Admisibilitatea acţiunii unor persoane fizice care dovedesc calitatea de beneficiari ai prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990, fie ca moştenitor, fie ca soţ supravieţuitor. – Probe admisibile în condiţiile art. 1169 Cod civil şi art. 12 din Legea nr.

Asupra recursului de faţă constată că:

La data de 12.10.2012 reclamanţii C H D şi C F (născută M) din oraşul C au chemat în judecată pe pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială C solicitând:

- cu referire la C F: anularea Deciziei nr. 141/20.08.2012 emisă de pârâtă, prin care s-a respins cererea reclamantei privind acordarea de drepturi prevăzute de Decretul Lege nr. 118/1990; anularea Deciziei nr. 155/26.09.2012 emisă de pârâtă, prin care s-a respins contestaţia formulată de către reclamantă împotriva Deciziei nr. 141/20.08.2012; obligarea pârâtei să emită o decizie prin care să i se recunoască drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990 republicată, ca urmare a încadrării sale în dispoziţiile art. 1 lit. d, art. 5 alin.2 din acest act normativ, pentru perioada cuprinsă între 01.01.1952-31.12.1955;

- cu referire la reclamantul C H D: anularea Deciziei nr. 140/20.08.2012 emisă de pârâtă, prin care s-a respins cererea reclamantului privind acordarea unor drepturi prevăzute de Decretul lege nr. 118/1990; anularea Deciziei nr. 154/26.09.2012 emisă de pârâtă, prin care s-a respins contestaţia formulată de către reclamant împotriva Deciziei  nr. 140/20.08.2012; obligarea pârâtei să emită o decizie prin care să i se recunoască drepturile prevăzute de Decretul lege nr.118/1990 republicată, ca urmare a încadrării sale în dispoziţiile art. 1 lit. d din acest act normativ, pentru perioada 01.01.1952-31.12.1955.

Acţiunea reclamanţilor a format obiectul dosarului nr. 2748/119/2012 a Tribunalului Covasna.

În acest dosar instanţa de fond a pronunţat sentinţa civilă nr. 426/06.02.2013 a Tribunalului Covasna.

Prin această hotărâre s-au dispus următoarele: s-a admis în parte contestaţia formulată de reclamanţii C H D şi C F, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Judeţeană Pentru Plăţi şi Inspecţie Socială C şi, în consecinţă a anulat deciziile nr. 141/20.08.2012 şi nr.155/26.09.2012 emise cu privire la  reclamanta C F, precum şi deciziile nr. 140/20.08.2012 şi nr. 154/26.09.2012 emise cu privire la reclamantul C H D; s-a stabilit că reclamanţii sunt beneficiari ai drepturilor prevăzute de Decretul Lege 118/1990 pentru perioada 02.07.1952 - 31.12.1955 - ca urmare a persecuţiilor politice constând în stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea C,  jud. C în acest interval de timp; pârâta a fost obligată să acorde aceste drepturi părţilor reclamante începând cu data de 01.08.2012 – în temeiul  art. 1 alin.1 lit. d din DL 118/1990; s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în fapt şi în drept următoarele: 

Reclamanta C F este soţia supravieţuitoare a defunctului C N, decedat la data de 18.06.1994 iar reclamantul C H D este fiul acestora, născut la data de 01.07.1950. După decesul soţului său reclamanta nu s-a recăsătorit.

Prin decizia nr. 141/20.08.2012 respectiv nr. 140/20.08.2012 emise de pârâta Agenţia Judeţeană Pentru Plăţi şi Inspecţie Socială C au fost respinse cererile formulate de partea reclamantă C F respectiv de reclamantul C H D, prin care s-a  solicitat să li se  stabilească în speţă calitatea de beneficiari al Decretului Lege  nr. 118/1990 în sensul că  în  perioada 01.01.1952-31.12.1955 au avut stabilit  domiciliul  obligatoriu în  loc. C, judeţul C,  reţinându-se în esenţă că din înscrisurile depuse rezultă situaţia de mai sus nu rezultă că aceştia ar fi fost supuşi măsurii domiciliului obligatoriu pentru perioada solicitată.

Împotriva acestor decizii părţile reclamante au formulat în termen legal contestaţii în conformitate cu dispoziţiile art.10 alin.5 din DL 118/1990, contestaţii având natura juridică a plângerii prealabile reglementată de art. 7 din Legea 554/2004, acestea fiind respinse prin Decizia nr. 155/26.09.2012 respectiv 154/26.09.2012 reţinându-se că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 alin.1 lit. d din DL 118/1990 pentru perioada solicitată.

Împotriva deciziilor de soluţionare a recursului graţios a fost promovată în termen legal prezenta acţiune în contencios administrativ în conformitate cu art. 1 din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ.

În soluţionarea acţiunii, faţă de motivele invocate în susţinerea acesteia şi de temeiul de drept al acţiunii s-a reţinut că, în perioada 02.07.1952 - 31.12.1955 numitul C N şi întreaga familie a acestuia  au fost calificaţi drept chiaburi, împrejurare ce a rezultat din:

- ,,Tabelul nominal cuprinzând chiaburii din raza raionului Târgu Secuiesc, comuna Covasna” , întocmit de Sfatul popular al Regiunii Stalin la data de 02.07.1952;

- ,,Lista nominală despre chiaburii din oraşul Covasna”, întocmită la data de 01.08.1953 de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Raionului Târgu Secuiesc;

- ,,Lista cu chiaburi din comuna Covasna” întocmită la 11.06,.1954 de Sfatul popular al Regiunii Autonome Maghiare;

- ,,Lista cererilor chiaburilor din oraşul Covasna”, întocmită la data de 19.03.1955 de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Raionului Târgu Secuiesc, înscrisuri la care se face referire în certificatele 357/2010 şi 374/2011 emise de Arhivele Naţionale – Serviciul Judeţean Covasna.

De asemenea, s-a mai constatat că la data de 09.09.1954 def. C N a adresat Consiliului de Miniştri o cerere solicitând să fie scos de pe listele chiaburilor, cerere din cuprinsul căreia rezultă că acesta a fost inclus în categoria socială a chiaburilor în anul 1952 ; CNSAS nu deţine documente relevante în cauză.

Înscrisurile menţionate anterior s-au coroborat cu declaraţia martorilor P P şi Ş C audiaţi nemijlocit de instanţă, martori care au cunoscut bine familia şi care au luat cunoştinţă în mod direct de cele declarate.

Astfel, potrivit declaraţiilor date de martori, def. C N, soţia sa C F şi reclamantul C H D au avut începând cu anul 1952 stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea C, aceştia neputând să părăsească localitatea decât cu acordul expres al organelor de stat (miliţiei), procurând o adeverinţă în baza căreia se puteau deplasa în altă localitate, având însă obligaţia de a se prezenta la miliţie şi la destinaţie, pentru a fi verificaţi.

S-a mai reţinut că aceştia erau obligaţi să predea la stat în fiecare an o cotă din producţia agricolă, cotă care era mai mare decât cea datorată de celelalte persoane care nu erau considerate chiaburi.

În sfârşit s-a reţinut că amploarea măsurilor luate de regimul comunist  începând cu anul 1949 este evidenţiată şi de Nota de studiu nr. 00880015/14.12.1967 a Consiliului Securităţii Statului – Serviciul C potrivit căreia măsura administrativă a domiciliului obligatoriu a fost luată in anii 1949-1961 pentru un număr de 60.000 de persoane ca urmare a aplicării Decretului nr. 83/03.03.1949 privind naţionalizarea pământurilor moşiereşti rămase în urma Reformei Agrare din anul 1945, măsura vizând foştii moşieri şi familiile acestora care „prezentau pericol pentru securitatea statului”.

Această Nota de studiu evidenţiază de asemenea faptul ca potrivit HCM nr. 1154/26.10.1950 modificata ulterior prin HCM nr. 344 din 15 martie 1951 - categoriei sociale a chiaburilor le-a fost stabilit domiciliul obligatoriu in localităţile în care aceştia aveau stabilit domiciliul de drept comun.

În drept s-a avut în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 1 din Decretul Lege 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri ,,constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcţie de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: …d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu”.

Faţă de situaţia de fapt reţinută s-a constatat că în speţă este îndeplinită condiţia prevăzută de această dispoziţie legală, reclamanţii având stabilit domiciliul obligatoriu în perioada 02.07.1952 (data emiterii tabelului nominal cuprinzând chiaburii din loc. C) şi  31.12.1955 (pentru anul 1956 şi următorii C N sau reclamanţii nemaifiind înscrişi în listele cu chiaburi).

Domiciliul obligatoriu a fost impus de autorităţile vremii pentru ca aceste persoane să nu se poată eschiva de onorarea obligaţiilor impuse în sarcina lor si pentru a se evita posibilitatea organizării şi desfăşurării unor activităţi duşmănoase, reacţionare şi de propagandă împotriva noului regim instaurat în România, calitatea de chiabur atrăgând după sine aceasta măsură administrativă, fiind totodată de observat că potrivit dispoziţiilor art. 11 din Constituţia României din 1952, o gospodărie chiaburească era considerată la vremea respectivă ca fiind o „formaţiune capitalistă in Republica Populară Română bazată pe exploatarea muncii salariate”, aşa zisul stat democrat popular ducând ca atare o politică „consecventă de îngrădire si eliminare a elementelor capitaliste”.

Pentru aceste considerente, reţinându-se că între declaraţiile de martori şi înscrisurile depuse la dosar nu există contradicţie, ci acestea se coroborează şi se completează, declaraţiile venind să completeze acel hiat pe care îl lasă lipsa documentelor, raţiunea pentru care Decretul Lege 118/1990 permite audierea martorilor fiind exact aceea a complinirii lipsei documentelor care să ateste persecuţiile la care au fost supuse aceste persoane, iar caracterul abuziv al măsurii administrative care le-a fost aplicată rezultând chiar şi prin prisma faptului că nu au existat întotdeauna înscrisuri, acte care să ateste respectivele situaţii, tribunalul constată ca deciziile atacate sunt nelegale si netemeinice, motiv pentru care, acţiunea fiind întemeiată, aceasta a fost admisă în parte (perioada pentru care s-a stabilit că a fost aplicată măsura domiciliului obligatoriu fiind mai redusă decât au solicitat reclamanţii), dispunându-se conform art. 18 alin.1 din Legea 554/2004 anularea actelor atacate stabilindu-se că reclamanţii a suferit persecuţii politice în sensul stabilirii domiciliului obligatoriu în condiţiile de mai sus, constatându-se conform art. 1 alin.1 lit. d din DL 118/1990 de asemenea că părţile reclamante sunt beneficiari ai drepturilor prevăzute de acest act normativ pentru perioada arătată şi fiind obligată pârâta să acorde aceste drepturi începând cu data de întâi a lunii următoare depunerii cererii în conformitate cu art. 15 din DL. 118/1990.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială C criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei civile atacate.

În dezvoltarea criticilor de recurs se aduc următoarele argumente de nelegalitate a sentinţei civile atacate:

 Faţă de prevederile art.304 pct.6 cod procedură civilă recurenta-pârâtă a solicitat  să se observe că vis-a-vis de reclamanta C F care a solicitat drepturile prevăzute de art.5 din D.L 118/1990 în calitate de soţie supravieţuitoare după soţul său decedat C N, instanţa i-a acordat prin Sentinţa Civila nr.462/06,02.2013 drepturile prevăzute de către art.1 alin. l lit. d din D.L 118/1990 în calitate de persoană direct persecutată, pe cale de consecinţă a considerat că acesteia i s-a acordat mai mult decât a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut.

Prin Sentinţa civilă nr. 426/06.02.2013 pronunţată de Tribunalul Covasna, recurenta-pârâtă a fost obligată să anuleze actele administrative emise pentru reclamanţi, şi în consecinţă să acorde drepturile solicitate pentru perioada: 02.07.1952-31.12.1955 cât aceştia, au avut domiciliul obligatoriu în loc. C - judeţul C.

Din considerentele sentinţei civile mai sus indicate şi întreg probatoriu depus la dosar, s-a putut observa faptul că instanţa de fond în mod superficial a tratat dispoziţiile prevăzute de art.1 alin. l lit. d din Decretul-Lege 118/1990, în sensul în care s-a mărginit să constate că reclamanţii împreună cu întreaga familie au fost consideraţi chiaburi si datorită acestui fapt au fost persecutaţi politic. Astfel în mod vădit la o simplă analiză a probatoriului depus s-a putut observa că, din documentele emise de instituţiile statului deţinătoare de arhive, nu a rezultat faptul că acestora li s-ar fi stabilit domiciliul obligatoriu în perioadele menţionate în localitatea Covasna, ci doar faptul că familia acestora a fost catalogată cu sintagma „chiabur".

Instanţa de fond, s-a mărginit de altfel să constate în baza declaraţiilor judiciare ale martorilor că reclamanţii suni îndreptăţiţi să beneficieze de drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr.118/1990, întrucât au avut domiciliul obligatoriu în localitatea C, în perioadele amintite mai sus, nesocotind în acest sens înscrisurile emise de instituţiile de stat din care reieşea faptul că familia acestora era catalogată ca fiind „chiaburi".

De asemenea tot pe această cale, recurenta-pârâtă a solicitat instanţei de control să constate şi superficialitatea cu care a tratat instanţa de fond înscrisurile emise de C.N.S.A.S Bucureşti unde s-a consemnat faptul că, C N, figurează ca fost colaborator al securităţii fiind de acord cu colectivizarea, în consecinţă acesta nu figurează, în evidentele fostei securităţi că ar fi fost supus vreunei persecuţii politice de natura celor prevăzute la art.1 alin.1, din Decretul-Lege nr. 118/1990.

În concluzie având în vedere cele menţionate recurenta a considerat că soluţiile pronunţate de către comisie, sunt legale şi întemeiate, ele au fost emise în baza probelor depuse la dosar şi cu stricta interpretare şi aplicare a Decretului - Lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, republicat cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare faţă de cele arătate mai sus, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi pe cale de consecinţă casarea sentinţei civile nr. 426/06.02.2013 pronunţată de Tribunalul Covasna în dosarul nr. 2748/119/2012, ca netemeinică şi nelegală.

În drept, recurenta şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct.6 şi 9 Cod procedură civilă şi art. 304¹cod procedură civilă.

Curtea, examinând actele şi lucrările dosarului, sentinţa civilă atacată, prin prisma criticilor de recurs formulate de pârâtă, raportat la prevederile legale aplicabile şi văzând dispoziţiile art. 304¹ cod procedură civilă, constată recursul declarat în cauză ca fondat în parte pentru următoarele considerente:

Din verificarea întregului probatoriu de la dosar, raportat la dispoziţiile art. 10, art. 1 din Decretul - Lege nr. 118/1991,  art. 5 alin.2 şi art. 1, 8,18 din Legea nr. 554/2004 se constată că instanţa de fond a reţinut în parte în mod corect şi legal situaţia de fapt şi de drept dedusă judecăţii, pronunţând o hotărâre în parte temeinică şi legală.

Astfel, se reţine că soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la reclamantul C  H D este corectă şi legală raportat la temeiul de drept aplicabil şi la actele de la dosar.

Însă, în ceea ce priveşte soluţia dată cu privire la reclamanta C F este greşită în parte, respectiv cu privire la temeiul de drept aplicabil acesteia pentru aceleaşi drepturi solicitate.

Astfel, se constată că sub acest aspect se impune modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul că drepturile ce i se vor acorda reclamantei C F se întemeiază pe prevederile art. 5 alin.2 din Decretul-lege nr. 118/1990, astfel cum aceasta a solicitat prin acţiune reclamanta în dosarul de fond (fila 2 dosar fond) şi nu în baza art. 1 alin.1 din Decretul-Lege nr.118/1990 cum greşit a reţinut instanţa de fond prin hotărârea dată. 

Ori, instanţa de fond prin hotărârea dată a reţinut un singur temei de drept pentru ambii reclamanţi, iar situaţia de fapt este alta pentru reclamanta C F aceasta în calitate de soţie supravieţuitoare beneficiară de drepturile prevăzute de art. 5 alin.2 din Decretul-Lege nr.118/1990.

Cât priveşte perioada reţinută de către instanţa de fond aceasta fost corect reţinută prin hotărârea dată şi corespunde probelor de la dosar .

Ca atare, celelalte dispoziţii din sentinţa civilă atacată vor fi menţinute ca legale şi întemeiate.

Referitor la criticile de recurs, instanţa constată că se reţine doar critica privind temeiul de drept aplicabil acordării drepturilor reclamantei ca soţie supravieţuitoare asupra soţului său decedat C  N şi beneficiar al prevederilor DL nr.118/1990.

Restul criticilor de recurs se vor înlătura ca neîntemeiate şi nelegale, reţinând că argumentele instanţei de fond sunt corecte şi legale parţial.

Se reţine că reclamanţii au făcut dovada cu acte a acţiunii acestora impusă de lege.

Faţă de considerentele de fapt şi de drept expuse se va admite în parte recursul declarat de către pârâtă conform celor cuprinse în dispozitivul decizie prezente şi în baza art. 312 alin.1 cod procedură civilă.

Fără cheltuieli de judecată în recurs.

Decizia nr.3171/R/12 iunie 2013, Dosar nr.2748/119/2012, redactat de judecător IM

Domenii speta

Spete similare