Drept procesual penal. Partea generală. Măsuri preventive

Drept procesual penal. Partea generală. Măsuri preventive

C.proc.pen., art. 155 alin. (1), art. 159 alin. (8)

În cauză nu este incidentă decizia nr. 25/2008 pronunţată de Î.C.C.J. – Secţiile Unite, potrivit căreia art. 159 alin. (8) din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că are caracter imperativ, iar nu de recomandare, dispoziţia conform căreia, recursul împotriva încheierii de prelungire a arestării se soluţionează înainte de expirarea duratei arestării dispuse anterior încheierii atacate. Aceasta întrucât, recursurile inculpaţilor deşi au fost depuse la poştă înainte de expirarea perioadei anterioare de arestare, s-au înregistrat la Tribunal după momentul la care ar fi expirat măsura arestării dispusă anterior încheierii de prelungire. În acest mod, Tribunalul, în calitate de instanţă care a prelungit măsura arestării preventive, a fost în imposibilitate obiectivă de a înainta cererile de recurs şi dosarul în timp util, pentru respectarea termenului prevăzut de art. 159 alin. (8) C.proc.pen.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,

Decizia penală  nr. 209/R din 26 februarie 2009

Prin încheierea penală nr. 17 din 24.02.2009 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr.  668/108/2009, s-a admis propunerea formulată de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Arad pentru prelungirea măsurii arestării preventive inculpaţilor R.U.C., M.C.F., M.M.D., D.M., S.V.C., D.C.M., D.D.G., B.A., L.L., K.I.A., B.P.G. şi M.E.A.

S-a prelungit arestarea preventivă a inculpaţilor: R.U.C., M.C.F., M.M.D., D.M., S.V.C., D.C.M., D.D.G., B.A.I., L.L., K.I.A. de la 26.02.2009 la 27.03.2009 inclusiv, şi a inculpaţilor M.E.A., B.P.G. începând cu data de  27.02.2009 până la 27.03.2009 inclusiv.

S-a respins cererea formulată de apărătorii inculpaţilor pentru înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea.

Analizând propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive şi actele dosarului de urmărire penală nr. 29/D/P/2008, prima instanţă a reţinut următoarele:

Potrivit art. 155 alin. (1) C.proc.pen., arestarea preventivă dispusă de instanţă poate fi prelungită în cursul urmăririi penale motivat şi numai dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care justifică privarea de libertate.

Analizând actele din cele 10 volume ale dosarului de urmărire penală nr. 29 D/P/2008, instanţa a constatat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpaţilor, respectiv  art. 143 C.proc.pen. şi art. 148 lit. f) C.proc.pen. subzistă şi impun în continuare privarea de libertate a celor doisprezece inculpaţi. 

Astfel, instanţa a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 143 C.proc.pen., existând indicii temeinice din care rezultă presupunerea că inculpaţii au săvârşit faptele pentru care sunt cercetaţi.

În ceea ce priveşte temeiul de arestare prevăzut de art. 148 lit. f) C.proc.pen., în sensul că pentru infracţiunile de care sunt acuzaţi inculpaţii, legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea acestora în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică, s-a apreciat că la stabilirea pericolului pentru ordinea publică trebuie avute în vedere nu doar datele ce caracterizează persoana  celor doisprezece inculpaţi ci şi datele privitoare la fapte, respectiv: pericolul social concret al infracţiunilor. Periculoase pentru societate, în înţelesul legii penale sunt faptele care lezează sau pun în pericol cele mai importante valori ocrotite de legea penală, printre care persoana şi dreptul la viaţă al acesteia. De asemenea, pericolul social se poate exprima şi prin starea de nelinişte şi insecuritate  socială pe care fapta penală o creează în rândul comunităţii, stare care a fost creată în rândul cetăţenilor ca urmare a mediatizării faptelor de violenţă pentru care sunt cercetaţi inculpaţii.

Cu privire la justificarea măsurii arestării preventive pe motivul necesităţii protejării ordinii publice, CEDO a admis că anumite infracţiuni pot suscita o  „tulburare a societăţii” de natură să justifice o detenţie preventivă, dată fiind gravitatea deosebită a unor fapte şi reacţia particulară a opiniei publice în anumite situaţii.

Analizând problema nulităţii sesizării instanţei, instanţa a apreciat că susţinerile domnilor avocaţi sunt nefondate, iar instanţa a fost legal sesizată astfel că, nu se poate constata incidenţa nulităţii reglementate de dispoziţiile art. 197 alin. (2) C.proc.pen. Cu privire la această problemă s-a menţionat că parchetul a înaintat instanţei 10 volume de urmărire penală, (toate înscrisurile cuprinse în acestea fiind originalele documentelor, iar nu copiile acestora), în condiţiile în care la momentul soluţionării propunerii de arestare preventivă au fost prezentate instanţei 9 volume de urmărire penală. Prin urmare, actele pe care procurorul le-a efectuat după momentul arestării inculpaţilor au fost depuse de acesta atât în dosarul nou format cât şi în completare la cele 9 volume existente iniţial. În concluzie, instanţa a apreciat că a fost legal sesizată şi că pe baza înscrisurilor din cele 10 volume de urmărire penală poate pronunţa o soluţie legală în cauză.

Pentru aceasta, instanţa, a constatat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpaţilor menţionaţi mai sus, respectiv art. 143 şi art. 148 lit. f) C.proc.pen., impun în continuare privarea de libertate a acestora, reţinându-se că se impune prelungirea duratei arestării preventive, fiind justificată de necesitatea stabilirii adevărului în cauză şi a efectuării tuturor actelor de urmărire penală, enumerate în cererea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism –Biroul Teritorial Arad, pentru finalizarea anchetei; de asemenea, instanţa nu a făcut abstracţie de complexitatea ridicată a cauzei şi de faptul că finalizarea anchetei nu se putea în mod obiectiv produce în cele aproximativ 30 de zile scurse de la momentul arestării inculpaţilor.

Referitor la solicitarea apărătorilor inculpaţilor, instanţa a mai reţinut că în conformitate cu art. 139 alin. (1) C.proc.pen., măsura preventivă se înlocuieşte cu o altă măsură când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea acesteia. Arestarea preventivă a inculpaţilor s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 148 lit. f) C.proc.pen., fiind întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de acest text. Temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive au rămas aceleaşi şi în prezent, astfel încât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 139 alin. (1) C.proc.pen., pentru a înlocui această măsură, cu obligarea de a nu părăsi ţara sau localitatea. Existenţa şi în acelaşi timp, subzistenţa în continuare a unor temeiuri care au justificat arestarea preventivă a inculpaţilor constituie şi sunt conforme scopurilor instituite prin art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Împotriva încheierii penale nr. nr. 17 din 24.02.2009 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 668/108/2009 din 20.02.2009, inculpaţii B.A.M., K.I.A. şi L.L. au declarat recurs în scris (la data de 25.02.2009 – data ştampilei poştei), înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara – Secţia Penală sub nr. 668.2/108/2009 din 26.02.2009.

Recursurile nu au fost motivate în scris, fiind susţinute oral de către apărătorii acestora, conform concluziilor din partea introductivă a prezentei decizii.

Din analiza încheierii recurate, prin prisma motivelor de recurs analizate din oficiu, Curtea a constatat că recursurile declarate de inculpaţi sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează.

Potrivit art. 155 alin. (1) C.proc.pen., arestarea inculpatului dispusă de instanţă poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, motivat, dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.

Prima instanţă a făcut o corectă apreciere privind existenţa în continuare a temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpaţii recurenţi, constatând că există indicii că aceştia au săvârşit infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea lor în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Astfel, în mod just Tribunalul a considerat că există indicii că cei 3 inculpaţi recurenţi au săvârşit infracţiunile de aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, în scopul comiterii infracţiunii de tentativă de omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 175 alin. (1) lit. a) şi i), alin. (2) cu aplicarea art. 75 lit. a) C.pen.; de lovire sau alte violenţe prevăzute de art. 180 C.pen.

Tribunalul a reţinut în mod corect atât pericolul social al faptelor săvârşite (iniţiere şi constituire sau aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat, tentativă de omor calificat), cât şi pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea în libertate a inculpaţilor recurenţi (faţă de modul de săvârşire a faptelor – de mai multe persoane împreună, pe timp de noapte, în locuri publice; numărul persoanelor implicate în activitatea infracţională; numărul persoanelor vătămate; consecinţele activităţii lor – crearea unui sentiment de insecuritate pentru persoanele vătămate şi pentru comunităţile în care locuiesc; lipsa garanţiilor că inculpaţii ar abandona comportamentul antisocial – starea de tensiune dintre inculpaţi şi adversarii lor, creată şi prin conduita inculpaţilor).

Curtea nu îşi poate însuşi punctul de vedere al apărătorilor inculpaţilor recurenţi potrivit căruia măsura arestării preventive ar fi devenit nelegală sau ar fi încetat de drept deoarece decizia nr. 25/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite a stabilit că art. 159 alin. (8) fraza a II-a din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că sintagma folosită de legiuitor „înainte de expirarea duratei arestării preventive dispusă anterior încheierii atacate” are caracter imperativ şi nu de recomandare, iar recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus admiterea sau respingerea propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive va fi soluţionat întotdeauna înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate. Astfel, decizia amintită nu a fost încă publicată în Monitorul Oficial, aşa încât la acest moment nu se cunosc considerentele avute în vedere la pronunţarea ei. Dispozitivul deciziei indicate nu poate fi privit în mod izolat, ci în contextul mai larg al dispoziţiilor care reglementează procedura prelungirii arestării preventive, care prevăd mai multe termene procedurale succesive ce trebuie respectate pentru a se ajunge ca recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus admiterea propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive să fie soluţionat înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate. La acest moment, Curtea nu este împiedicată în nici un mod de a soluţiona prezentele recursuri, deoarece măsura arestării preventive a fost prelungită prin încheiere înainte de expirarea acesteia, iar potrivit art. 159 alin. (9) C.proc.pen. recursul, declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive, nu este suspensiv de executare. În orice caz, în cauză nu este incidentă decizia nr. 25/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, întrucât recursurile celor 3 inculpaţi, deşi au fost depuse la poştă în 25.02.2009, au ajuns la destinatar - Tribunalul Arad la 26.02.2009, deci după momentul la care ar fi expirat măsurii arestării dispusă anterior (25.02.2009, ora 24). În acest mod, instanţa de fond a fost pusă în imposibilitatea de a înainta cererile de recurs şi dosarul în timp util pentru respectarea termenului prevăzut de art. 159 alin. (8) fraza a II-a C.proc.pen.

Instanţa de recurs observă că sunt nerelevante sub aspectul soluţionării propunerii de prelungire a arestării preventive susţinerile apărătorilor inculpaţilor recurenţi privind împrejurarea că referatul cu propunere de prelungire a arestării preventive nu ar fi fost însoţit de întreg materialul de urmărire penală întocmit până în prezent. Astfel, sesizarea instanţei s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, actul de sesizare nefiind lovit de nulitate. Pe de o parte, dispoziţiile din Codul de procedură penală referitoare la regularitatea sesizării instanţei de judecată sunt aplicabile în faza judecăţii, or în prezent cauza se află în faza de urmărire penală. Pe de altă parte, verificarea sesizării instanţei poate privi doar eventualele neregularităţi ale însuşi actului de sesizare, şi nicidecum a materialului de urmărire penală.

Curtea înlătură şi susţinerile apărătorilor inculpaţilor recurenţi în sensul că nu ar subzista temeiurile arestării preventive întrucât părţile vătămate ar fi precizat că nu cei 3 inculpaţi recurenţi sunt autorii faptelor, inculpaţii recurenţi nu au fost recunoscuţi după fotografii, nu s-a depus rezultatul valorificării urmelor papilare ridicate de pe maşină şi există acte de urmărire penală efectuate în favoarea inculpaţilor însă acestea nu sunt la dosar. Aceste susţineri se referă la aspecte legate de fondul cauzei, ce vor fi în atenţia primei instanţe cu ocazia rezolvării acţiunii penale. În plus, actele  de urmărire penală despre care se arată că ar fi fost efectuate dar nu se află în prezent la dosar nu pot fi valorificate în mod izolat, ci vor fi avute în vedere la evaluarea întregului material probator de către instanţă la momentul soluţionării fondului cauzei.

Curtea nu poate da curs solicitării apărătorilor inculpaţilor recurenţi privind verificarea încadrării juridice date de procuror în infracţiunea de aderare sau sprijinire a unui grup infracţional organizat, prin prisma împrejurării că nu ar putea exista grup infracţional organizat în condiţiile comiterii unui singur act material. La acest moment procesual nu cade în sarcina instanţei stabilirea corectei încadrări juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor, acest aspect urmând a fi analizat de către procurorul anchetator pe parcursul urmăririi penale şi apoi de instanţă în cursul judecăţii. Pe de altă parte, existenţa grupului infracţional organizat trebuie privită independent de realizarea scopului acestuia.

În privinţa stării de sănătate a inculpatului B.A.M., se observă că la dosar nu există dovezi în sensul că acesta ar suferi de afecţiuni care l-ar pune în imposibilitatea suportării regimului de detenţie preventivă. În orice caz, art. 1391 teza I C.proc.pen. prevede că, în cazul în care, pe baza actelor medicale, se constată că cel arestat preventiv suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua medicală a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, administraţia locului de deţinere dispune efectuarea tratamentului sub pază permanentă în reţeaua medicală a Ministerului Sănătăţii Publice.

Este adevărat că starea de libertate este regula, iar starea de arest excepţia. Însă, în condiţiile de faţă, Curtea a apreciat că la acest moment procesual interesul general prevalează în raport cu interesul inculpaţilor recurenţi de a fi cercetaţi în stare de libertate. Astfel, s-a reţinut că presupunerea rezonabilă priveşte fapte grave, îndreptate împotriva unor valori sociale fundamentale ocrotite de legea penală (viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea persoanei, convieţuirea socială), precum şi că aceste fapte au un impact social deosebit prin repercusiunile pe care le generează.

În ceea ce priveşte respectarea duratei rezonabile a arestării preventive, instanţa de recurs a apreciat că trebuie avută în vedere gravitatea şi consecinţele infracţiunilor cu privire la care există indicii că ar fi fost săvârşite. Astfel, interesul public de protecţie a cetăţenilor împotriva comiterii de infracţiuni grave, dedus din modul de săvârşire al faptelor cu privire la care există indicii că au avut loc cu participarea inculpaţilor recurenţi şi din consecinţele acesteia, prevalează în raport cu interesul inculpaţilor recurenţi de a fi puşi în stare de libertate, atrăgând obligaţia statutului de asigurare a siguranţei persoanei.

De asemenea, instanţa de recurs a apreciat că lăsarea în libertate a inculpaţilor recurenţi ar genera creşterea sentimentului de nesiguranţă al populaţiei şi ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populaţiei în capacitatea de protecţie a organelor statului, acesta având obligaţia pozitivă de a adopta o legislaţie penală, dublată de mecanismul care să asigure aplicarea sa, capabilă să descurajeze comiterea de fapte ce pun în pericol viaţa, sănătatea, integritatea corporală, libertatea cetăţenilor şi relaţiile privind convieţuirea socială.

Faţă de cele reţinute, s-a apreciat şi că lăsarea inculpaţilor în libertate ar încuraja săvârşirea unor fapte similare celor imputate prin ordonanţele de punere în mişcare a acţiunilor penale.

Pentru aceleaşi considerente de mai sus s-a considerat şi că măsura arestării preventive luată faţă de inculpaţii recurenţi nu poate fi revocată sau înlocuită.

Domenii speta

Spete similare