Drept procesual civil. Cheltuieli de judecată. Sintagma ,,proporţional cu pretenţiile admise”.

În literatura de specialitate şi în jurisprudenţa instanţelor de judecată a fost consacrată opinia potrivit căreia, în situaţia admiterii în parte a acţiunii, cheltuielile de judecată nu se acordă în întregime, ci proporţional cu culpa procesuală. S-a apreciat că sintagma „proporţional cu culpa procesuală” este mai potrivită decât formularea „proporţional cu pretenţiile admise”, deoarece respectă litera legii şi este conformă cu spiritul acesteia. Ceea ce stă la baza stabilirii dreptului la restituirea cheltuielilor de judecată este, aşadar, culpa procesuală a părţii, aprecierea acesteia realizându-se în funcţie de mai multe criterii, printre care şi proporţia în care cererea  a fost admisă.

Decizia nr. 558/17.10.2013 – dosar civil nr. 18925/212/212

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanta la data de 25.07.2012, sub nr.18925/212/2012, reclamantul V.M. a chemat în judecată pârâtul D.S.O., solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 26.000 euro, reprezentând împrumut acordat la data de 25.10.2010, la plata dobânzii legale datorate pentru suma împrumutată, cu cheltuieli de judecată.

Reclamantul a învederat împrejurarea că în data de 25.10.2010 s-a încheiat între părţi un contract de împrumut prin care acesta i-a acordat pârâtului suma de 26.000 euro, acesta din urmă obligându-se să îi restituie banii în termen de 90 de zile.

Pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia de restituire a sumei de 26.000 euro.

În drept, cererea este întemeiată pe dispoziţiile art.1576, 1584 şi 1586 C.civ.

În susţinerea acţiunii au fost solicitate proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâtului şi proba testimonială.

Acţiunea a fost legal timbrată cu suma de 3.961 taxă judiciară de timbru şi cu 5 lei  timbru judiciar.

Pârâtul, legal citat, nu a formulat întâmpinare, însă s-a prezentat în faţa instanţei, prin apărător ales, pentru a-şi exprima poziţia procesuală.

Prin încheierea de şedinţă din data de 23.10.2012 instanţa a luat act că precizarea reclamantului că valoarea obiectului acţiunii este suma de 26.000 euro. La acelaşi termen de judecată, instanţa a încuviinţat administrarea probei cu înscrisuri, a probei testimoniale cu doi martori (f.29-30) şi cu interogatoriul pârâtului, însă acesta nu s-a prezentat în instanţă pentru a răspunde la interogatoriu.

În şedinţa din data de 27.11.2012, după audierea martorilor, apărătoarea pârâtului invocă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, arătând că martorul a susţinut că şi-a însuşit obligaţia pârâtului de plată a împrumutului acordat pârâtului.

 Prin sentinţa civilă nr.18852/04.12.2012 Judecătoria Constanţa a respins excepţia lipsei calităţii lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului D.S.O., ca neîntemeiată, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 19.400 euro, reprezentând împrumut nerestituit şi a cheltuielilor de judecată în sumă 3.966 lei,  reprezentând 3.961 lei taxă judiciară de timbru şi5 lei timbru judiciar.

Examinând cu prioritate, conform art.137 alin.1 Cod procedură civilă, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Dumitrascu Scindu Octavian, instanţa a reţinut din probele administrate în dosar că, la data de 25.10.2010, părţile au semnat un înscris numit „chitanţă” prin care au consemnat că reclamantul a împrumutat pârâtului suma de 26.000 euro, sumă pe care pârâtul s-a obligat s-o restituie  în termen de 90 de zile de la data semnării înscrisului

Chitanţa din data de 25.10.2010 a fost semnată şi de martorul D.T., care a fost prezent la momentul emiterii înscrisului.

Din depoziţia acestuia, audiat în cauză, instanţa a reţinut că acesta a cunoscut de existenţa împrumutului de la ambele părţi, că împrumutul a avut loc anterior semnării chitanţei, iar la data semnării chitanţei, reclamantul, pârâtul şi martorul s-au întâlnit tocmai în vederea încheierii unui înscris doveditor al împrumutului (f.17).

Martorul a mai arătat că împrumutul nu s-a restituit în totalitate, singurii bani despre care ştie că au fost restituiţi sunt 2.000 de euro şi 6.000 dolari pe care i-a achitat el personal reclamantului,  din banii lui, simţindu-se obligat moral faţă de acesta pentru că el a fost cel care le-a făcut cunoştinţă părţilor în vederea împrumutului.

Din probele administrate s-a reţinut că pârâtul a împrumutat de la reclamant suma de 26.000 euro anterior emiterii chitanţei din data de 26.10.2010.

Instanţa a înlăturat apărările pârâtului în sensul că s-a făcut dovada împrumutului doar pentru suma de 25.000 de euro, aceasta nefiind susţinută cu niciun mijloc de probă. Într-adevăr, reclamantul a dovedit faptul că anterior semnării chitanţei, a retras din bancă suma de 25.000 euro (f.19), însă ordinul de plată prin care a fost retrasă suma de 25.000 euro nu face decât să dovedească că reclamantul, la data de 19.10.2010 poseda cel puţin aceasta sumă, dovada împrumutului reprezentând-o însă chitanţa din data de 26.10.2010, prin care pârâtul recunoştea ca a împrumutat suma de 26.000 euro şi pe care s-a obligat s-o restituie în termen de 90 de zile.

S-a apreciat că prin semnarea chitanţei din data de 26.10.2010 pârâtul a recunoscut existenţa şi cuantumul împrumutului, obligându-se să-l restituie în termen de 90 de zile de la data semnării, fiind deci cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii, astfel încât acesta are calitate procesuală pasivă, faptul că martorul a ales să achite parţial obligaţia pârâtului nefiind de natură să modifice sau să stingă propria obligaţie de plată a pârâtului.

Instanţa a mai avut în vedere faptul că pârâtul, deşi a fost citat pentru termenul din 27.11.2012 cu menţiunea „personal la interogatoriu”, nu s-a prezentat în faţa instanţei pentru a răspunde la interogatoriu, astfel că în baza art. 225 C.proc.civ., a considerat această împrejurare ca o mărturisire deplină a acestuia. 

Faţă de aceste considerente, instanţa a constatat că pârâtul este cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii, deci are calitate procesuală pasivă.

Instanţa a mai reţinut că, potrivit declaraţiei martorului D.T., reclamantul a primit de la martor, în contul împrumutului acordat de reclamant pârâtului, mai întâi suma de 2.000 euro, apoi câte 3.000 dolari, în două rânduri.

La interpelarea instanţei, reclamantul a recunoscut că a primit sumele de bani menţionate de martor în depoziţie, arătând că le-a primit cu titlu de garanţie pentru împrumutul acordat pârâtului. Instanţa a înlăturat însă această din urmă susţinere a reclamantului, reţinând că martorul a precizat că, plătind sumele de bani, a înţeles să stingă o parte din datoria pârâtului şi nu a avut vreo altă înţelegere cu reclamantul în sensul că sumele remise ar reprezenta garanţie. Instanţa a respins şi susţinerile reclamantului din concluziile scrise, prin care a arătat că i-a restituit martorului sumele de bani primite de la acesta, această susţinere nefiind pusă în discuţia părţilor cu ocazia dezbaterilor, oricum nefiind probată cu niciun mijloc de probă.

Cum din probele administrate în cauză nu se poate face dovada momentului celor două plăţi de câte 3.000 USD, instanţa a aplicat cursul de schimb din ziua pronunţării, potrivit cu care 6.000 USD reprezintă contravaloarea a 4.600 euro, astfel încât constată că din valoarea întregului împrumut de 26.000 euro, a fost achitată suma de 6.600 euro, rămânând neachitată suma de 19.400 euro.

Având în vedere disp.art.969 şi 970, art.1073, art.1584 Cod civil, instanţa de fond a constatat că, în virtutea contractului încheiat între reclamantul  V.M. şi pârâtul D.S.O., acesta din urma trebuia sa restituie suma de 26.000 euro reclamantului, scadenţa fiind împlinită la data de 25.12.2010, din care martorul D.T. a achitat pentru pârât suma de 6.600 euro.

A reţinut că reclamantul a făcut în condiţiile disp.art.1169 C.civ. si faţă de disp.art.129 alin.1 C.pr.civ. dovada contractului, a conţinutului acestei convenţii şi a faptului că pârâtul, în mod culpabil a refuzat a-şi îndeplini în totalitate obligaţia de restituire a împrumutului, astfel încât acţiunea are în parte un caracter fondat, pentru suma de 19.400 euro, reprezentând împrumut nerestituit.

Fiind întrunite condiţiile disp.art.274 C.pr.civ., instanţa a considerat întemeiată şi cererea accesorie privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, respectiv la suma de 3.966 lei reprezentând 3.961 lei taxă judiciară de timbru şi 5 lei timbru judiciar.

În termen legal, împotriva sentinţei civile mai sus menţionate a declarat recurs pârâtul, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ. prin raportare la modalitatea de soluţionare a capătului de cerere privind cheltuielile de judecată.

În dezvoltarea criticii formulate, recurentul-pârât a arătat că instanţa de fond l-a obligat în mod greşit la plata în integralitate a cheltuielilor de judecată achitate la fond cu titlu de taxă de timbru, câtă vreme acţiunea a fost admisă numai în parte, respectiv numai pentru suma de 19.400 Euro din totalul de 26.000 Euro.

Drept urmare, a solicitat modificarea parţială a sentinţei recurate, în sensul reducerii cheltuielilor de judecată la care a fost obligat proporţional cu suma pentru care a fost admisă acţiunea.

Intimatul-reclamant nu a depus întâmpinare, dar s-a prezentat în instanţă cu ocazia dezbaterilor şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat, motivându-şi poziţia procesuală prin faptul că partea din împrumut cu privire la care instanţa a constatat restituirea nu a fost plătită de către reclamant, ci de către martorul D.T., audiat la fond.

La termenul de judecată din 10.10.2013, având în vedere valoarea pretenţiilor deduse judecăţii-110.000 lei (echivalentul a 26.000 Euro), precum şi disp.art.282 şi 2821C.proc.civ., tribunalul a calificat apel calea de atac exercitată în cauză.

Nu s-a cerut refacerea sau completarea probatoriului administrat la fond şi nici administrarea de probe noi în apel.

Apelul este fondat, pentru considerentele ce succed.

Potrivit disp.art.276 C.proc.civ., „Când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.

În literatura de specialitate şi în jurisprudenţa instanţelor de judecată a fost consacrată opinia potrivit căreia, în situaţia admiterii în parte a acţiunii, cheltuielile de judecată nu se acordă în întregime, ci proporţional cu culpa procesuală. S-a apreciat că sintagma „proporţional cu culpa procesuală” este mai potrivită decât formularea „proporţional cu pretenţiile admise”, deoarece respectă litera legii şi este conformă cu spiritul acesteia. Ceea ce stă la baza stabilirii dreptului la restituirea cheltuielilor de judecată este, aşadar, culpa procesuală a părţii, aprecierea acesteia realizându-se în funcţie de mai multe criterii, printre care şi proporţia în care cererea  a fost admisă.

În lumina acestor argumente, tribunalul constată că hotărârea instanţei de fond sub aspectul capătului de cerere accesoriu privind cheltuielile de judecată nu este mai presus de orice critică.

Astfel, se reţine că prin cererea introductivă acesta a formulat pretenţii în cuantum de 26.000 Euro, reprezentând împrumut nerestituit de către pârâtul Dumitrescu-Scîndu Octavian dar, în urma administrării de probatorii, instanţa a stabilit că pârâtul datorează doar o parte din debitul respectiv, respectiv suma de 19.400 Euro.

În raport de această soluţie şi de prevederile art.276 C.proc.civ., pârâtul nu putea fi obligat să restituie reclamantului taxa de timbru decât în limitele sumei aferente pretenţiilor admise, mai exact 3395,80 lei (calculat la valoarea de 4,6 lei/1 euro la data introducerii acţiunii-25.07.2012, echivalentul sumei de 19.400 Euro pentru care s-a admis acţiunea este de 89.240 lei, pentru care taxa de timbru aferentă fondului este de 3395,80 lei), tribunalul apreciind că nu pot fi primite apărările formulate de intimatul-reclamant în calea de atac.

Astfel, analizând culpa părţilor în sensul celor arătate în precedent, se reţine că, pentru a ajunge la concluzia temeiniciei parţiale a demersului judiciar al reclamantului, instanţa a coroborat răspunsul acestuia la interogatoriu cu declaraţia martorului şi a reţinut că o parte din împrumut a fost restituită de martor în numele pârâtului. Au fost înlăturate apărările reclamantului în sensul că sumele remise (în valoare totală de 6.600 euro) ar fi reprezentat de fapt o garanţie a împrumutului şi ar fi fost restituite, iar constatările primei instanţe sub aceste aspecte au intrat în puterea lucrului judecat, reclamantul neînţelegând să exercite calea de atac a recursului.

În aceste condiţii, este evident că nu pot fi puse în sarcina pârâtului cheltuielile de judecată reprezentând taxa de timbru aferentă părţii din debit cu privire la care acţiunea a fost găsită neîntemeiată. Culpa în privinţa acestor cheltuieli aparţine numai reclamantului care, deşi primise anterior o parte din debit, a ales să promoveze acţiunea pentru întreaga sumă împrumutată.

Nu are nicio relevanţă împrejurarea că sumele remise reclamantului au provenit de la o altă persoană decât pârâtul, câtă vreme, aşa cum a reţinut instanţa de fond cu ocazia soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii este pârâtul, iar martorul Dincă Tiberiu a înţeles să facă plata în numele acestuia.

În considerarea acestor argumente şi în temeiul disp.art.296 C.proc.civ., prin admiterea apelului şi schimbarea în parte a hotărârii instanţei de fond, va fi obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 3.400,80 lei reprezentând: 3395,80 lei taxă de timbru şi 5 lei timbru judiciar

Domenii speta

Spete similare