Cerere de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent. Bunuri în compensare. Condiţii

Cerere de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent. Bunuri în compensare. Condiţii

- Legea 10/2001 – art. 1 alin. (2)

Opţiunea pentru vreuna dintre măsurile reparatorii prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 aparţine persoanei îndreptăţite fiind, însă, necesar ca unitatea notificată să deţină bunuri sau servicii de natura celor solicitate.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 1109 din 10 aprilie 2012, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 5118/01.11.2011, Tribunalul Timiş – Secţia civilă a respins contestaţia reclamantei B.C. împotriva Dispoziţiei nr. 231/15.02.2011 emisă în baza Legii nr. 10/2001 de Primarul municipiului Timişoara.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanta a solicitat anularea parţială a dispoziţiei nr. 231/15.02.2011 emisă de Primarul Municipiului Timişoara şi obligarea pârâtului la emiterea unei noi dispoziţii care să dispună despăgubirea prin echivalent în natură, prin atribuirea unui teren de aceeaşi suprafaţă încadrat în aceeaşi categorie de folosinţă; să se facă menţiunile cuvenite în cartea funciară, în sensul intabulării dreptului său de proprietate asupra imobilelor ce le va primi; să fie obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată în caz de opunere la solicitările sale.

În fapt, a învederat că a formulat la data de 23.05.2001 o notificare în baza Legii nr. 10/2001 prin care a solicitat unităţii deţinătoare acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent prin modalităţile prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul din Timişoara, nr. 5.

Imobilul litigios a fost iniţial înscris în C.F. Timişoara, formând proprietatea lui M.E.F., fiind compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 669 mp, iar în baza Decretului-Lege nr. 92/1950 a fost naţionalizat.

Reclamanta a învederat că imobilele ce au aparţinut antecesorului său nu mai pot fi restituite în natură, motiv pentru care a solicitat măsuri reparatorii în echivalent, atât pentru teren, cât şi pentru construcţii.

Drept urmare, unitatea deţinătoare a imobilului litigios a emis dispoziţia nr. 231/15.02.2011 prin care a soluţionat notificarea reclamantei.

În motivare, reclamanta a apreciat dispoziţia ca fiind nelegală, întrucât notificarea a fost soluţionată cu rea-credinţă din partea unităţii deţinătoare, fiind încălcate dispoziţiile legale în materie şi cu nesocotirea opţiunii formulată de persoana îndreptăţită, întrucât deşi a optat pentru acordarea de măsuri reparatorii în sensul atribuirii unui alt imobil de aceeaşi suprafaţă şi încadrat în aceeaşi categorie de folosinţă, notificarea a fost soluţionată prin acordarea de măsuri reparatorii ce se vor stabili şi acorda în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Referitor la solicitarea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, reclamanta a invocat prevederile art. 1 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, coroborat cu prevederile art. 2 şi art. 10 din acelaşi act normativ.

În ceea ce priveşte cererea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, constând în compensarea de bunuri, reclamanta a apreciat că este întemeiată, având în vedere dispoziţiile legale cuprinse în art. 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 şi art. 20 alin. (2) şi (3) din aceeaşi lege.

Mai mult, a învederat că, deşi potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare avea obligaţia de a soluţiona notificarea în termen de 60 de zile, aceasta a fost soluţionată după 10 ani, invocând Decizia XX din 19.03.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, a solicitat instanţei, ca în raport de dispoziţiile art. 172/175 C. pr. civ. pârâţii să comunice lista cu terenuri libere ce se află încadrate în aceeaşi categorie de folosinţă.

Instanţa a admis cererea în probaţiune, obligând pârâţii să depună lista cu terenuri libere susceptibile de restituit de aceeaşi categorie de folosinţă cu imobilul din Timişoara, nr. 5.

Din actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut că prin notificare, numita M.E.F., autoarea reclamantei, a solicitat stabilirea de despăgubiri pentru suprafaţa de teren de 669 mp trecută în proprietatea statului în baza Decretului-Lege nr. 92/1950, aferent imobilului din Timişoara, nr.5.

La data de 10.07.2011 notificatoarea a solicitat restituirea în natură a terenului, mai exact a terenului liber, neocupat de construcţiile de blocuri, iar pentru diferenţă să i se atribuie un alt teren în echivalent pe raza Municipiului Timişoara, în subsidiar să i se acorde despăgubiri.

Prin dispoziţia nr. 231/15.02.2011 s-a propus, la art. 1, acordarea de despăgubiri conform prevederilor Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005 modificată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 81/2007 pentru suprafaţa de teren solicitată şi la art. 2 s-a respins cererea notificatoarei privind acordarea de despăgubiri pentru construcţii, întrucât aceasta nu a fost formulată în termenul prevăzut de lege.

Prin prezenta contestaţie, reclamanta B.C. a adus critici doar cu privire la cererea de reparare legată de teren, solicitând atribuirea unui bun de aceeaşi categorie în compensare.

Deşi a fost admisă cererea în probaţiune solicitată de reclamantă, răspunsul nu a fost unul favorabil, întrucât a rezultat că nu există bunuri în patrimoniul pârâţilor pentru a fi acordate în locul terenului preluat de la autoarea reclamantei.

Cum nu s-a dovedit de către reclamantă în condiţiile art. 1169 C. civ. contrariul celor atestate în adresa emisă de pârâţi, mai exact, cum nu s-a indicat şi nu s-a dovedit în faţa instanţei existenţa cel puţin a unui bun susceptibil de restituire, tribunalul a respins contestaţia în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva sentinţei a declarat recurs în termenul legal reclamanta B.C., solicitând modificarea ei, cu consecinţa admiterii contestaţiei astfel cum a fost formulată.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 3041 C. pr. civ., iar în fapt pe aspecte ce ţin – în opinia reclamantei – de o interpretare şi aplicare greşită a legii la cauza dedusă judecăţii.

Redând situaţia de fapt care a determinat-o să formuleze notificare în baza Legii nr. 10/2001 prin care a solicitat acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent şi care a condus instanţa la a constata – la fel cum făcuse şi Primarul municipiului Timişoara prin dispoziţia atacată - că o astfel de solicitare nu poate fi admisă câtă vreme Municipiul Timişoara nu dispune de bunuri imobile echivalente ce pot fi acordate în compensare, reclamanta a criticat sentinţa Tribunalului Timiş.

A arătat că şi-a dovedit în cauză calitatea de persoană îndreptăţită la aplicarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, conform art. 3 lit. (a şi art. 4 alin. (2) din lege şi că, în aceste condiţii, ar fi trebuit aplicat în cazul său art. 1 alin. (2) al legii, care prevede că în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, ipoteză pe care o prevede şi art. 20 alin. (2) şi (3) din aceeaşi lege.

Ca probă nouă în recurs în sensul dispoziţiile art. 305 C. pr. civ., intimatul pârât Municipiul Timişoara a depus la dosar copia celui mai recent proces verbal de afişare din care rezultă că Primăria municipiului Timişoara nu deţine bunuri disponibile sau servicii care pot fi acordate în compensare.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât şi din oficiu, potrivit art. 306 alin. (2) C. pr. civ., sub toate temeiurile de nulitate şi pe baza tuturor probelor de la dosar, instanţa a constatat că recursul este nefondat.

Astfel, notificarea formulată de reclamanta B.C. în baza Legii nr. 10/2001 a fost respinsă, nu pentru faptul că ea nu şi-a dovedit calitatea de moştenitoare a fostei proprietare tabulare sau pentru faptul că acest imobil nu ar face obiectul Legii nr. 10/2001, ci pentru aceea că cererea sa expresă de a i se oferi în compensare un teren echivalent pentru imobilul ce nu mai poate fi retrocedat, deşi posibilă din punct de vedere juridic, este imposibilă în fapt întrucât Primăria municipiului Timişoara nu dispune de nici un fel de bunuri sau servicii ce pot fi acordate în compensare.

Acest lucru a fost dovedit nu numai în faţa instanţei de fond (care, din această cauză, a şi respins contestaţia reclamantei) ci şi în faţa instanţei de recurs prin copia procesului verbal de afişare depusă la dosar.

În raport de aceste împrejurări, deşi este cert că imobilul care a aparţinut antecesoarei reclamantei nu mai poate fi restituit în natură şi deşi într-o atare situaţie art. 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 prevede măsuri reparatorii prin echivalent, într-o ordine prestabilită (respectiv bunuri sau servicii prin echivalent sau despăgubiri corespunzătoare), cum în cauză s-a dovedit că Municipiul Timişoara nu dispune de astfel de bunuri sau servicii, în mod corect Primarul municipiului Timişoara a constatat existenţa dreptului reclamantei la despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Pentru aceste considerente Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantă.

Domenii speta

Spete similare