Imobilul preluat în baza Decretului nr. 92/1950. Cerere în despăgubiri formulată pe cale dreptului comun. Admisibilitate

Imobilul preluat în baza Decretului nr. 92/1950. Cerere în despăgubiri formulată pe cale dreptului comun. Admisibilitate

- Decizia 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

- Cauza Atanasiu ş.a. c. României

Este inadmisibilă cererea de obligare a statului la plata de despăgubiri pentru imobilul preluat în baza Decretului nr. 92/1950 formulată pe calea dreptului comun.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 1588 din 13 iunie 2012, F.Ş.

Prin decizia civilă nr. 58/8.02.2012 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 6544/55/2011 a fost respins apelul declarat de reclamanta A.E. împotriva sentinţei civile nr. 9918/11.10.2011 pronunţată de Judecătoria Arad în dosarul nr. 6544/55/2011 în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Arad.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a avut în vedere că prima instanţă a făcut corecta aplicare a dispoziţiilor legale la starea de fapt reţinută în cauză şi a respins cererea de chemare în judecată, după cum urmează:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea imobilului situat în Arad, nr. 12.

În motivare, a arătat că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de către Statul Român de la antecesorii cedentului S.L., în baza Decretului nr. 92/1950. Având în vedere că între timp imobilul a fost înstrăinat unor cumpărători de bună – credinţă, restituirea sa în natură este imposibilă.

În aceste condiţii, intervine răspunderea delictuală a Statutului Român pentru preluarea nelegală, răspundere ce este antrenată sub forma despăgubirilor constând în valoarea de circulaţie a imobilului din litigiu. Potrivit art. 12 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 4/2009, răspunderea delictuală a Statului, în aceste condiţii, este antrenată prin intermediul Ministerului Finanţelor Publice, obligat la plata despăgubirilor.

Calitatea de moştenitor a lui S.L. după defuncţii proprietari rezultă din sentinţa civilă nr. 5363/19.10.2004, pronunţată de Judecătoria Arad în dosar nr. 5829/2004, irevocabilă. Prin contractul de cesiune de drepturi litigioase încheiat la data de 06.08.2010, numitul S.L. a transmis reclamantei toate drepturile litigioase pe care le are faţă de Statul Român.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 998 – 999 C. civ., raportat la art. 12 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 4/2009.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut că autorul reclamantei de la care aceasta a cesionat dreptul dedus judecăţii în prezentul dosar este, alături de numitul S.Ş., moştenitorul foştilor proprietari ai imobilului; la data de 6 iunie 1959, Statul Român a naţionalizat imobilul în temeiul Decretului nr. 92/1950, iar în 1999 l-a vândut în baza Legii nr. 112/1995.

Instanţa a mai reţinut că autorul reclamantei nu se prevalează, în prezenta cauză, de vreun alt demers pe care să-l fi efectuat pentru restituirea bunului naţionalizat ori pentru acordarea vreunei compensaţii, ci invocă dreptul de proprietate stins prin naţionalizare şi răspunderea delictuală generală, astfel că pretenţia reclamantului de obligare a Statului Român la plata sumei de 30.000 de euro este nefondată.

În acest sens, unul şi acelaşi raport juridic civil nu poate fi reglementat decât de o singură normă civilă substanţială, câtă vreme acesta semnifică „relaţia socială, patrimonială sau nepatrimonială, reglementată de norma de drept civil”; de aceea, atunci când pentru un caz stabilit expres de lege s-a edictat o regulă anume, ea îi este aplicabilă exclusiv şi prioritar faţă de regula incidentă în cazurile nemenţionate expres (specialia generalibus derogant).

Judecătoria a mai reţinut că temeiul pretenţiei reclamantului este un imobil preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Or, pentru o atare ipoteza s-a edictat Legea nr. 10/2001 republicată. Astfel, în aprecierea existenţei sau inexistenţei unui drept de opţiune al reclamanţilor între calea prescrisă de Legea nr. 10/2001 şi cea întemeiată pe dreptul comun, instanţa a avut în vedere decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, în interesul legii.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei atacate, iar pe fond admiterea acţiunii, în temeiul art. 297 alin. (1) teza a II-a Cod procedură civilă.

În susţinerea apelului, a arătat că instanţa în mod eronat a respins acţiunea considerând ca este vina sa că nu a înţeles să urmeze calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi că, în condiţiile în care exista o lege reparatorie specială, reclamanta nu are posibilitatea de a urma calea dreptului comun.

Apelanta a apreciat ca fiind nelegală soluţia pronunţată şi a susţinut că instanţa supremă a statuat că, în condiţiile in care exista conflict între Legea nr. 10/2001 si dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, se dă, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritate normei din Convenţie care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/18.05.1994, face parte din dreptul intern, aşa cum stabileşte art. 11 alin. (2) din Constituţie. De asemenea, Curtea a statuat că, pentru cazul in care nu mai este posibilă restituirea in natură a bunului preluat abuziv de stat, iar masurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 si Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, urmează sa se plătească persoanei îndreptăţite despăgubiri actuale şi egale cu valoarea de piaţa imobiliară a bunului.

Apelanta a subliniat că Decizia nr. 33/2008 citată de către instanţă a prevăzut expres ca "prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului poate fi dată in cadrul unei acţiuni in revendicare, întemeiată pe dreptul comun" .

Pe de alta parte, apelanta a apreciat că instanţa a greşit si sub aspect procedural, deoarece a dispus efectuarea unei expertize in condiţiile in care era evident că nu a intenţionat să intre in soluţionarea fondului cauzei şi a respins acţiunea pe excepţia inadmisibilităţii, fără ca măcar sa fie invocata sau pusa in discuţie din oficiu.

Examinând apelul prin prisma motivelor invocate de apelantă şi în cadrul stabilit de art. 294-296 Cod procedură civilă, tribunalul a apreciat că nu este fondat pentru următoarele considerente:

Reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri pentru un imobil preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, acordarea despăgubirilor fiind reglementată de o lege specială, Legea nr. 10/2001 republicată, însă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii, a stabilit că acest „concurs dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant chiar daca acesta nu este prevăzut expres in legea specială".

De asemenea dispoziţiile art. 2 al Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană prevăd expres că dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor in conformitate cu interesul general; or, Legea nr. 10/2001 este tocmai un astfel de act normativ, iar interesul general al oricărui stat este acela de a asigura stabilitatea si securitatea circuitului civil.

Împotriva deciziei a declarat recurs în termen reclamanta, care a criticat-o pentru nelegalitate, solicitând casarea ei cu trimitere spre rejudecare la Judecătoria Arad.

În motivare, a invocat greşita respingere a apelului şi menţinerea sentinţei în baza excepţiei inadmisibilităţii.

Astfel, prima instanţă a respins această excepţie prin încheierea de şedinţă din 7.06.2011, termen la care instanţa a procedat la administrarea de probe, creând reclamantei impresia că acţiunea va fi admisă şi impunându-i plata expertizei.

A invocat incidenţa Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, necesitatea dezdăunării pentru lipsirea de proprietate şi încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

A făcut referire la practica instanţei europene a drepturilor omului potrivit căreia omisiunea de a solicita bunul în baza Legii nr. 10/2001 nu împiedică reclamantul să-l revendice pe calea dreptului comun.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi în baza art. 306 alin. (2) C. pr. civ., faţă de dispoziţiile art. 299 şi urm. C. pr. civ., văzând şi normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanţa a reţinut că:

Pe calea cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Arad la plata sumei de 30.000 euro (sau echivalent în lei) reprezentând contravaloarea imobilului preluat în baza Decretului nr. 92/1950 de Statul Român de la antecesorii cedentului drepturilor litigioase asupra imobilului, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.

Cum în mod corect au reţinut instanţele, după apariţia Legii nr. 10/2001, despăgubirile pentru imobilele abuziv preluate de stat (imobilul în litigiu intrând sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) pot fi solicitate doar în condiţiile acestei legi.

Astfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a avut loc o schimbare a raţionamentului construit pe tiparul cauzei Păduraru contra România în ceea ce priveşte noţiunea de „bun”, instanţa europeană a drepturilor omului statuând că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor abuziv deposedaţi doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140 şi 143).

Astfel, persoana care nu deţine un „bun actual” în sensul celor mai sus reţinute – situaţia în cauză – are posibilitatea de a obţine reparaţii doar în condiţiile legii speciale, respectiv ale Legii nr. 10/2001, în acest sens dispunând şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008.

Or, nici reclamanta şi nici cedentul nu au urmat procedura reglementată de legea specială şi nu au făcut dovada că ar fi exceptaţi de la prevederile ei şi nici nu au invocat un motiv mai presus de voinţa lor care să îi fi împiedicat să procedeze în acest sens.

Sunt neîntemeiate susţinerile recurentei vizând încălcarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţie referitoare la un proces echitabil, câtă vreme, conform celor mai sus arătate, proprietarii deposedaţi aveau fie posibilitatea de a urma calea specială reglementată de Legea nr. 10/2001, cale supusă cenzurii instanţelor judecătoreşti, fie pe cea de a invoca - potrivit celor mai sus-arătate - exceptarea de la aplicarea legii speciale sau imposibilitatea de a urma prevederile acestei legi.

În continuare, instanţa reţine că prin încheierea de şedinţă din 7.06.2011, prima instanţă nu s-a pronunţat asupra excepţiei inadmisibilităţii, ci a încuviinţat efectuarea unei expertize în vederea stabilirii valorii imobilului În consecinţă, sunt neîntemeiate susţinerile recurentei potrivit cu care măsurile procedurale dispuse de instanţă ar fi fost de natură să creeze impresia că acţiunea va fi admisă; pe de altă parte, achitarea contravalorii expertizei nu a fost impusă de instanţă în mod discreţionar ci în baza normelor legale, reclamanta având posibilitatea să conteste cuantumul onorariului datorat expertului sau, în manifestarea principiului disponibilităţii, să refuze achitarea onorariului.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. pr. civ. raportat la art. 304, art. 306 alin. (2) C. pr. civ., instanţa a respins recursul declarat de reclamantă.

Domenii speta

Spete similare