Procedura insolvenţei. Închidere ca urmare a lichidării tuturor bunurilor. Contestaţie la tabelul de creanţe

Procedura insolvenţei. Închidere ca urmare a lichidării tuturor bunurilor. Contestaţie la tabelul de creanţe

Legea nr. 85/2006, art. 129, art. 132 alin. (2)

O procedură de faliment va fi închisă atunci când judecătorul-sindic a aprobat raportul final, când toate fondurile sau bunurile din averea debitorului au fost distribuite şi când fondurile nereclamate au fost depuse la bancă. În urma unei cereri a lichidatorului, judecătorul-sindic va pronunţa o sentinţă, închizând procedura, iar în cazul persoanelor juridice dispunând şi radierea acestora.

Cu toate că printr-o hotărâre a judecătorului-sindic a fost admisă contestaţia creditoarei împotriva tabelului definitiv întocmit de lichidatorul judiciar, constatându-se că instituţia contestatoare are faţă de debitoare o creanţă de 141.475 lei, dispunându-se înscrierea sa cu respectiva sumă, iar practicianul, atât în tabelul definitiv consolidat, cât şi în planul de distribuţie a înscris creditoarea cu suma de 80.235,31 lei, atâta timp cât recurenta, contrar prevederilor Legii insolvenţei, nu a sesizat niciodată tribunalul în legătură cu această împrejurare şi nici nu a formulat obiecţiuni la raportul final în conformitate cu art. 129, criticile sale nu pot fi primite, neputându-se încălca principiul omisio medio în materia exercitării mijloacelor şi a căilor procesuale.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,

Decizia civilă nr. 705 din 12 mai 2009

Prin sentinţa comercială nr. 982/J.S. din 18 decembrie 2008 pronunţată în dosarul nr. 3678/115/2000 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Caraş-Severin a respins obiecţiunile formulate de creditoarea A Bucureşti împotriva raportului final din 20 noiembrie 2008 întocmit de lichidatorul judiciar M S.P.R.L. Reşiţa, prin care s-a propus închiderea procedurii falimentului debitoarei S.C. P S.R.L. Oţelu Roşu, dispunând, totodată, în baza art. 132 din Legea nr. 85/2006, închiderea procedurii insolvenţei societăţii debitoare, precum şi radierea acesteia din registrul comerţului.

Împotriva sentinţei de mai sus au declarat recurs creditoarele D Caraş-Severin şi A Bucureşti, prima instituţie solicitând, în principal, casarea hotărârii atacate ca fiind nelegală şi netemeinică, şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru ca lichidatorul să modifice tabelul definitiv consolidat în sensul de a o înscrie cu o creanţă în cuantum de 141.475 lei, astfel cum el a fost obligat prin sentinţa civilă nr. 463 din 7 decembrie 2004 a Tribunalului Caraş-Severin, urmând a reface şi distribuţia fondurilor obţinute din lichidare conform legii, iar în subsidiar modificarea sentinţei şi a tabelului definitiv consolidat în sensul înscrierii creditoarei cu suma menţionată, urmând a se dispune distribuirea diferenţei ce i s-ar fi cuvenit recurentei proporţional cu creanţa deţinută, iar cealaltă solicitând modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii obiecţiunilor sale şi, pe cale de consecinţă, continuarea procedurii de lichidare a debitoarei până la recuperarea tuturor datoriilor pe care S.C. P S.R.L. Oţelu Roşu le are de achitat creditorilor.

Prin decizia civilă nr. 705 din 12 mai 2009 pronunţată în dosarul nr. 3678/115/2000 Curtea de Apel Timişoara a respins recursurile celor două creditoare împotriva sentinţei comerciale nr. 982/J.S. din 18 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 3678/115/2000.

Pentru a hotărî astfel instanţa de control judiciar a reţinut că în speţă nu este incident cazul de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 din Codul de procedură civilă, hotărârea de închidere a procedurii insolvenţei debitoarei S.C. P S.R.L. Oţelu Roşu nefiind lipsită de temei legal ori dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, cum fără temei susţin recurentele.

Astfel, faţă de cele arătate de lichidatorul judiciar M S.P.R.L. Reşiţa prin raportul final depus la dosarul de primă instanţă la termenul de judecată din 20 noiembrie 2008, în care acesta a propus închiderea procedurii colective declanşată în conformitate cu prevederile Legii nr. 64/1995, republicată, şi continuată sub imperiul Legii nr. 85/2006, modificată, pe seama debitoarei S.C. P S.R.L. Oţelu Roşu, deoarece întregul patrimoniu al falitei a fost valorificat şi că nu mai sunt alte surse pentru obţinerea de lichidităţi în scopul îndestulării creditorilor care s-au înscris la masa credală până la acoperirea integrală a creanţelor ce au fost declarate, în procedura de lichidare fiind obţinută suma totală de 61.088,75 lei, care a fost distribuită între creditori şi pentru acoperirea cheltuielilor aferente procedurii şi că, faţă de probele existente la dosar, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile pentru antrenarea răspunderii administratorului social B.V. conform art. 138 din Legea nr. 85/2006, în mod corect judecătorul-sindic a făcut aplicarea prevederilor art. 132 alin. (2) din legea menţionată, dispunând închiderea procedurii insolvenţei.

Acest text de lege statuează fără echivoc că o procedură de faliment va fi închisă atunci când judecătorul-sindic a aprobat raportul final, când toate fondurile sau bunurile din averea debitorului au fost distribuite şi când fondurile nereclamate au fost depuse la bancă. În urma unei cereri a lichidatorului, judecătorul-sindic va pronunţa o sentinţă, închizând procedura, iar în cazul persoanelor juridice dispunând şi radierea acestora.

 În ceea ce priveşte angajarea răspunderii membrilor organelor de conducere ale debitoarei potrivit art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, aceasta se poate face, ca regulă, numai la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, şi numai ca excepţie în condiţiile alin. (3) al acestui articol (conform căruia comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acţiunea prevăzută la alin. (1), dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de starea de insolvenţă a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acţiunea prevăzută la alin. (1) şi răspunderea persoanelor la care se referă alin. (1) ameninţă să se prescrie). Întrucât alin. (1) al art. 138 statuează că, în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, creditorii nemaiavând potrivit actualei reglementări calitatea procesuală activă de a solicita aplicarea acestor dispoziţii faţă de membrii organelor de conducere ai debitoarei, susţinerile legate de problema aplicării art. 138 din lege nu pot fi primite.

Criticile recurentei A Bucureşti nu sunt fondate în condiţiile în care, în conformitate cu textul menţionat, doar la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi; d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi; g) în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori. Potrivit alin. (3), comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acţiunea prevăzută la alin. (1), dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de starea de insolvenţă a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acţiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 şi aceasta ameninţă să se prescrie.

Acţiunea în răspundere civilă delictuală fundamentată pe acest text de lege are un dublu temei de fapt: starea de insolvenţă a societăţii comerciale, asociată cu săvârşirea uneia dintre faptele expres şi limitativ enumerate de legiuitor. Răspunderea civilă întemeiată pe art. 138, fiind o răspundere civilă delictuală specială (atipică) trebuie să fie îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru ca persoanele prevăzute de această normă să răspundă cu averea persoană pentru datoriile societăţii pe care au condus-o, şi anume: fapta respectivă să fi condus la ajungerea societăţii în stare de încetare de plăţi, prin această faptă să se fi produs un anumit prejudiciu creditorilor, între fapta comisă şi prejudiciu să existe o legătură cauzală, un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu şi, nu în ultimul rând, vinovăţia autorului.

În prezenta cauză lichidatorul judiciar M S.P.R.L. Reşiţa a arătat în mod expres că nu înţelege să formuleze cerere de antrenare a răspunderii membrilor organelor de conducere ale debitoarei intimate, considerând că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 138 din lege, iar susţinerile recurentei A Bucureşti referitoare la arătarea de către practician în cuprinsul raportului final că nu au fost depuse documentele contabile ale debitoarei nu au niciun corespondent cu realitatea. De altfel, atât din adresa nr. 689/12.12.2000, cât şi din raportul nr. 36/14.01.2002 întocmite de administratorul judiciar S.C. E S.R.L. Reşiţa, iniţial desemnat, rezultă fără putinţă de tăgadă că fostul administrator social a prezentat, chiar dacă cu întârziere, actele contabile solicitate de practician, acte care ulterior au stat şi la baza întocmirii unui raport cu privire la situaţia economico-financiară a debitoarei şi la propunerea unui plan de reorganizare judiciară care, din păcate, a eşuat.

Cum în primă instanţă lichidatorul judiciar nu a solicitat judecătorului-sindic să dispună angajarea răspunderii patrimoniale personale a fostului administrator social al debitoarei, iar comitetul creditorilor nu a cerut autorizarea instanţei pentru introducerea acţiunii în răspundere, ci doar creditoarea A Bucureşti a formulat prezentul recurs criticând hotărârea tribunalului sub acest aspect, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii obiecţiunilor sale şi, pe cale de consecinţă, continuarea procedurii de lichidare a debitoarei până la recuperarea tuturor datoriilor pe care S.C. P S.R.L. Oţelu Roşu le are de achitat creditorilor, Curtea constată că cererea sa nu poate fi primită, fiind exclusiv culpa creditorilor că nu au dat dovadă de rol activ în derularea procedurii colective şi nu au solicitat autorizarea judecătorului-sindic în temeiul alin. 3 al art. 138, deşi comitetul a fost desemnat încă din anul 2007, după cum rezultă din raportul de activitate nr. 63/26.02.2007, prezentat la termenul de judecată din 1 martie 2007.

Chiar dacă scopul dispoziţiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 este acela de a pune la îndemâna creditorilor o procedură specială prin care să-şi poată acoperi creanţele de la persoanele vinovate de ajungerea societăţii în stare de insolvenţă, afirmaţiile acestei recurente privitoare la instituirea unor prezumţii de culpă şi de cauzalitate între faptă şi prejudiciu nu au nicio bază legală.

Cu toate că statul român, reprezentat prin A Bucureşti, a suferit un prejudiciu a cărui existenţă certă este stabilită prin constatarea faptului că societatea debitoare a ajuns în încetare de plăţi şi că împotriva acesteia a fost declanşată procedura insolvenţei, imposibilitatea recurentei de a recupera creanţa cedată de Casa de Asigurări de Sănătate Caraş-Severin nu constituie o premisă suficientă care să determine instanţa să oblige în mod automat fostul administrator social la plata datoriilor, cum în mod eronat susţine creditoarea, această formă de răspundere neputând fi dispusă decât în condiţiile statuate de art. 138, condiţii care în cazul de faţă, aşa cum s-a arătat mai sus, nu se regăsesc. Mai mult decât atât, prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006 conţin în mod implicit cerinţa culpei membrilor organelor de conducere ale societăţii comerciale ajunsă în încetare de plăţi, aspect ce rezultă şi din natura juridică a acestei forme de răspundere – o răspundere civilă delictuală, legiuitorul folosind în textul legii expresia „au cauzat” starea de insolvenţă, şi nu pe aceea de „a contribui”, ca în vechea reglementare.

Instituţiile recurente au avut cunoştinţă despre raportul final al lichidatorului judiciar prin care acesta propunea închiderea procedurii colective faţă de debitoarea S.C. P S.R.L. Oţelu Roşu, tuturor creditorilor fiindu-le comunicat un exemplar al raportului, însoţit de planul de distribuţie, potrivit borderoului pentru trimiteri de corespondenţă cu serviciul suplimentar „Recomandat”, prezentate în serie, nr. 21/24.11.2008, raportul fiind afişat şi la uşa tribunalului, aşa cum pretind dispoziţiile art. 129 din lege.

În ceea ce priveşte recursul creditoarei D Caraş-Severin, Curtea reţine că, într-adevăr, prin sentinţa civilă nr. 463 din 7 decembrie 2004 a Tribunalului Caraş-Severin a fost admisă contestaţia acestei creditoare împotriva tabelului definitiv al creditorilor întocmit de lichidatorul judiciar S.C. E S.R.L. Reşiţa, constatându-se că instituţia contestatoare are faţă de societatea debitoare o creanţă bugetară certă, lichidă şi exigibilă în cuantum total de 141.475 lei, dispunându-se înscrierea sa cu respectiva sumă. Totuşi, lichidatorul, atât în tabelul definitiv consolidat anexat distribuţiei parţiale propusă la termenul de judecată din 23 noiembrie 2006 şi în cel ataşat raportului de activitate din 24 septembrie 2008, cât şi în planul de distribuţie anexat raportului final a înscris această creditoare cu suma de 80.235,31 lei, şi nu cu suma modificată conform sentinţei menţionate.

Însă, atâta timp cât recurenta, contrar prevederilor Legii insolvenţei, nu a sesizat niciodată judecătorul-sindic în legătură cu această împrejurare şi nici nu a formulat obiecţiuni la raportul final în conformitate cu art. 129, care statuează fără echivoc că după ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, lichidatorul va supune judecătorului-sindic un raport final însoţit de situaţiile financiare finale, copii de pe acestea urmând să fie comunicate tuturor creditorilor şi debitorului, precum şi afişate la uşa tribunalului, judecătorul-sindic trebuind să convoace adunarea creditorilor în termen de maximum 30 de zile de la afişarea raportului, creditorii putând formula obiecţii cu cel puţin 5 zile înainte de data convocării, la şedinţă judecătorul-sindic urmând să soluţioneze, prin încheiere, toate obiecţiunile la raportul final, care va fi aprobat sau va dispune, dacă este cazul, modificarea corespunzătoare a acestuia, instanţa constată că criticile sale nu pot fi primite, neputându-se încălca principiul omisio medio în materia exercitării mijloacelor şi a căilor procesuale.

Pe de altă parte, sunt neîntemeiate susţinerile creditoarei în sensul că prin această omisiune a practicianului, în calitate de reprezentantă a statului, ar fi fost vătămată în drepturile sale legitime în condiţiile în care distribuirea fondurilor obţinute din lichidare depindea de valoarea creanţei D Caraş-Severin care, fiind mai mare, ar fi determinat şi o sumă mai mare de distribuit către acest creditor, întrucât în speţă s-a putut distribui doar suma de 51.178,76 lei, astfel: 10.000 lei onorariul practicianului pentru întreaga procedură, recurentei suma de 26.753 lei, iar creditoarei A Bucureşti suma de 14.247 lei, restul de 178,76 lei reprezentând comisioane bancare. Este adevărat că art. 124 şi 125 din lege statuează că sumele de distribuit între creditori în acelaşi rang de prioritate vor fi acordate proporţional cu suma alocată pentru fiecare creanţă, prin tabelul menţionat la art. 108 alin. 2 lit. d) – tabelul definitiv consolidat. Titularilor de creanţe dintr-o categorie li se vor putea distribui sume numai după deplina îndestulare a titularilor de creanţe din categoria ierarhic superioară, potrivit ordinii prevăzute la art. 123, în cazul insuficienţei sumelor necesare acoperirii valorii integrale a creanţelor cu acelaşi rang de prioritate, titularii acestora urmând să primească o cotă falimentară, reprezentând suma proporţională cu procentul pe care creanţa lor îl deţine în categoria creanţelor respective. Cum însă, toate sumele rezultate din lichidare au fost distribuite doar celor două instituţii recurente, banii ajungând în cele din urmă tot în bugetul general consolidat, statul român nu a fost prejudiciat în vreun fel.

Faţă de cele reţinute, sentinţa atacată fiind temeinică şi legală, iar recursurile instituţiilor creditoare nefondate, văzând şi prevederile art. 312 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Curtea a dispus respingerea acestora ca atare.

Domenii speta

Spete similare