Operaţiune de import. Noţiunea de importator

Operaţiune de import. Noţiunea de importator

Legea nr. 554/2004, art. 1, art. 2 alin. (1) lit. c)

Codul vamal, art. 4 alin. (1) pct. 9, art. 100

Hotărârea Guvernului nr. 44/2004,  pct. 59 alin. (2)

Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 1, art. 1251 , art. 136, art. 1511

Cum Codul vamal al României nu distinge cu privire la noţiunea de import după cum importatorul este sau nu proprietarul bunurilor importate, nici autoritatea fiscală nu o poate face.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia contencios administrativ şi fiscal,

Sentinţa civilă nr. 213 din 10 mai 2011, R.O.

Prin acţiune reclamanta persoană juridică a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş solicitând  să se anuleze Decizia nr. 1856/238/30.07.2010, emisă de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, prin care s-a soluţionat contestaţia formulată de reclamantă şi înregistrată sub nr. 22155/10.06.2010, împotriva Deciziei de impunere nr. 319/10.05.2010; anularea Deciziei de impunere nr. 319/10.05.2010 emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală înregistrat la D.G.F.P. Timiş cu nr. 5436/10.05.2010 şi recunoaşterea ca deductibilă a sumei reprezentând TVA în cuantum de 1.698.170 lei achitat în vamă pentru punerea în liberă circulaţie a unor echipamente folosite în activitatea economică a reclamantei şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 213 din 10 mai 2011 pronunţată în dosarul nr. 189/59/2011 Curtea de Apel Timişoara a admis acţiunea, a anulat ca nelegală decizia nr. 1856/238/30.07.2010 şi decizia de impunere fiscală nr. 319/10.05.2010 emisă de pârâtă şi a constatat ca deductibilă suma de 1.698.170 lei cu titlu de TVA, achitată de reclamantă în vamă.

Curtea a reţinut că potrivit probelor dosarului, reclamanta a depus la A.F.C.M. Timişoara, o cerere de rambursare de TVA şi  începând cu data de 3 martie 2010, pârâta D.G.F.P. Timiş  a efectuat la aceasta o inspecţie fiscală pentru a verifica modul de stabilire a soldului sumei negative de TVA,  solicitată la rambursare prin deconturile de TVA aferente perioadei aprilie – iunie 2008 şi urmare la acest control fiscal s-a emis decizia de impunere fiscală nr. 319/10.05.2010, prin care a obligat reclamanta la plata unei TVA suplimentară de 1.699.170 lei, considerând ca nedeductibilă această taxă, achitată în vamă de reclamantă pentru punerea în liberă circulaţie a unor echipamente folosite în activitatea sa economică.

În procedura prealabilă, contestaţia reclamantei a fost respinsă prin decizia nr. 1856/238/30.07.2010 emisă de pârâta D.G.F.P. Timiş.

Din conţinutul raportului de inspecţie fiscală şi din decizia de impunere atacată în cauză rezultă că pârâta a respins cererea de rambursare a TVA în sumă de 1.698.170 lei reţinându-se că, pentru desfăşurarea activităţii sale de producţie, reclamanta a introdus în România, înainte de anul 2007, echipamente de producţie şi diverse bunuri în regim de admitere temporară cu exonerare totală sau parţială de la plata drepturilor de import, în baza contractelor de leasing operaţional şi de lohn încheiate cu cei 2 parteneri contractuali, respectiv V.E.C. GMBH şi V. E.W. GMBH (ulterior transformat în W. Gmbh).

Pârâta a mai reţinut că, în contractele comerciale încheiate cu partenerii mai sus menţionaţi se specifică faptul ca proprietarii bunurilor sunt şi vor rămâne firmele din Germania. Aceste bunuri au fost puse in liberă circulaţie în cursul anului 2007 de societate în calitate de titular al operaţiunilor de import temporar, prin declaraţii vamale, regimurile temporare fiind astfel închise, societatea neachitând în acel moment drepturile vamale (taxe vamale, comision) precum şi TVA aferentă şi că în  cursul anului 2008 (aprilie 2008 – septembrie 2008), societatea a făcut obiectul unui control de la MEF - Autoritatea Naţionala a Vămilor, prin care organele vamale au stabilit ca societatea datorează pentru aceste puneri în liberă circulaţie (prin DVI-le menţionate mai sus), TVA in suma de 8.333.415 lei şi majorări de întârziere de 3.387.410 lei şi au fost încheiate de către organele vamale un număr de 4 procese verbale, care au fost anexate, în copie, la dosarul contestaţiei reclamantei.

Societatea contestatoare nu a contestat constatările organului vamal în ceea ce priveşte debitul stabilit cu titlu de TVA în sumă de 8.333.415 lei, dar nu a fost de acord cu majorările de întârziere calculate în sumă de 3.387.410 lei, sumă pe care a şi contestat-o, dar pentru care nu a obţinut câştig de cauză din partea instanţei judecătoreşti, susţine pârâta în decizia  nr. 1856/238/2010.

Din suma totală de 8.333.415 lei, reprezentând TVA stabilită de organele vamale, analiza deductibilităţii TVA în sumă de 1.698.170 lei a făcut obiectul inspecţiei fiscale finalizate cu emiterea Deciziei de impunere nr. 319/10.05.2010.

Din aceleaşi acte fiscale rezultă că, la luarea deciziei de impunere în litigiu, s-a  invocat şi adresa nr. 281727/27.10.2008 emisă de M.E.F. – Direcţia de legislaţie în domeniul TVA, comunicată reclamantei urmare solicitării acesteia de relaţii legat de situaţia TVA pe care a achitat-o în vamă în anul 2008, pentru importul susmenţionat, când nu a avut calitatea de importator din punctul de vedere al TVA, nefiind proprietara bunurilor importate.

Luând în considerare răspunsul M.E.F., din adresa  susmenţionată, pârâta a respins contestaţia  reclamantei pe  motiv  că, aşa  cum se precizează la pct. 59 din Normele Metodologice de aplicare a Titlului VI al Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 cu modificările ulterioare, importatorul în scopul taxei este cumpărătorul către care se expediază bunurile la data la care devine exigibilă la import sau în absenţa acestui cumpărător, proprietarul bunurilor la această dată.

Astfel, pârâta a mai reţinut că din punct de vedere al taxei pe valoare adăugata, persoana care are calitatea de importator şi căreia îi revenea obligaţia plăţii taxei aferente importului de bunuri din România este societatea „V.E.C.” GMBH - Germania proprietarul bunurilor, întrucât bunurile respective nu au fost vândute către S.C. „V.E.R.” SRL.

În situaţia descrisă în adresă, nu s-a procedat conform prevederilor legale, respectiv importul a fost efectuat de către S.C. „V.E.R.” S.R.L. care nu are calitatea de importator din punct de vedere al taxei pe valoare adăugată şi prin urmare, întrucât bunurile importate nu sunt destinate realizării activităţii economice a acestuia (nu realizează livrări de bunuri nefiind proprietar al acestora, ci numai prestări de servicii asupra bunurilor) nu are dreptul de deducere a TVA achitată în vamă, a decis pârâta, arătând totodată că, cu toate acestea la alin. (2) al pct. 59 din Normele metodologice se prevede ca orice persoană, care nu este importator în scopul taxei conform alineatului (I), dar deţine o declaraţie vamală de import, în care este menţionată ca importator al bunurilor, nu are dreptul de deducere a taxei pe valoare adăugată aferentă importului respectiv decât în situaţia în care va aplica structura de comisionar, respectiv va refactura valoarea bunurilor importate şi taxa pe valoarea adăugată aferentă către persoana care ar fi avut calitatea de importator conform alin. (1).

În motivarea contestaţiei în procedură prealabilă şi prin acţiune, reclamanta a susţinut nelegalitatea deciziei de impunere fiscală pe încălcarea, în principal, de către pârâtă, a prevederilor  art. 1511,  raportat la art. 1251 pct. 13 Cod fiscal.

Analizându-se acţiunea din acest punct de vedere, se constată că într-adevăr reclamanta a introdus în ţară anterior anului 2007, bunuri necesare producţiei sale,  în baza unor contracte de leasing operaţional şi de lohn încheiate cu parteneri germani, într-un regim vamal de admitere temporară cu exonerare totală sau parţială de la plata drepturilor de import şi în anul 2007, deşi reclamanta nu a avut calitatea de proprietar al bunurilor introduse în ţară anterior anului 2007, conform contractelor susmenţionate, a pus în liberă circulaţie în România, respectivele bunuri, prin declaraţiuni vamale, închizând astfel regimurile vamale temporare, însă fără a achita taxele aferente vamale şi nici TVA.

Fiind  supusă unui control al autorităţii vamale cu privire la acele operaţiuni vamale, reclamanta a fost obligată, potrivit declaraţiile vamale depuse în vamă în anul 2007, la plata unei TVA în sumă de 8.333.415 lei, şi majorări în  sumă de 3.387.410 lei,  pe care a  contestat-o în instanţă, însă acţiunea a fost respinsă irevocabil.

Suma de 1.698.170 lei TVA aflată în prezenta cauză, face parte din suma totală de 8.333.415 lei achitată de reclamantă autorităţii vamale, aşa  cum s-a stabilit prin procesele verbale încheiate de organul vamal, analizate şi de pârâta D.G.F.P. Timiş (fila 63).

Deci, potrivit probelor dosarului, reclamanta a achitat pentru operaţiunile vamale încheiate în anul 2007, în calitate de  importator,  suma de 1.698.170 lei, cu titlu de TVA, alături de celelalte drepturi de import stabilite de autoritatea vamală, urmare unui contract vamal ulterior, reglementat de Codul vamal care la art. 100 alin. 6, prevede că în cadrul controlului ulterior al declaraţiilor, autoritatea vamală stabileşte, potrivit alin. (3), şi diferenţele în plus sau în minus privind alte taxe şi impozite datorate statului în cadrul operaţiunilor vamale, luând măsuri pentru încasarea diferenţelor în minus constatate. Diferenţele în plus privind aceste taxe şi impozite se restituie potrivit normelor legale care le reglementează.

Articolul 100 alin. 8  din acelaşi cod dispune că declaraţia vamală acceptată şi înregistrată, precum si documentul prevăzut la alin. (4) constituie titlu de creanţă.

Deci, procesele verbale încheiate în anul 2008 de autoritatea vamală care au  împins-o pe reclamantă la plata TVA din litigiu constituie titluri de creanţă vamală, cu caracter obligatoriu şi producătoare de efecte juridice, aşa  cum prevede art. 4 alin. 1 pct. 9 din Codul vamal, care definind termenul de decizie vamală, prevede că aceasta reprezintă orice act oficial al autorităţii vamale privind reglementările vamale, referitor la un anumit caz, care produce efecte juridice asupra uneia sau mai multor persoane identificate sau identificabile, inclusiv informaţiile tarifare obligatorii şi informaţiile obligatorii în materie de origine.

În soluţionarea problemei din litigiu se impune a se invoca şi prevederile art. 101 alin. 1 şi 2 din Codul vamal, care dispune că punerea în liberă circulaţie conferă mărfurilor străine statutul vamal de mărfuri româneşti. Punerea în libera circulaţie atrage aplicarea masurilor de politică comercială şi îndeplinirea formalităţilor vamale prevăzute pentru importul mărfurilor, precum şi încasarea oricăror drepturi legal datorate.

Deci, prin măsura de impunere vamală stabilită în mod obligatoriu pentru reclamantă de autoritatea vamală în anul 2008 şi, prin conferirea caracterului legal al importului, respectiv al drepturilor de import achitate de reclamantă în anul 2008, s-a stabilit ca datorată legal suma în litigiu, atâta timp cât prin hotărâre judecătorească s-a respins acţiunea reclamantei împotriva respectivei impuneri vamale, iar ulterior anului 2008,  autoritatea vamală nu a luat măsuri de restituire a TVA încasat în baza unui control vamal ulterior, la care este obligată, potrivit art. 100 alin. 6 din Codul vamal, atunci când constată diferenţe achitate în mod nelegal.

Cu alte cuvinte, prin plata drepturilor de import, reclamanta a realizat un import, Codul vamal nefăcând nicio distincţie cu privire la noţiunea  de „import”, după cum persoana importatorului este sau nu proprietarul bunurilor importate, aşa cum rezultă  din conţinutul  art. 4 al Codului vamal, unde se definesc termenii şi expresiile folosite  în acest  cod.

Art. 1251 alin. 1 pct. 13 Cod fiscal, care defineşte noţiunea de importator, prevede că acesta este persoana pe numele căreia sunt declarate bunurile, în momentul în care taxa la import devine exigibilă, conform art. 136, şi care în cazul importurilor taxabile este obligată la plata taxei conform  art. 151.

Art. 1511 Cod fiscal, la care face trimitere dispoziţia legală citată, prevede că plata taxei pentru importul de bunuri supus taxării, conform prezentului titlu, este obligaţia importatorului.

Deci, codul fiscal care reglementează din punct de vedere al raportului de drept fiscal plata TVA pentru importul de bunuri în România nu face nici o distincţie în privinţa persoanei care are calitatea de importator, funcţie de calitatea de proprietar sau nu a bunurilor importate, reglementarea fiind corelată din acest punct de vedere cu cea din Codul vamal, aşa cum a rezultat din analiza anterioară a dispoziţiilor acestui cod.

În consecinţă, reclamanta ca importator al bunurilor din litigiu, are dreptul de deducerea TVA în temeiul art. 146 alin. 1 lit. c) Cod fiscal,  pentru că deţine actele vamale emise de autoritatea vamală în care este evidenţiată calitatea sa de importator al bunurilor din punctul de vedere  al TVA şi pentru că a făcut dovada plăţii taxei.

Concluzia aceasta nu contrazice nici prevederile art. 1 alin. 3 Cod fiscal care dispune  că, în materie fiscală, dispoziţiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispoziţiile Codului fiscal, pentru că acest cod nu conţine  nicio dispoziţie care să definească noţiunea de importator, în Cap. 3, art. 7 al codului unde sunt definiţi termenii comuni folosiţi în această lege organică, astfel că sensul acestui termen trebuie preluat din legislaţia vamală care nu face distincţie în privinţa noţiunii de importator, funcţie de calitate de proprietar a bunurilor ce fac obiectul unui import, aşa cum a rezultat din reglementările vamale sus citate.

Reţinându-se îndeplinirea condiţiilor legale sus analizate din Codul vamal şi din Codul fiscal, privitor la calitatea de importator, în privinţa reclamantei, Curtea constată că măsura de impunere stabilită pe seama reclamantei şi constatarea caracterului ca nedeductibil al TVA în sumă de 1.698.170 lei achitat în vamă, pe temeiul prevederilor pct. 59 din Normele Metodologice de aplicare a Titlului VI ale Codului fiscal este nelegală şi vătămătoare pentru reclamantă întrucât această normă adaugă la Codul fiscal, şi anume la art. 1251  alin. 1 pct. 13, condiţionând calitatea de importator  de cea de proprietar a bunurilor importate, ceea ce constituie  o încălcare a principiului supremaţiei legii, adică printr-un act administrativ normativ, respectiv prin normele de aplicare  ale Codului fiscal se modifică, se adaugă la cele din legea organică care reglementează raporturile juridice de drept fiscal, ceea ce este inadmisibil potrivit Constituţiei României.

Pct. 59 din Normele de aplicare ale Codului fiscal încalcă dispoziţiile art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004 care defineşte noţiunea de act administrativ, ca actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care generează, modifică sau stinge raporturi juridice, pentru că prin această normă se adaugă la legea organică, respectiv la Codul fiscal, o cerinţă neprevăzută de cod pentru deducerea TVA plătit în vamă, motiv pentru care Curtea a apreciat ca vătămătoare măsura atacată, în sensul art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, astfel că a admis acţiunea, aşa  cum s-a menţionat anterior, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 25.925.92 lei,  onorariu de avocat, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă.

Domenii speta

Spete similare