că părţile au convieţuit o perioadă de timp în Italia, fiind incidente dispoziţiile art. 5 lit. c din Legea 217/2003.

De asemenea, instanţa de apel apreciază, contrar susţinerilor din cererea de apel, că faptul că lipsa datelor de identificare mai precisă a imobilului nu este de natură a duce la concluzia că ordinul de protecţie ar fi nelegal sau că acesta nu poate fi pus în executare, atât timp cât prin sentinţa apelată s-a precizat că imobilul se află în judeţul Bacău şi este reşedinţa intimatei reclamante.

În ceea ce priveşte motivele de netemeinicie a sentinţei, tribunalul constată că prima instanţă a interpretat corect probatoriul administrat în cauză, din înscrisurile depuse şi din declaraţiile de martori reieşind actele de violenţă verbală şi fizică pe care le-a efectuat apelantul pârât asupra intimatei reclamante, precum şi tentativa acestuia de a pleca cu copilul indiferent de consecinţele ce s-ar putea produce.

Apelantul a mai susţinut că prima instanţă nu a ţinut seama de Directiva 2011/99/UE a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene. Nici această susţinere nu va fi însuşită de instanţă, având în vedere că directivele comunitare nu sunt de directă aplicare, fiind necesar să fie transpuse în legislaţia internă.

Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 480 NCPC, instanţa va respinge apelul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare