Drepturi reale. Proprietatea. Imobil preluat de Stat în baza Decretului nr. 223/1974. Revendicare pe calea dreptului comun. Admisibilitatea acţiunii

Drepturi reale. Proprietatea. Imobil preluat de Stat în baza Decretului nr. 223/1974. Revendicare pe calea dreptului comun. Admisibilitatea acţiunii

Legea nr. 10/2001, art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (2)

C.civ., art. 480, art. 481

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 se restituie, în natură, în condiţiile acestei legi, iar potrivit art. 2 alin. 2 „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării”.

Art. 480 C.civ. consacră prerogativele de posesie, folosinţă şi dispoziţie în favoarea titularului dreptului de proprietate, iar art. 481 prevede că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică şi numai după o justă şi prealabilă despăgubire.

Din textele legale mai sus menţionate, rezultă că ipoteza consacrată de dispoziţia art. 1 alin. 1 şi art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 se suprapune celei consacrate de dispoziţiile art. 480 şi 481 C.civ., cu referire la acţiunea în revendicare imobiliară, soluţia normativă preconizată, aceea de restituire în natură a unor astfel de lucruri, fiind aceeaşi, în ambele reglementări, singura diferenţă constând în aceea că legea specială preconizează, în plus, şi alte moduri reparatorii în ipoteza în care bunul nu poate fi restituit în natură.

În consecinţă, neurmarea procedurilor instituite de Legea nr. 10/2001 nu poate conduce la pierderea dreptului subiectiv de proprietate, în raport cu caracterele acestui drept, consacrat de legislaţia comună şi art. 1 Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, astfel încât acţiunea pe calea dreptului comun este admisibilă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă, decizia civilă nr. 295 din 19 martie 2008

Prin Sentinţa civilă nr. 46 din 17 ianuarie 2007, Judecătoria Sânnicolau Mare a admis acţiunea civilă formulată de reclamanţii R.D. şi R.F., constatând nevalabilitatea titlului în baza căruia Statul Român a  dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în C.F. nr. 12815 Sânnicolau Mare, cu consecinţa rectificării cărţii funciare, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtului Statul Român şi restabilirii situaţiei anterioare acestei înscrieri.

Totodată, Statul Român a fost obligat să predea reclamanţilor în deplină proprietate imobilul în litigiu, în temeiul dispoziţiilor art. 480 C.civ. 

Tribunalul Timiş, prin Decizia civilă nr. 740/A/02.10.2007, a admis apelurile pârâţilor Consiliul Local Sânicolau Mare şi D.G.F.P. Timiş împotriva Sentinţei civile nr. 46 din 17 ianuarie 2007 a Judecătoriei Sânicolau-Mare, pe care a schimbat-o în totalitate, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamanţilor ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiş a reţinut că, în raport cu situaţia imobilului în litigiu, aplicabile sunt dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care înlocuiesc dispoziţiile dreptului comun în materia acţiunilor în revendicare imobiliară, astfel că acţiunea reclamanţilor este inadmisibilă.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii au declarat recurs, invocând nelegalitatea hotărârii prin prisma interpretării şi aplicării greşite a art. 6 din Legea nr. 213/1998, a Deciziei nr. 5/20.11.2000, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie – Secţiile Unite, context în care au susţinut că instanţa de apel, nejustificat, a sancţionat reclamanţii pentru neexercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care Statul Român deţine imobilul abuziv.

Prin Decizia civilă nr. 295 din 19 martie 2008, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de reclamanţi împotriva Deciziei civile nr. 740/A din 2 octombrie 2007 a Tribunalului Timiş, pe are casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare, în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (5) C.proc.civ.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Timişoara a reţinut următoarele considerente:

Tribunalul a pronunţat o hotărâre nelegală, prin modul de soluţionare a excepţiei acţiunii în revendicare a imobilului, ignorându-se dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în raport de art. 480 C.civ.

Principiul „specialia generalibus derogant”, valorificat de instanţa de apel, intervine când se pune problema combinării a două legi (norme) succesive, una generală şi alta specială, cadru în care legea specială este privilegiată, căci se aplică înaintea celei generale.

Interpretarea şi aplicarea dreptului în acest context vizează exclusiv normele care conţin excepţii, instituie prezumţii legale sau conţin enumerări limitative.

Cu alte cuvinte, ipoteza celor două legi este una comună (sau cel puţin cea reţinută de legea specială se integrează în ipoteza legii generale), în timp ce, soluţiile normative furnizate de legea specială, deşi derivă din cele preconizate de legea generală, conţin particularităţi de natură a răspunde, în principal, raţiunii legii speciale.

În cazul dispoziţiilor legii generale, care este codul civil (art. 480 şi urm. C.civ.), prin raportare la legea specială, Legea 10/2001, se impune, aşadar, identificarea raţiunii legii speciale, pentru a desprinde soluţiile particulare preconizate de această lege, a cărei aplicare are prioritate în raport cu dreptul comun, dat fiind că asemenea soluţii trebuie să răspundă întrutotul raţiunii legii speciale.

În acest context, se consideră că Legea nr.10/2001 este o lege cu caracter reparator (de îndată) prin care legiuitorul a înţeles să producă o satisfacţie imediată proprietarilor deposedaţi abuziv de statul comunist de imobilele care fac obiectul de reglementare al legii, sens în care una dintre soluţiile particulare preconizate de această lege este legată de competenţa atribuită comisiilor pentru aplicarea Legii 10/2001, care nu sunt instanţe de judecată propriu-zise, de a dispune restituirea unor astfel de imobile, asemenea instanţelor de judecată, investite cu acţiuni în revendicare imobiliară, în cazul admiterii lor.

În cazul celorlalte măsuri reparatorii (pentru ipoteza imposibilăţii restituirii în natură a imobilelor), alăturat soluţiilor normative preconizate în dreptul comun (plata despăgubirilor civile), legea specială nuanţează şi alte soluţii, particulare, după caz, şi în funcţie de opţiunea proprietarului imobilului.

Întrucât prin legea specială nu s-au promovat ipoteze, respectiv soluţii normative diametral opuse în raport cu legea generală, nu se poate susţine un fine de neprimire acţiunilor în justiţie întemeiate pe dreptul comun, în materia în discuţie, cu atât mai mult, cu cât, prin legea specială s-au multiplicat şi diversificat mijloacele de restabilire a dreptului subiectiv de proprietate încălcat de stat, în condiţiile unei proceduri administrativ-jurisdicţionale mult mai lesnicioase şi eficiente, în raport cu cea impusă de dreptul comun.

De altfel, ipoteza consacrată de dispoziţiile art.1 (1) din Legea nr. 10/2001 se suprapune celei consacrate în dispoziţiile art. 480, 481 C.civ., cu referire la acţiunea în revendicare imobiliară, soluţia normativă preconizată, aceea de restituire în natură a unor astfel de bunuri, fiind aceeaşi, în ambele reglementări.

Relativ la această ipoteză unica diferenţă rezidă în aceea că legea specială preconizează, în plus, şi alte măsuri reparatorii în ipoteza în care bunul nu poate fi restituit în natura sa.

Aşadar, neurmarea procedurilor institute de Legea nr. 10/2001 nu poate conduce la pierderea dreptului subiectiv de proprietate, în raport cu caracterele acestui drept, consacrat în legislaţia comună  şi art.1 Protocolul nr.1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că, avantajele, beneficiile vizate de Legea 10/2001 pentru destinatarii acestora nu se pot transforma în dezavantaje, impedimente insurmontabile pentru persoanele în favoarea cărora au fost recunoscute drepturile subiective civile, care sunt aceleaşi, independent de raportarea la codul civil sau la legea specială, aspect ce rezultă expres din dispoziţiile art.2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care „ persoanele ale căror imobile au fost preluate abuziv îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării …”, ceea ce înseamnă că ele nu şi-au pierdut niciodată calitatea de proprietari, ceea ce-i îndreptăţeşte să-şi valorifice dreptul de proprietate, fie în temeiul Legii nr. 10/2001, fie în temeiul dreptului comun, cu precizarea că acesta din urmă consacră proceduri  mai anevoioase în raport cu Legea nr. 10/2001, care vizează proceduri mai scurte, mai eficiente şi soluţii normative mai numeroase în privinţa restabilirii dreptului subiectiv încălcat,  soluţii în deplin în acord cu caracterul reparator ale acestui act normativ.

Împrejurarea că reclamanţii nu au apelat la Legea nr.10/2001 nu este de natură a conduce la pierderea dreptului subiectiv de proprietate, ci doar la pierderea dreptului la acţiune în temeiul legii speciale, astfel că reclamanţii nu mai pot beneficia de avantajele consacrate prin Legea nr. 10/2001, între care semnificative sunt cele legate de celeritatea procedurii şi gama de măsuri reparatorii preconizată de legea specială.

O soluţie în sens contrar ar pune în discuţie, inclusiv, dreptul la acces în justiţie, în sensul art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu precizarea că reclamanţii în cauză au pierdut posesia şi folosinţa imobilului în litigiu prin violenţă, bunul fiind preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974, elementul „abuz”, săvârşit de stat, în dauna cetăţenilor săi, înlăturând orice temei de prescripţie sau decădere cu privire la drepturile subiective, legal recunoscute.

Un asemenea raţionament este impus chiar de principiile dreptului, care escaladează, ca forţă, orice altă regulă de drept, fiind de natură a răspunde însuşi scopului dreptului, care trebuie atins în orice activitate de interpretare normativă, impusă de aplicarea Dreptului.

Domenii speta

Spete similare