Litigiu privind funcţionarii publici

Prin cererea înregistrata sub nr.7450/110/2010 la Secţia Civila a Tribunalului Bacău, reclamantul M.M. în contradictoriu cu D.G.F.P. Bacău, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se  oblige pârâta a-i achita integral indemnizaţia de concediu pentru  anul 2008 si indemnizaţia de concediu si prima de vacanta pentru anii 2009 si 2010.

Prin Încheierea din data de 19.11.2010, Secţia Civilă a Tribunalului Bacău, a dispus scoaterea de pe rol a cauzei si trimiterea acesteia spre competenta soluţionare Tribunalului Bacău –Secţia de Contencios Administrativ si Fiscal  unde cauza a fost înregistrată sub nr.7490/110/2010*.

In motivarea cererii s-a arătat că are calitate de funcţionar public la DGFP Bacău iar începând cu data de 01.10.2008, prin Ordinul M.E.C.T. nr.5840 din 04.11.2008 a fost numit în funcţia de  conferenţiar universitar la Catedra de Contabilitate si Finanţe  a F.Ş.E. din cadrul Universităţii „V.A.” din Bacău.

Prin adresa nr.480142 din 17.02.2010, D.G.M.R.U. din cadrul M.F. Publice, comunică Direcţiei generale de  organizare si resurse umane din cadrul ANAF, ca nu poate beneficia de drepturile solicitate,deoarece potrivit art 3 alin(1) din HG nr.250/1992 , este la cumul de funcţii in sensul ca este angajat ca norma de baza la Universitatea „V.A. ” Bacău si o alta funcţie la DGFP Bacău.

Prin adresa nr.470018 din 19.03.2010, A.N.F.P., ii comunică ca potrivit art 35 alin(1) ,alin(2) din Legea nr.189/1999  funcţionarii publici au dreptul la concediu de odihnă , la indemnizaţia de concediu de odihna si la prima de vacanţă , fara a face precizări cu privire la modul de acordare a acestora.

 Potrivit dispoziţiilor art. 52 din Legea nr.330/2009 care modifica art.96 din Legea nr. 161/2003 cu modificările si completările ulterioare, funcţionarii publici pot exercita funcţii sau activitati in domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice si al creaţiei literar-artistice si in alte domenii din sectorul privat care nu au legătura directa sau indirecta cu atribuţiunile exercitate ca funcţionar public potrivit fisei postului.

Potrivit dispoziţiilor art.33, alin.l din Legea nr.188/1999 republicata cu modificările si completările ulterioare durata normala a timpului de lucru pentru funcţionarii publici este de 8 ore pe zi si de 40 de ore pe săptămână, program pe care l-a respectat, activităţile didactice fiind efectuate in afara programului de lucru de la D.G.F.P. Bacău. Prin adresa respective A.N.F.P. apreciază ca in conformitate cu prevederile art. 22 si art. 23 din O.G. nr. 6/2007 cu modificările si completările ulterioare am dreptul sa beneficiez de indemnizaţia de concediu si de prima de vacanta.

Prin cererea înregistrată la D.G.F.P. sub nr. 1845/02.04.2010 a solicitat in baza adresei nr. 470018/19.03.2010 a A.N.F.P., acordarea drepturilor respective si de aceasta data conducerea D.G.F.P. Bacău se adresează prin adresa nr.1845/09.04.2010, Direcţiei generale de organizare si resurse umane din cadrul A.N.A.F. pentru un punct de vedere, prin adresa nr. 4129/07.2010 se revine din nou la Direcţia generala de organizare si resurse umane din cadrul A.N.A.F. pentru un punct de vedere.

Prin adresa nr.938108/939140/03.2010 Direcţia generala de resurse umane comunica din nou ca s-a solicitat punct de vedere de la Direcţia generala a managementului resurselor umane din cadrul M.F. punct de vedere care nu a fost, nici pana la aceasta data comunicat.

Prin adresa nr.490653/02.08.2010 Direcţia generala a managementului resurselor umane din cadrul M.F. P.solicită precizări de la A.N.F.P.

A.N.F.P. prin adresa nr.492332/02/09/2010 comunica Direcţiei de resurse umane din cadrul M.F. P.precizările respective, din care rezulta ca potrivit art.22-23 din O.G. nr.6/2007, are dreptul la plata indemnizaţiei de concediu si a primei de vacanta.

Întrucât la insistentele sale din anul 2009 si prin cererea nr. 1845/07.04.2010 nu a primit nici un răspuns si nici drepturile cuvenite, a fost nevoit să se adreseze instanţei de judecata

In susţinerea acţiunii au fost depuse înscrisuri.

Pârâta D.G.F.P.  Neamţ in numele DGFP Bacău a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii pentru următoarele considerente;

Începând cu data de 01.10.2008 domnul M.M. a fost numit în funcţia de conferenţiar universitar la U.B., desfăşurând activitate didactica conform art.96 Titlul IV Cartea I din Legea nr.161/2003.

Ulterior, prin adresa nr.202 din data de 13 ianuarie 2009 dl. M.M. a solicitat ca funcţia de baza sa fie aceea de conferenţiar universitar la U.B., şi, urmare a acestui fapt, prin adresa nr.395115/2009 a M.F. Publice -D.G.M.R.U. a precizat ca dl. M. (în calitate de angajat în cadrul DGFP Bacău) beneficiază în continuare de salariu de baza, indemnizaţie de conducere, spor de vechime si spor de "doctor".

Urmare a solicitărilor d-lui M.M. privind acordarea concediului de odihnă plătit anual si a primei de vacanta, instituţia  s-a adresat atât M.F.P. - Direcţia Generala Managementul Resurselor Umane, cat şi A.N.A.F.D.G.O.R.U.. Astfel, în vederea clarificării aspectelor legate de solicitările d-lui M. şi pentru evitarea unei situaţii litigioase în cadrul instituţiei , DGFP Bacău a înaintat instituţiilor arătate adresele nr.4358/05.08.2009 şi nr.8240/23.12.2009.

Prin adresele nr.939954/27.08.2009 si nr.490142/17.02.2010 Ministerul Finanţelor Publice a arătat că în speţa sunt aplicabile dispoziţiile art.3 alin.1 din Hotărârea Guvernului nr.250/1992 privind concediul de odihna si alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, republicata, cu modificările ulterioare, potrivit cărora "Salariaţii care îndeplinesc prin cumul, pe langa funcţia de baza, cu o norma întreagă, o altăa funcţie, au dreptul la concediul de odihna plătit numai de la unitatea în care au funcţia de baza. Unitatea în care salariaţii cumulează le va acorda, la cerere, un concediu fara plata pentru zilele de concediu de odihna primite de la cealaltă unitate."

In prezenta speţa, dl.M.M. are funcţia de baza aceea de conferenţiar universitar la U.B., si potrivit dispoziţiilor legale citate anterior, urmează a primi indemnizaţia şi prima aferenta concediului de odihna de la unitatea în care are funcţia de baza.

In concluzie, având în vedere dispoziţiile art.3 alin.1 din Hotărârea Guvernului nr.250/1992, precum şi faptul ca dl. M. M. nu a optat ca funcţia de baza sa fie la D.G.F.P. Bacău, arată ca acesta nu poate beneficia de acordarea acestor drepturi de către instituţia sa.

Faţă de considerentele arătate, solicită respingerea ca neîntemeiată a acţiunii formulată de dl. M.M. în vederea acordării indemnizaţiei de concediu pentru anii 2008,2009,2010 şi a primei de vacanţă pentru anii 2009,2010.

La termenul din data de 06,02,2013, reclamantul si-a completat motivele acţiunii arătând ca in temeiul art. 35 din Legea nr.53 /2003 – Codul Muncii, beneficiază de dreptul de a  cumula doua funcţii, prima  - conferenţiar Universitar in baza unui contract individual de muncă , la universitatea „V.A.” Bacău, iar a doua funcţionar public in baza unui raport de funcţie cu  DGFP Bacău, astfel ca exercită doua funcţii cu  norma întreagă, având dubla calitate de salariat, cu drepturi şi obligaţii  separate, specifice fiecărei funcţii, unul din aceste drepturi fiind dreptul la concediu de odihna , plătit ,care este un drept fundamental  al fiecărui salariat, conform art 41 alin 2 din Constituţie.

Din analiza  Directivei 2003/99/CE , art. 139 alin(1)  si alin(2) si art 145 alin(1) din Codul Muncii, art. 35 alin(1) si alin(2) din legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, se observă că nu există  nici o diferenţiere cu privire la dreptul de concediu plătit în cazul persoanelor care au  dubla calitate de salariat, cum este cazul său si deci unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să o facă.

Consideră că a nu se acorda concediul de odihna plătit pentru exercitarea celei de a doua funcţie , este echivalent cu a anula abuziv si discreţionar un drept  fundamental al omului, statuat atât in Convenţia Europeana a Drepturilor Omului,cât si in  cuprinsul Constituţiei României.

Deasemeni, s-a  mai arătat că art. 3 alin(1) din HG nr.250/1992, nu poate avea aplicabilitatea in speţă, deoarece acest  act administrativ normativ nu poate rămâne în vigoare de sine – stătătoare, de vreme ce legea  in executarea căreia a fost adoptat , nu mai este in vigoare, iar o hotărâre de guvern nu poate avea nici o înrâurire asupra dispoziţiilor imperative cuprinse intr-o lege organică emisă ulterior (art 35 din Legea nr.188/1999, Legea nr.53/2003 Codul Muncii).

Art 108 alin(2) din Constituţia României, prevede ca  hotărârile de guvern „se emit pentru organizarea executării legii” si deci HG nr.250/1992, nu poate organiza executarea legilor, care au fost emise ulterior – Statutul funcţionarilor publici si Codul Muncii , care nu fac  trimitere la hotărâri ale guvernului si ca urmare art 3 alin(1) din HG nr.250/1992, contravin dispoziţiilor Legii nr.188/1991 si Codului Muncii.

A admite posibilitatea aplicării art 3 alin (1) din HG nr.250/1992, care înlătură dreptul la concediu de odihna  plătit pentru funcţia cumulată, echivalează cu recunoaşterea implicită a  posibilităţii ca printr-o hotărâre de guvern să poată fi anulat un drept fundamental al omului si implicit al salariatului, inclusiv sub aspectul laturii nepatrimoniale , dar si patrimoniale.

Chiar daca dispoziţiile art 3 alin(1) din HG nr.250/1992 au fost preluate printr-o serie de ordonanţe de guvern, care au reglementat creşterile salariale ale personalului din sectorul bugetar, din moment ce legea nr.6/1991 a fost abrogată prin apariţia Codului Muncii, aceeaşi cale a urmat-o si actul administrativ normativ adoptat in executarea acesteia, neputând avea o existenţă si efecte separate , impunându-se ca efectele acestui act normativ să fie limitat până la data intrării in vigoare a Legii nr.53/2003(Codul Muncii).

Având in vedere că reclamantul îndeplineşte  prin cumul si calitatea de salariat si cea de funcţionar public, că  dispoziţiile Legii nr.188/1999 care se completează  cu legislaţia muncii, nu înlătura pentru nici un motiv, dreptul la concediu de odihna  plătit al funcţionarului public, astfel că cererea sa de a i se acorda indemnizaţia aferentă concediului de odihnă pentru anii 2008 (parţial) , 2009 si 2010 este întemeiată.

Referitor la acordarea primelor de vacanta pentru anii 2008, 2009 si 2010 , acest drept este reglementat legal prin art 35 alin(2) din legea nr.188/1999 –„Funcţionarul public are dreptul pe lângă indemnizaţia de concediu, la o prima egală cu salariul de baza  din luna anterioară, plecării in concediu , care se impozitează separat” deci in acest text de lege nu exista vreo  diferenţiere intre funcţionarul public, care exercită funcţia  publica drept funcţie „de baza” , ori ca funcţie cumulată, deci reclamantul are dreptul la prima de vacanţă in temeiul calităţii sale de  funcţionar public, salariat la DGFP Bacău.

Deasemeni, reclamantul a invocat  neconstituţionalitatea art 22(23) alin9 din OG nr.6/2007 si OG nr.9/2008 în raport de prevederile art 49 din Constituţia României,deoarece reprezintă o  veritabilă restrângere a dreptului la concediul de odihna plătit al salariatului, excepţie pe care o invocă ca o apărare  de fond faţă de decizia nr.1294 din 9.03.2012 a Înaltei Curţi de Justiţie si Casaţie.

Partale au depus la dosarul cauzei concluzii scrise.

Reclamantul, a invocat în cauză, excepţia de nelegalitate a art 3 alin(1) din HG nr.250/1992, privind concediul de odihnă si alte concedii  ale salariaţilor din administraţia publică din  regiile autonome, cu specific deosebit si din unităţile bugetare, excepţie admisa de Curtea de Apel Bacău prin sentinţa nr.163/118.10.2011, hotărâre modificată de Înalta Curte de Justiţie si Casaţie prin Decizia nr.1294 din 09.03.2012 in sensul respingerii excepţiei de nelegalitate.

Instanţa analizând  probatoriile administrate in cauză, retine următoarele;

Reclamantul este funcţionar public la DGFP Bacău,  funcţie pe care o cumulează cu cea de Conferenţiar universitar  dr. la Universitatea „V.A.” din Bacău conform contractului  individual de muncă nr.20088 din 18.12.2008, unde are si funcţia de baza.

Ca urmare,  reclamantului i s-a refuzat  acordarea  concediului de odihnă  plătit si prima de vacanţă  aferent funcţiei publice  pentru anul 2008 (parţial) , 2009 si 2010 potrivit art. 3 alin(1) din HG nr.250/1992 care prevede că : „salariaţii care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcţia de baza, cu o norma întreagă, o alta funcţie  au dreptul la concediu de odihna plătit numai de la unitatea in care are funcţia de bază. Unitatea in care salariaţii cumulează , le va acorda , la cerere ,  un concediu fără plată pentru  zilele de concediu de odihnă , primite de la cealaltă unitate”.

HG nr.250/1998, a fost data in aplicarea si executarea Legii nr.6/1992 , care la art. 7 prevede ca „Regulile privind durata concediului de odihnă, inclusiv a concediului de odihna suplimentar, cuantumul indemnizaţiei cuvenite, programarea , efectuarea , întreruperea si amânarea concediului de odihna, precum si  compensarea în bani a concediului neefectuat se stabilesc in limitele si cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi, prin :

a)hotărâre a Guvernului pentru salariaţii din administraţia publica, regiile autonome cu specific deosebit si din unităţile bugetare;

b)regulamente, pentru salariaţii din justiţie, procuratura şi alte organe de stat.

Prin pct.298 din Legea nr.53/2003, privind Codul Muncii a fost abrogată legea nr.6/1992 privind concediul de odihnă, si alte concedii ale salariaţilor, nefăcând-se nici o trimitere la HG nr.250/1992, dispoziţiile acesteia cu privire la  concediul de odihnă , în cazul cumulului de funcţii pentru persoanele din instituţiile publice fiind  preluate si consacrate legislativ prin acte legislative cu putere de lege si anume art.46 alin(6) din OUG nr.123/2003 privind creşterile salariale ce se acordă personalului din sector bugetar , prevede că „ celelalte prevederi din HG nr.250/1992 privind concediile de odihnă, si alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică , din regiile autonome cu specific deosebit si din unităţile  bugetare, republicată cu modificările ulterior, rămân in vigoare”.

Aceleaşi  dispoziţii au fost preluate si in art 22 alin(7) din OUG nr.92/2004, art 19 alin (6) din OG nr.9/2005, art 23 alin(7) din OG nr.2/2006, art 22 alin(6) din OG nr.3/2006, art 22 alin(7) din OG nr.6/2007, art.23 alin (6) din OG nr.10/2007, art.23 alin (6) din OG nr.10/2008, astfel că instanţa nu poate reţine susţinerea reclamantului că HG nr.250/1992, are aplicabilitate  doar până la data intrării in vigoare a Legii nr.53/2003 privind Codul muncii.

Pe de alta parte, instanţa  retine ca potrivit art 41 alin.2 din Constituţia României, concediul de odihnă plătit reprezintă o componenta a  dreptului fundamental al salariatului la măsuri de protecţie sociala, iar  Directiva 2003/88/CE stabileşte ca statele membre sunt obligate sa ia masuri astfel încât fiecare lucrător sa dispună de  dreptul la un concediu de odihna anual plătit.

Potrivit art 139 alin(1) din Codul muncii „dreptul la concediu, de odihna anual plătit este garantat tuturor salariaţilor” iar alin (2) prevede ca „dreptul la concediu de odihnă a anual nu poate face  obiectul vreunei cesiuni,  renunţări sau limitare” , iar art 145 alin(1) prevede ca „pentru perioada concediului de odihna salariatul beneficiază de o indemnizaţie de concediu care nu poate fi mai mică decât valoarea totala a drepturilor salariale cuvenite pentru perioada respectivă”.

In Legea nr.188/1900 privind Statutul funcţionarilor publici,  reglementează concediul de odihna la art 35 alin(1) ai alin(2) , astfel:

-art 35 alin(1) prevede ca „Funcţionarii publici au dreptul , in condiţiile legii, la un concediu de odihna , la  concedii medicale si la alte concedii”.

Art 35 alin(2) prevede ca :”Funcţionarul, public are dreptul ,pe lângă indemnizaţia de concediu, la o prima  egală cu salariul de baza, din luna anterioară plecării in concediu, care se impozitează separat”.

Art 117 din Legea nr.188/1999 prevede ca”Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum si cu  reglementările de drept comun civile,  administrative sau penale, după caz, in măsura în care nu  contravin legislaţiei specifice funcţiei publice”.

Din dispoziţiile legale menţionate  rezultă ca atât Legea 53/2003 Codul Muncii cât si Legea nr.188/1999 reglementează  dreptul salariatului care-si desfăşoară activitatea in baza unui contract individuala de muncă cat si dreptul funcţionarului public, care-şi desfăşoară activitatea in baza raportului de serviciu, să beneficieze anual de un concediu de odihna plătit, funcţionarul public beneficiind si de prima de vacanta, dar nici una dintre cele doua legi nu reglementează in mod explicit modul de  acordare al concediului de odihnă in cazul cumulului de funcţii.

Este adevărat ca art 35 alin(1) din Legea nr.53/2003 reglementează  dreptul unui salariat de a  munci la  angajatori diferiţi, in baza unor contracte individuale de muncă beneficiind de salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea, aspecte pe care nu le regăsim reglementate în legea funcţionarului public, şi în speţă nici nu se poate face aplicarea dispoziţiilor art 117 din Legea nr.188/1999, deoarece dispoziţiile art 35 alin (10 din legea nr.53/2003, contravin  legislaţiei specifice funcţiei publice.

Problema concediului de odihnă si a altor concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specifica  deosebit si din unităţile bugetare, inclusiv cea a  salariaţilor  cumularzi si-a găsit dezlegarea  in HG nr.250/1992 al cărei prevederi au fost preluate prin acte normative succesive ulterioare, aşa cum s-a menţionat anterior, si care nu înlătura dreptul la concediu de odihna plătit, ci reglementează  doar modalitatea de plată a indemnizaţiilor de concediu pentru  salariaţii care îndeplinesc cumul de funcţii.

Ca urmare, art 3 alin (1) din HG nr.250/1992, nu aduce atingere si nu  îngrădeşte nici un drept constituţional , deoarece salariatul nu este  privat de dreptul său la concediu de odihna anual plătit , ci doar stabileşte faptul ca indemnizaţia de concediu la care acesta are dreptul se plăteşte  numai de unitatea la care are funcţia de bază, ori reclamantul şi-a ales ca funcţie de bază să fie la Universitatea „V.A.” din Bacău si nu la DGFP Bacău.

In ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate  a prevederilor art 22 (23) alin 99 din OG nr.6/2007 si OG nr.9/2008, raportat la prevederile art 49 din Constituţia României, instanţa constată că nu poate analiza această  excepţie, chiar daca reclamantul a precizat ca  a ridicat-o ca apărare de fond, deoarece competenta revine Curţii Constituţionale, iar reclamantul nu a solicitat investirea acesteia cu soluţionarea excepţiei  menţionate.

Ca urmare, având in vedere motivele de fapt si de drept reţinute, instanţa va respinge acţiunea ca nefondată.

Domenii speta

Spete similare