Legea nr. 10/2001. Cerere de restituire în natură. Obligaţie stabilită în sarcina unităţii deţinătoare prin hotărâre judecătorească. Condiţie pentru restituire

Legea nr. 10/2001. Cerere de restituire în natură. Obligaţie stabilită în sarcina unităţii deţinătoare prin hotărâre judecătorească. Condiţie pentru restituire

- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Decizia nr. XX/2007

- Legea nr. 10/2001 – art. 21, art. 25

Pentru ca unitatea deţinătoare obligată irevocabil la emiterea unei dispoziţii de restituire în natură a imobilului să poată fi obligată la restituire în condiţiile Deciziei XX/2007 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, este necesar ca bunul să se găsească în patrimoniul său.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 1552 din 13 iunie 2012, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 318/31.01.2012 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 5739/30/2011 au fost respinse petitele având ca obiect restituire în natură a terenului de 391 mp. înscris în C.F. 20, dezmembrare şi rectificare carte funciară, formulate de reclamantele M.M.-M. şi N.M.-L. împotriva pârâtei S.C. A. S.A. Timişoara; s-a luat act de renunţarea la judecata cererii având ca obiect acordare despăgubiri.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că reclamantele au solicitat în contradictoriu cu pârâta restituirea în natură a suprafeţei de 391 mp, teren rezultat în urma dispunerii dezmembrării parcelei situată în Timişoara, evidenţiată în C.F. nr. 20 în două parcele distincte, una dintre parcele având suprafaţa de 391 mp. şi înscrierea în evidenţele C.F. a situaţiei nou create după dezmembrare, radierea dreptului de proprietate al pârâtei şi înscrierea dreptului de proprietate în C.F.; acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa de teren de 17 m.p. care nu poate fi restituită în natură.

În motivare, au învederat că prin decizia civilă nr. 352 din 28 iunie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 3009 din 15 mai 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus, în contradictoriu cu Primarul Municipiului Timişoara şi pârâta S.C. A. S.A., anularea Dispoziţiei nr. 1175, fiind obligată totodată S.C. A. S.A. să emită o nouă dispoziţie motivată de restituire în natură a terenului liber – imobil situat în Timişoara, înscris în C.F. nr. 20 şi să propună despăgubiri pentru suprafaţa de teren de 17 mp. ce nu poate fi restituită în natură.

Cu toate că a fost obligată să procedeze la emiterea dispoziţiei, pârâta nu a procedat în consecinţă. Lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat. Fiind în prezenţa unei obligaţii civile perfecte şi nu a uneia aflată sub condiţie potestativă pură, care să depindă de voinţa entităţii notificate, reclamantele au considerat că sunt îndreptăţite a solicita instanţei de judecată restituirea în natură a suprafeţei de 391 mp. şi acordarea de despăgubiri pentru 17 mp., aceasta putându-se substitui pârâtei care refuză să dea curs hotărârilor mai sus evocate într-un termen rezonabil. Dacă o asemenea obligaţie a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească anterioară, aflată sub puterea lucrului judecat - aşa cum este cazul şi în speţa de faţă - iar entitatea deţinătoare a imobilului persistă în refuzul său de a soluţiona notificarea, persoana îndreptăţită are, în spiritul dreptului comunitar, liberul acces în justiţie pentru valorificarea drepturilor civile subiective recunoscute deja, cu caracter reparator, de Legea nr. 10/2001. In acest sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007.

În drept, şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

La termenul de judecată din 31.01.2012 reclamantele au renunţat la judecata petitului având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa de 17 mp teren care nu poate fi restituită în natură.

Din actele şi lucrările dosarului tribunalul a reţinut că prin hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă, pârâta S.C. A. S.A. a fost obligată în sensul arătat de reclamante.

În motivare, s-a reţinut că pârâta este actuala deţinătoare a terenului care este în parte liber şi poate fi restituit în natură, în situaţia în care se află în prezent, conform raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat în dosar, mai puţin 17 mp.

În decizia de recurs care a menţinut hotărârea anterior prezentată s-a stabilit că în speţă este aplicabil textul în forma veche a art. 27 din Legea nr. 10/2001 care permitea restituirea în natură în ce priveşte imobilele preluate de stat fără titlu valabil. S-a înlăturat şi argumentul pârâtei legat de faptul că, între timp, în anul 2004, pe parcursul derulării procesului de faţă, recurenta a înstrăinat terenul în litigiu.

Într-adevăr, din cartea funciară rezultă că la data de 28.06.2004 s-a întabulat dreptul de proprietate al S.C. „I.B.” S.A. cu titlu de cumpărare.

Contractul de vânzare cumpărare care a stat la baza acestei înscrieri este depus la dosar, dintr-una din clauzele lui rezultând că imobilul se vinde pendinte de soluţionarea procesului civil înregistrat sub nr. 19555/2002 şi notat în C.F. sub nr. B9.

Deşi reclamantele au încercat să acrediteze ideea conform căreia această clauză are sensul că înstrăinarea imobilului se produce doar dacă nu se dispune restituirea în natură a terenului, în dosarul la care se face trimitere de către părţile convenţiei, tribunalul a constatat că există mai multe impedimente pentru a valida această ipoteză şi a admite acţiunea de revendicare.

Mai exact, deşi se susţine că transmiterea dreptului de proprietate nu s-a produs pentru că s-a dispus restituirea în natură prin decizia nr. 352/A/28.06.2007 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, din menţiunile cărţii funciare rezultă că transmiterea a avut loc, pentru că s-a întabulat dreptul de proprietate al dobânditorului, fără nicio sarcină sau altă observaţie în partea a treia.

În al doilea rând, interpretarea clauzei respective din contract nu poate avea loc în absenţa unei părţi a acestuia, pentru că s-ar ajunge la încălcarea dreptului la apărare, parte esenţială a principiului contradictorialităţii. Dacă s-ar accepta teza contrară, s-ar ajunge la deposedarea unui terţ de imobilul proprietatea sa, fără ca acesta să fi avut cel puţin dreptul de a se apăra.

În al treilea rând se observă că vânzătorul şi cumpărătorul au avut în vedere alt dosar, al cărui conţinut nu a fost adus la cunoştinţa instanţei. Astfel, cauza în care reclamantele au obţinut obligarea pârâtei la restituirea în natură a avut numerele de dosar nr. 12591/C/2002 în primă instanţă, nr. 39712/1/2004 în apel, nr. 7626/1/2007 în recurs, în timp ce în contract se face trimitere la dosarul nr. 19555/2002.

Tribunalul a mai apreciat că reclamantele au un titlu executoriu împotriva pârâtei S.C. A. S.A., iar conţinutul deciziei menţionate permite apelarea la metoda constrângerii debitorului să îşi execute obligaţia într-un dintre modalităţile prevăzute de Codul de procedură civilă.

Rezultă din argumentele expuse că instanţa de judecată nu mai poate, în cadrul procesual fixat, în baza temeiului invocat, Legea nr. 10/2001 şi Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, să dispună restituirea în natură a terenului liber, reclamantele urmând să acţioneze în consecinţă.

Împotriva sentinţei au declarat recurs în termen reclamantele care au criticat-o pentru nelegalitate, solicitând, în principal, casarea cu trimitere a hotărârii la prima instanţă sau, în subsidiar, modificarea ei cu consecinţa admiterii acţiunii.

În susţinerea recursului, au invocat că motivarea sentinţei este contradictorie, câtă vreme, pe de o parte, instanţa a reţinut cele avute în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (precum că restituirea în natură este posibilă, făcând abstracţie de înstrăinarea sa) iar, pe de altă parte, face o interpretare proprie a clauzei din contractul de vânzare-cumpărare potrivit cu care înstrăinarea imobilului se realizează pendinte de soluţionarea procesului civil având ca obiect restituirea în natură a imobilului ce face obiect al prezentului litigiu.

Au învederat că pârâta a fost irevocabil obligată la emiterea dispoziţiei, iar validarea refuzului acesteia de restituire a imobilului nu poate rămâne nesancţionată decât cu încălcarea accesului la justiţie, Decizia nr. XX/2007 şi, respectiv, 3838/11.06.2008 fiind incidente.

Au învederat că se impune casarea sentinţei întrucât instanţa nu a procedat, aşa cum reclamantele au solicitat, la administrarea probei cu expertiza topografică, necesară individualizării parcelei solicitate.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7, 9 C. pr. civ., art. 3041 C. pr. civ.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi în baza art. 3041, 306 alin. (2) C. pr. civ., faţă de dispoziţiile art. 299 şi urm. C. pr. civ., văzând şi normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanţa a reţinut că prin decizia civilă nr. 352/28.06.2007 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 39712/1/2004, irevocabilă prin decizia civilă nr. 3009/15.05.2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 7626/1/2007, a fost obligată pârâta din prezenta cauză să emită în beneficiul reclamantelor dispoziţie de restituire în natură a terenului liber situat în Timişoara, înscris în C.F. 20 şi să propună despăgubiri pentru suprafaţa de 17 mp. ce nu poate fi restituită în natură.

Pe de altă parte, în cauza de faţă nu s-a contestat că pe parcursul derulării litigiului anterior, terenul în litigiu a fost înstrăinat de pârâta S.C. A. S.A. către S.C. I. B. S.A. Timişoara, împrejurare reţinută de instanţa de recurs prin decizia sus-menţionată.

Corespunde realităţii că, potrivit Deciziei nr. XX/2007 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra unui recurs în interesul legii, în caz de refuz al unităţii deţinătoare de a răspunde la notificare, instanţa de judecată poate dispune direct asupra restituirii în natură a imobilului.

Se observă, însă, că posibilitatea restituirii în natură presupune ca unitatea notificată să poată fi în măsură să predea bunul, respectiv să fie în măsură să dispună de acest bun.

Or, în cauză, pârâta S.C. A. S.A. nu mai are nici calitatea de proprietar al imobilului în litigiu şi nici pe cea de deţinător în sensul Legii nr. 10/2001, dată fiind înstrăinarea săvârşită în anul 2004, conform celor mai sus-arătate.

Este adevărat că înstrăinarea unui imobil în legătură cu care s-a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 este sancţionată cu nulitatea absolută (art. 20 din Legea nr. 10/2001, art. 20 pct. 1 din Hotărârea de Guvern nr. 498/2003 în forma în vigoare la data încheierii contractului), nulitate ce are ca efect reîntoarcerea imobilului în patrimoniul vânzătorului care, astfel, îşi poate îndeplini obligaţia de restituire către persoana îndreptăţită însă, în cauză, o cerere în nulitatea contractului nu a fost formulată, iar actualul proprietar al bunului nu a fost împrocesuat.

În consecinţă, reţinând înstrăinarea bunului – a cărui restituire în natură a fost dispusă de instanţe – ca impediment al admiterii prezentei cereri de chemare în judecată, tribunalul nu a reţinut motive contradictorii pentru a respinge cererea reclamanţilor şi nici nu a statuat că restituirea este imposibilă, ci a avut în vedere că, în prezentul cadru procesual, o atare restituire nu poate fi dispusă.

Pentru considerentele mai sus-arătate, nu poate fi reţinută vreo încălcare a accesului reclamantelor la justiţie, câtă vreme acestea au posibilitatea de a sesiza instanţa cu o cerere conformă cu dispoziţiile art. 112 C. pr. civ. sub aspectul obiectului şi al părţilor.

În fine, câtă vreme cererea de restituire nu putea fi admisă pentru motivele mai sus arătate, era inutilă efectuarea unei expertize topografice necesară dezmembrării suprafeţei de 391 mp teren, solicitată de reclamante.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 304, art. 3041 C. pr. civ., instanţa a respins recursul declarat de reclamante.

Domenii speta

Spete similare