Decizie 36/R din 19.01.2012

Conţinutul convorbirilor telefonice interceptate în baza autorizaţiei date de judecător în condiţii de legalitate pot fi valorificate sub aspect probator de instanţa investită cu soluţionarea cauzei în fond, în măsura în care acestea se coroborează cu restul materialului probator administrat în cauză, chiar dacă interceptarea convorbirilor sau comunicaţiilor s-a realizat în etapa actelor premergătoare, deci anterior începerii urmăririi penale, atâta timp cât acestea se găsesc menţionate în procesul verbal de consemnare a actelor premergătoare întocmit conform art. 224 Cod procedură penală.

Prin sentinţa penală nr. 1365/17.06.2011 pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul nr. 17721/197/2010 a fost achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală raportat la art. 10 lit. a Cod procedură penală inculpatul G.T. de sub învinuirea săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 13/2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 Cod penal ( faptă reţinută în actul de sesizare ca fiind săvârşită în luna mai 2006 ).

În baza art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală raportat la art. 10 lit. a Cod procedură penală a fost achitat acelaşi inculpat, de sub învinuirea săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 13/2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 Cod penal ( faptă reţinută în actul de sesizare ca fiind săvârşită în luna decembrie 2006 ).

În baza art. 334 Cod procedură penală a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului G.T. din infracţiunile de fals intelectual, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 289 Cod penal şi uz de fals, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 291 teza I Cod penal, totul cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal în infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 290 Cod penal.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală raportat la art. 10 lit. c Cod procedură penală a fost achitat acelaşi inculpat de sub învinuirea săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 290 Cod penal.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală a fost achitat acelaşi inculpat de sub învinuirea săvârşirii infracţiunii de instigare la mărturie mincinoasă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 25 Cod penal raportat la art. 260 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 29 Cod penal.

S-a constatat că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv în cauză în perioada 28.05.2010 – 07.06.2010.

În baza art. 346 alin. 3 Cod procedură penală s-a respins acţiunea civilă formulată de partea civilă IGP.

În baza art. 192 alin. 3 Cod procedură penală s-a dispus ca cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului G.T., relativ la săvârşirea în concurs real a două infracţiuni de abuz în serviciu, fapte prevăzute şi pedepsite de art. 13/2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 Cod penal, a unei infracţiuni de fals intelectual, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 289 Cod penal, a unei infracţiuni de uz de fals, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 291 teza I Cod penal şi a unei infracţiuni de instigare la mărturie mincinoasă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 25 Cod penal raportat la art. 260 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 29 Cod penal.

Din actele şi lucrările dosarului a rezultat că inculpatul G.T. îşi desfăşura activitatea din anul 2004 ca agent de poliţie în cadrul BCCO B – S A. Lucrând, alături de alţi agenţi de poliţie, ca investigator sub acoperire inculpatul avea posibilitatea de a recruta şi de a colabora cu diferite persoane, unele chiar din mediile pe care le ancheta, care deveneau în acest fel informatori.

Pentru activităţile desfăşurate în dosare penale în care participarea lor contribuia la tragerea la răspundere penală a unor persoane acuzate de săvârşirea unor infracţiuni pe linia traficului şi consumului ilicit de droguri, colaboratorii sau persoanele care furnizau informaţii utile cauzei puteau fi recompensaţi cu diferite sume de bani care proveneau din fondurile speciale ale Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Pentru obţinerea acestor sume de bani, inculpatul întocmea un raport motivat supus aprobării conducătorului unităţii, suma solicitată în cuprinsul respectivului raport fiind predată persoanei ce urma a fi recompensată în baza unui proces-verbal semnat atât de persoana recompensată cât şi de agentul de poliţie.

În cursul anului 2006, urmare a activităţilor desfăşurate de martorul N.D.C., în dosare având ca obiect infracţiuni pe linia traficului şi consumului ilicit de droguri, finalizate cu trimiterea în judecată a mai multor persoane, inculpatul G.T., în calitatea sa de agent de poliţie în cadrul BCCO B, a întocmit două rapoarte pentru obţinerea unor sume de bani în scopul recompensării celui dintâi.

Astfel, în cursul lunii mai 2006, inculpatul G.T. a întocmit un raport motivat care a fost aprobat de şeful BCCO B, prin care a solicitat obţinerea sumei de 500 de lei RON din fondurile speciale ale Ministerului Administraţiei şi Internelor pentru recompensarea martorului N.D.C..

Urmare a aprobării şi a remiterii banilor, la data de 9 mai 2006 este întocmit de inculpatul G.T. un proces-verbal, semnat de inculpat şi de martorul N.D.C., în cuprinsul căruia se menţionează că s-a predat suma de 500 de lei RON respectivului martor ( fila nr. 31 dosar de urmărire penală ).

Astfel cum a rezultat din cuprinsul raportului de expertiză criminalistică nr. 21 din data de 8 iunie 2010, întocmit ulterior în cursul urmăririi penale de Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice B, procesul-verbal datat 9 mai 2006 a fost scris de inculpatul G.T. şi semnat la poziţia am primit de martorul N.D.C. ( filele nr. 236 – 244 dosar de urmărire penală ).

În cursul lunii decembrie 2006, inculpatul G.T. a întocmit un alt raport motivat care a fost aprobat de şeful BCCO B, prin care a solicitat obţinerea sumei de 1000 de lei RON din fondurile speciale ale Ministerului Administraţiei şi Internelor pentru recompensarea martorului N.D.C..

Urmare a aprobării şi a remiterii banilor, la data de 18 decembrie 2006 este întocmit la rugămintea inculpatului G.T., de către un alt agent de poliţie, martorul I.F.M., un proces-verbal semnat de către inculpat şi de către martorul N.D.C., în cuprinsul căruia se menţionează că s-a predat suma de 1000 de lei RON respectivului martor ( fila nr. 32 dosar de urmărire penală ).

Expertiza criminalistică efectuată şi cu privire la acest înscris a stabilit că procesul-verbal datat 18 decembrie 2006 nu a fost scris de inculpatul G.T. şi cuprinde în dreptul menţiunii 1000 unele modificări. În cuprinsul raportului de expertiză s-a arătat că „ expunerea documentului în discuţie la diverse lungimi de undă ale luminii, a generat un comportament diferit al unor zone din dreptul menţiunii 1000 (...) faţă de restul filei suport. (...) Examinarea procesului-verbal datat 18 decembrie 2006 în spot indică o reacţie fluorescentă a filei în zona cifrei 1 cu extindere spre primul 0 din grupul de trei asemenea cifre, precum şi în zona ultimului 0. Referitor la suprafaţa filei din jurul lui 1 în afară de fluorescenţa zonei (...) se pune în evidenţă şi urma unui traseu ce a fost îndepărtat şi care, prin urma verticală (...) urmată de rotunjimea inferioară (...) denotă că a fost probabil vorba de cifra 5. În ceea ce priveşte zona ultimului 0, examinarea acesteia relevă, în interiorul ovalului, o urmă de presiune, dreaptă, iar pe aceasta, în profunzimea textului hârtiei se găsesc urme de pastă de culoare neagră.

Aceasta indică existenţa unui traseu, care a fost şters, urmele respective fiind plasate, prin presiunea scrierii, în interiorul masei de hârtie printre fibrele celulozoice, neputând fi astfel, total îndepărtate prin ştergere mecanică sau chimică.”

În ceea ce priveşte semnătura de la rubrica am primit cuprinsă în respectivul proces-verbal s-a menţionat faptul că aceasta a fost executată de martorul N.D.C.,

La data de 16 ianuarie 2009, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Direcţia Generală Anticorupţie – STAB – BA pentru Judeţul B a sesizat Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, reclamând faptul că agentul de poliţie G.T. din cadrul BCCOB şi-ar fi însuşit în cursul lunilor mai şi decembrie 2006, în baza unor rapoarte aprobate de către şeful BCCO aproximativ 1200 de lei RON, sumă pe care ar fi trebuit să o predea martorului N.D.C., persoană care colabora în calitate de informator cu agentul de poliţie – inculpatul G.T.

Analizând probele legal administrate în cursul urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti instanţa de fond a constatat că acestea nu sunt în măsură să susţină învinuirile descrise în actul de sesizare.

Inculpatul a negat în mod constant orice formă de vinovăţie în săvârşirea faptelor cu privire la care a fost învinuit. Acesta a precizat că martorul N.D.C. cu care a colaborat în cercetarea mai multor dosare penale de mare importanţă în domeniul traficului de droguri, avea calitatea de informator, fiind pentru serviciile sale recompensat în două rânduri. Relativ la acest aspect inculpatul a precizat că în cursul anului 2006 a întocmit un raport către şeful BCCOBprin care a solicitat acordarea sumei de 500 de lei RON, sumă ce a fost predată cu titlu de recompensă în baza unui proces-verbal martorului N.D.C. În acelaşi context în cursul lunii decembrie 2006 a predat martorului pe bază de proces-verbal suma de 1000 de lei RON cu acelaşi titlu. Relativ la acest din urmă proces-verbal, inculpatul a relatat că acesta a fost întocmit de martorul I.F.M. şi că nu a avut cunoştinţă de faptul că în cuprinsul respectivului proces-verbal au fost efectuate modificări. Inculpatul a negat de asemenea că ar fi încercat să influenţeze în vreun fel declaraţiile martorului, precizând că nu-şi explică poziţia procesuală a acestuia cu care ajunsese într-o relaţie de prietenie. De asemenea, inculpatul a precizat că a lucrat la mai multe dosare împreună cu martorul N.D.C., începând cu anul 2006 şi până în anul 2010, menţionând că acestuia i-au fost remise mai multe sume de bani cu diverse titluri însă cu titlu de recompensă nu i-au fost date decât cele două sume.

În ceea ce priveşte prima infracţiune de abuz în serviciu, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 13/2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 Cod penal, reţinută în sarcina inculpatului G.T. constând în aceea că în luna mai 2006, în calitatea sa de agent de poliţie în cadrul BCCOB, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, şi-a însuşit suma de 500 de lei, obţinută din fondurile speciale ale Ministerului Internelor şi Administraţiilor, în baza raportului motivat din data de 09.05.2006 aprobat de conducerea BCCO B, pentru recompensarea unei surse cauzând în acest fel Inspectoratului General al Poliţiei Române un prejudiciu în valoare de 500 de lei, instanţa de fond a stabilit că în cauză există un proces-verbal redactat de inculpatul G.T., semnat de inculpat şi de martorul N.D.C., care atestă primirea de către acesta din urmă la data de 9 mai 2006 a sumei de 500 de lei cu titlu de recompensă. Mai mult decât atât, chiar martorul N.D.C. a confirmat în cuprinsul declaraţiilor sale analizate anterior că a primit 4 sau 5 milioane de lei „ la începutul anului 2006 ” perioadă care poate să se suprapună calendaristic cu destulă credibilitate peste luna mai a anului 2006.

Prin urmare instanţa de fond a apreciat că existenţa acestei fapte imputată inculpatului G.T. nu a fost în niciun fel dovedită.

Relativ la cea de a doua infracţiune de abuz în serviciu, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 13/2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 Cod penal, în sarcina inculpatului G.T. s-a reţinut că în data de 18 decembrie 2006, în calitatea sa de agent de poliţie în cadrul BCCO B, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, şi-a însuşit suma de 500 de lei din suma de 1000 de lei obţinută din fondurile speciale ale Ministerului Internelor şi Administraţiilor, în baza raportului motivat din data de 18.12.2006 aprobat de conducerea BCCO B, pentru recompensarea unei surse cauzând în acest fel Inspectoratului General al Poliţiei Române un prejudiciu în valoare de 500 de lei.

Şi cu privire la această pretinsă infracţiune, în cauză există un proces-verbal redactat de o altă persoană, dar semnat de inculpat şi martorul N.D.C. care atestă primirea de către martor a sumei de 1000 de lei. Este adevărat că respectivul proces-verbal cuprinde unele modificări în ceea ce priveşte suma de 1000 de lei RON, dar niciuna din probele administrate în cauză nu dovedeşte data la care au fost făcute aceste modificări, anterior sau ulterior semnării procesului-verbal de către martor, intenţia cu care au fost făcute şi anume existenţa unei simple erori de scriere sau a unei eventuale intenţii dolosive şi dacă aceste modificări au fost făcute de inculpat în condiţiile în care cuprinsul actului este redactat de o altă persoană.

Mai mult decât atât chiar cel care a redactat textul procesului-verbal, martorul I.F.M. nu a exclus posibilitatea ca el să fi efectuat respectivele modificări, precizând în faţa instanţei de judecată „ nu îmi amintesc să fi făcut vreo ştersătură în cuprinsul acestuia ”, împrejurare pe deplin plauzibilă în condiţiile în care s-au solicitat martorului informaţii cu privire la activităţi de rutină, desfăşurate cu regularitate, la aproximativ 5 ani după momentul în care au avut loc.

Cu privire la acest proces-verbal declaraţiile martorului N.D.C. au fost categorice în sensul că nu a primit vreodată suma de 1000 de lei de la inculpatul G.T.

Or, în acest context instanţa de fond a fost pusă în situaţia de a compara valoarea probantă a două probe: un înscris semnat de martorul N.D.C. şi o depoziţie a aceluiaşi martor dată în cursul urmăririi penale, de către o persoană care în declaraţiile iniţiale nu îşi amintea să fi primit orice sumă de bani sau să fi semnat vreun înscris, respectiv vreun proces-verbal. De altfel acesta a fost şi motivul pentru care s-a apreciat iniţial că înscrisul respectiv nu ar fi fost semnat de martor şi că inculpatul şi-ar fi însuşit întreaga sumă de 1000 de lei RON, urmărirea penală fiind începută pentru întocmirea în fals a celor două procese-verbale şi pentru însuşirea celor două sume în integralitatea lor, conform procesului-verbal de începere a urmăririi penale din data de 28 mai 2010. Abia ulterior, la data de 23 iunie 2006, după depunerea la dosarul cauzei a raportului de expertiză criminalistică, s-a schimbat încadrarea juridică în sensul că în conţinutul constitutiv al acestei infracţiuni de abuz în serviciu s-a reţinut faptul că inculpatul şi-ar fi însuşit doar suma de 500 de lei RON şi s-au extins cercetările relativ la falsificarea cuantumului sumei menţionată în procesul-verbal din data de 18 decembrie 2006, pentru contrafacerea semnăturii martorului şi aşa zisa falsificare a primului proces-verbal pronunţându-se prin rechizitoriu o soluţie de scoatere de sub urmărire penală.

În acest proces de analiză comparativă a valorii probante a celor două mijloace de probă, prima instanţă a observat că declaraţia martorului N.D.C. este în totală contradicţie chiar cu actul de sesizare. Astfel, deşi martorul a afirmat că ar fi primit de la inculpat la începutul anului 2006 suma de 4 sau 5 milioane de lei şi că ulterior nu a mai primit alte sume cu titlu de recompensă, dându-se valoare probată acestei declaraţii, în actul de sesizare s-a reţinut că în cursul lunii mai 2006 nu s-a predat martorului nicio sumă de bani iar în cursul lunii decembrie 2006 s-ar fi predat acestuia suma de 500 de lei dintr-un total de 1000 de lei datorat. Totuşi martorul îşi aminteşte că a semnat primul proces-verbal de la începutul anului şi nu pe cel de-al doilea de la sfârşitul anului.

Toate aceste contradicţii au determinat instanţa de fond să înlăture depoziţia martorului N.D.C. şi să constate că nici prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul şi nici prezumţia de legalitate pe care o conferă semnătura martorului pe un înscris care atestă primirea unei sume de bani nu au fost răsturnate de probele administrate în cauză.

De altfel şi suma cu care s-a apreciat că a fost prejudiciat Inspectoratul General al Poliţiei Române prin această presupusă faptă a fost stabilită pe baza unei presupuneri, în condiţiile în care în cuprinsul raportului de expertiză criminalistică efectuat în cauză s-a menţionat, vorbindu-se de modificările certe pe care le-a suferit textul în dreptul cifrei 1000, că este probabil să se fi înlăturat în acest mod cifra cinci, ipoteza fiind emisă cu titlu de probabilitate şi nu ca o certitudine.

Pentru toate aceste considerente instanţa de fond a concluzionat că probele administrate în cauză nu au dovedit existenţa nici a acestei infracţiuni de abuz în serviciu.

Relativ la infracţiunile de fals intelectual, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 289 Cod penal şi uz de fals, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 291 teza I Cod penal, de asemenea reţinute în sarcina inculpatului, anterior analizării elementelor constitutive ale acestora prima instanţă a analizat natura procesului-verbal datat 18 decembrie 2006.

S-a pornit de la distincţia care trebuie făcută între raportul adresat conducerii BCCO prin care se solicită acordarea unei sume de bani pentru recompensarea unei surse, raport care dovedeşte scoaterea din patrimoniul unităţii a unei sume de bani şi care face parte din actele de natură contabilă în raporturile cu terţii şi poate avea astfel natura unui înscris oficial, în sensul dispoziţiilor art. 150 alin. 2 Cod procedură penală şi procesul-verbal întocmit de fiecare agent de poliţie în parte care dovedeşte remiterea materială a banilor şi constituie astfel un act intern, nereglementat, care nu este destinat a exprima în vreun fel voinţa sau poziţia unităţii, acest rol avându-l raportul despre care s-a vorbit anterior.

Prin urmare, fiind în prezenţa unui înscris sub semnătură privată, din raţiuni de acurateţe juridică, instanţa de fond a pus în discuţia părţilor şi ulterior a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului G.T. din infracţiunile de fals intelectual, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 289 Cod penal şi uz de fals, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 291 teza I Cod penal, totul cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal în infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 290 Cod penal.

Relativ la această din urmă infracţiune, Judecătoria a constatat că niciuna din probele administrate în cauză nu au dovedit că inculpatul G.T. este cel care a efectuat respectivele modificări, în condiţiile în care el nu a fost nici persoana care a redactat actul şi nu s-a dovedit existenţa vreunui interes să o facă.

Mai mult decât atât, în subsidiar nu s-a stabilit nici că această modificare intervenită în cuprinsul procesului-verbal datat 18 decembrie 2006 ar avea caracterul unui fals, în condiţiile în care suma menţionată corespunde cu suma cuprinsă în raportul în baza căruia s-a redactat respectivul proces-verbal iar urmele de ştergere s-ar fi putut datora unei simple erori de caligrafiere.

În ceea ce priveşte infracţiunea de instigare la mărturie mincinoasă faptă prevăzută şi pedepsită de art. 25 Cod penal raportat la art. 260 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 29 Cod penal, instanţa de fond a reţinut existenţa unei situaţii atipice în care principala probă reţinută în actul de sesizare cu privire la acest aspect, în speţă interceptările telefonice şi în mediu ambiental sunt nelegal obţinute de instanţa de judecată.

S-a reţinut în ceea ce priveşte nelegalitatea acestei probe că la data de 28 mai 2010 orele 17.15, prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Tribunalului Braşov s-a dispus începerea urmării penale faţă de învinuitul G.T. relativ la săvârşirea mai multor infracţiuni pentru o parte dintre ele intervenind ulterior o ordonanţă de schimbare a încadrării juridice.

Prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov din data de 26.05.2010 orele 11.30 s-a autorizat provizoriu interceptarea şi înregistrarea imaginilor privind activităţile desfăşurate în mediu ambiental de numitul G.T., începând cu data de 26.05.2010 ora 13.00 până la data de 28.05.2010 ora 13.00.

Prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov din data de 26.05.2010 ora 11.45 s-a autorizat interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon de la numărul de telefon folosit de martorul N.D.C. şi de la numărul de telefon folosit de făptuitorul G.T. pe o durată de 48 de ore începând cu data de 26.05.2010 ora 13.00 şi până la data de 28.05.2010 ora 13.00.

Prin încheierea pronunţată de Judecătoria Braşov cu nr. 44 din data de 28.05.2010 au fost confirmate cele două ordonanţe şi s-a autorizat interceptarea şi înregistrarea în continuare a convorbirilor telefonice purtate şi recepţionate şi a mesajelor tip SMS şi MMS efectuate sau recepţionate de la posturile telefonice folosite de făptuitorul G.T. începând cu data de 28.05.2010 orele 17.00 până la data de 24.06.2010 orele 17.00.

Prin urmare, instanţa de fond a constatat că ordonanţele de interceptare provizorie a convorbirilor telefonice precum şi încheierea instanţei de autorizare a acestor interceptări au fost emise în faza actelor premergătoare înaintea începerii urmăririi penale faţă de învinuitul şi ulterior inculpatul G. T.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 91/1 “ Interceptarea si înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată ”.

Interpretând dispoziţiile acestui articol s-a constatat că, datorită naturii extrem de sensibile a acestor procedee de obţinere a informaţiilor necesare desfăşurării unei anchete penale, legiuitorul a înţeles să le plaseze într-o fază procesuală în care se asigură pe deplin garanţiile procesuale, respectiv în faza urmăririi penale. În acest sens trebuie înţeleasă sintagma “ procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ”.

Aceeaşi interpretare este dată şi de Curtea Constituţională în decizia nr. 962/25.06.2009 când, pronunţându-se în sensul constituţionalităţii dispoziţiilor art. 91/1 Cod procedura penala, Curtea a afirmat că “dispoziţiile legale criticate nu permit (…) administrarea mijloacelor de probă în afara procesului penal, adică în faza actelor premergătoare. Dacă ar fi aşa, în mod evident o astfel de interpretare poate fi cenzurată în fata instanţelor de judecată. Nu se poate admite însă ideea înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate ca urmare a aplicării unor dispoziţii legale în contradicţie cu legea ori cu principiile fundamentale ”.

Rezultă astfel în mod clar şi neîndoielnic că interceptările telefonice obţinute înaintea începerii urmăririi penale sunt în mod nelegal administrate şi nu pot avea vocaţie de a fi reţinute de instanţa de judecată ca probe şi coroborate cu celelalte mijloace de probă ce urmează a fi administrate în cauză.

Relativ la obligativitatea acestei interpretări în toate speţele deduse judecăţii instanţa de fond a reţinut decizia nr. 694 pronunţată de Curtea Constituţională la data de 20 mai 2010 care obligă instanţele de judecată să aibă în vedere la analiza dispoziţiilor legale nu numai dispozitivul unei hotărâri dar şi considerentele acesteia.

Pentru aceste considerente, instanţa de fond a înlăturat interceptările telefonice transcrise la dosarul cauzei care nu au fost avute în vedere în procesul de deliberare nefiind legal obţinute.

În aceste condiţii singura probă de la dosar care ar putea dovedi comiterea de către inculpat a acestei fapte este declaraţia martorului N.D.C.

Analizând declaraţiile acestui martor prima instanţă a reţinut că la data de 13 mai 2010, fiind audiat martorul N.D.C. a afirmat că îl cunoştea pe inculpatul G.T. despre care ştia că lucrează în calitate de agent de poliţie în cadrul BCCO B şi căruia i-a oferit anumite informaţii în domeniul traficului de droguri. În continuare martorul a precizat „ nu mai reţin cu exactitate dacă am primit vreodată personal de la poliţistul G.T. vreo sumă de bani pentru oferirea de date care să intereseze munca de poliţie însă cu aproximaţie de la momentul în care am intrat în contact cu poliţiştii de la B.C.C.O. respectiv anul 2006 şi până în prezent apreciez că am primit de la aceştia aproximativ 400 RON. Menţionez că nu-mi amintesc să fi primit bani pe bază de proces-verbal sau să semnez vreo hârtie pentru ei deoarece poliţiştii spuneau că nu pot să-mi ofere bani din fondul special doar la finalizarea cu succes al unor cauze. Nu am primit pe bază de semnătură nici un leu dar suma pe care am arătat-o iniţial am primit-o în intervalul 2006 – 2008 fără a semna de la comisarul N. direct din mâna lui, însă de faţă reţin că se afla şi poliţistul G.T.,un alt poliţist M..” După prezentarea celor două procese-verbale, martorul a precizat că nu poate afirma că semnătura de la rubrica am primit i-ar aparţine şi a arătat: „ cu siguranţă reţin faptul că nu am primit suma de 1000 RON de la domnul G.T. ” (fila nr. 71 dosar de urmărire penală).

Audiat în calitate de martor, după începerea urmăririi penale, domnul N.D.C. a relatat că a acceptat să devină colaborator şi informator al organelor de poliţie pentru a beneficia de o clauză de reducere de pedeapsă fiind cercetat pentru deţinerea neautorizată a unor arme de foc. În acest context martorul a relatat că a lucrat cu inculpatul G.T. şi că a semnat în diferite locaţii diverse înscrisuri în legătură cu atribuţiile sale şi cu activităţile ce urmau a se desfăşura. În continuare, martorul a precizat „ în activitatea de colaborare cu BCC OB am primit mai multe sume de bani, dintre care îmi amintesc faptul că la începutul anului 2006, am primit cu titlu de premiere pentru activitatea mea suma de 4 sau 5 milioane de lei vechi şi am semnat un act în care erau menţionate datele mele personale şi erau menţiunile am primit şi am predat, dar nu ştiu cum era denumit actul. (...) ”. În continuare martorul a precizat că a primit mai multe sume de bani de la inculpatul G.T. dar că numai cele 4 sau 5 milioane de lei au fost date cu titlu de recompensă, menţionând că a mai primit diverse sume de bani de la alţi agenţi de poliţie dar de maxim 1 milion de lei vechi pentru a-şi acoperi cheltuielile pe care le efectua în compania celor de la care urma să cumpere droguri, arătând: „ nu îmi amintesc să mai fi primit în cursul anului 2006 vreo altă sumă cu titlu de recompensă de la G.T. sau alt poliţist din cadrul BCCO B ”.

În cuprinsul declaraţiei sale martorul a arătat că încă din cursul anului 2007 sau 2008 ar fi fost contactat de trei agenţi de poliţie „ domnul F. ”, „domnul S. ” şi „ domnul M.”, ocazie cu care i-au fost prezentate cele două procese-verbale care atestau faptul că ar fi primit pentru activitatea sa din cursul anului 2006 suma totală de 1500 de lei, context în care ar fi relatat acestora că îşi aminteşte despre primirea sumei de 500 de lei RON dar nu şi despre suma de 1000 de lei RON.

În continuare martorul a precizat că la câteva zile după ce fusese audiat de Direcţia Generală Anticorupţie – SJAB a fost contactat de inculpatul G.T. pe care a încercat iniţial să-l evite şi care a venit la locuinţa sa spunându-i că fusese citat de acelaşi serviciu şi că bănuia că ar fi vorba de o înscenare organizată în legătură cu o cumpărare mai veche de droguri.

De asemenea martorul a menţionat: „ Începând cu data de 26.05.2010, având în vedere declaraţiile date de mine în faţa lucrătorilor Direcţiei Generale Anticorupţie – SJAB şi a procurorului s-a procedat la interceptarea discuţiilor pe care le-am avut cu G.T. atât la telefon cât şi la întâlnirea nemijlocită ”.

În cele din urmă, fără a relata discuţiile pe care le-ar fi purtat cu inculpatul G.T. martorul a concluzionat că „ după părerea mea scopul întâlnirii cu G.T. şi al discuţiei telefonice ulterioare (...) a fost acela de a-mi spune ceea ce am de declarat atunci când voi fi chemat pentru a fi audiat în legătură cu cele două sume de bani în legătură cu care s-au întocmit cele două procese-verbale. Întrucât eu i-am spus lui G.T. că nu îmi mai amintesc sub nicio formă să fi primit suma de 10 milioane de lei vechi, discuţiile cu acesta nu s-au purtat pentru ca eu să-mi amintesc faptul că am primit aceşti bani ci pentru a-mi indica ce am de declarat” ( filele 75 – 80 dosar de urmărire penală ).

În cursul cercetării judecătoreşti, martorul nu a mai putut fi audiat, instanţa de fond dispunând efectuarea unor acte de căutare din cuprinsul cărora a rezultat că martorul ar fi părăsit ţara, aflându-se în Germania la o adresă neidentificată.

Or, faţă de cele expuse, ştiind că discuţiile cu inculpatul sunt monitorizate, astfel cum martorul însuşi a declarat precizând că a avut convingerea că în discuţiile cu inculpatul acesta nu ar fi încercat să-i amintească cum s-ar fi derulat faptele ci să-i impună conţinutul declaraţiilor pe care urma să le facă, instanţa de fond a apreciat că declaraţiile acestui martor sunt pline de contradicţii, probitatea sa nu este în afara oricăror polemici, astfel că această apreciere a martorului nu este suficientă pentru a contura elementele constitutive ale acestei infracţiuni, situaţie în care s-a apreciat că se impune achitarea inculpatului conform art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la mărturie mincinoasă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 25 Cod penal raportat la art. 260 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 29 Cod penal.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termenul legal Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov întemeiat pe dispoziţiile art. 3856 alin. 3, art. 3859 alin. 1 pct. 172 şi art. 38510 Cod procedură penală, criticând-o pentru netemeinicie şi solicitând casarea ei iar în cadrul rejudecării pronunţarea unei noi hotărâri legale şi temeinice prin care să se dispună condamnarea inculpatului pentru toate infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată, în modalitatea reţinută în actul de sesizare.

Recursul Parchetului a fost axat pe două direcţii. Una prin care se critică modalitatea în care prima instanţă a înţeles să aplice dispoziţiile procedurale în materie, în special înlăturarea interceptărilor telefonice dispuse în cauză cu autorizarea instanţei în conformitate cu art. 911 şi următoarele Cod procedură penală, iar alta prin care se critică hotărârea de achitare a inculpatului pentru toate infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată, inclusiv schimbarea încadrării dispusă de către prima instanţă din infracţiunile de fals intelectual şi uz de fals prevăzută de art. 289 şi art. 291 teza I Cod penal în infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 Cod penal.

În dezvoltarea motivelor de recurs ale Parchetului s-a arătat în esenţă că din analiza prevederilor art. 911 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală care stabilesc în mod strict condiţiile legale de realizare a interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video, rezultă că legalitatea acestora nu este condiţionată de începerea urmăririi penale, astfel că în mod greşit s-a dispus de către instanţa de fond înlăturarea probei cu interceptările audio-video obţinute în faza actelor premergătoare şi s-a trecut la soluţionarea cauzei pe fond, fără a fi avut în vedere conţinutul înregistrărilor convorbirilor telefonice şi în mediu ambiental; aceste interceptări şi înregistrări audio video pot fi autorizate şi în faza actelor premergătoare. De altfel, opinia primei instanţe este una singulară în condiţiile în care jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie stabileşte cu valoare de principiu în deciziile de speţă, care au fost ataşate la memoriul de recurs, faptul că proba constând în interceptări audio-video, obţinute în faza actelor premergătoare, este o probă legal administrată, în măsura în care sunt respectate şi celelalte condiţii prevăzute de lege pentru administrarea acesteia. Aceste condiţii au fost respectate în prezenta cauză. Astfel, interceptările audio-video obţinute în faza actelor premergătoare au fost analizate de către un judecător, după începerea urmăririi penale, însă înainte de a fi sesizată instanţa de fond prin rechizitoriu, cu prilejul emiterii autorizaţiei de interceptare, prin încheierea nr. 44/28.05.2010 pronunţată în dosarul nr. 44/2010 al Judecătoriei Braşov, pe o durată de 28 zile, ocazie cu care s-a apreciat că nu au fost încălcate dispoziţiile legale, proba fiind legală şi temeinică. De asemenea, s-a dispus confirmarea ordonanţei procurorului prin care s-au autorizat, în mod provizoriu, interceptarea comunicărilor efectuate prin telefon, în faza actelor premergătoare.

Analizând considerentele Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 694 din 20.05.2010 în acord cu principiile generale de interpretare a actelor normative şi jurisdicţionale, rezultă într-adevăr că puterea de lucru judecat care însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care acesta se sprijină, în măsura în care există o concordanţă între considerente şi dispozitiv, respectiv considerentele susţin dispozitivul. Însă referitor la cauza de faţă, prin cele trei decizii ale Curţii Constituţionale respectiv deciziile nr. 962/2009, nr. 410/2008 şi nr. 1550/2010, care sunt anexate la memoriul de recurs depus la dosarul cauzei, s-a decis de către această instanţă că dispoziţiile legale cuprinse în Codul de procedură penală al României privitoare la condiţiile şi procedura de efectuare a interceptărilor telefonice, sunt constituţionale, iar în considerente a fost prezentat raţionamentul în baza căruia s-a ajuns la această concluzie. În aceleaşi considerente, absolut cu titlu incidental, s-au făcut referiri la modul de interpretare şi aplicare a normelor juridice privind interceptările audio-video, totodată instanţa constituţională arătând, în mod expres, faptul că nu are competenţa, potrivit legii, să aprecieze asupra modului de aplicare, în practică, a dispoziţiilor legale criticate. Pe lângă jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care s-a pronunţat în mod unanim cu privire la posibilitatea existenţei interceptărilor telefonice şi în faza actelor premergătoare, necondiţionate de începerea urmăririi penale, s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa ( cauza Dumitru Popescu vs. România II ), care a apreciat că noul cadru legislativ modificat prin Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 356/2006 oferă acele garanţii necesare şi minime împotriva abuzurilor de orice fel şi totodată nu ar fi condiţionată o astfel de interceptare de începerea urmăririi penale în cauză. Raportat la aceste aspecte, poziţia singulară a instanţei de fond de înlăturare din materialul probatoriu a acestor interceptări telefonice obţinute în faza actelor premergătoare, este în contradicţie atât cu dispoziţiile legale în materie cât şi cu jurisprudenţa, astfel că instanţa de recurs trebuie să confere caracter de legalitate înregistrării convorbirilor telefonice şi să ţină seama de ele la adoptarea hotărârii pe care o va pronunţa.

Pe fondul cauzei, în ceea ce priveşte schimbarea de încadrării juridice a faptei de modificare a conţinutului procesului-verbal de predare-primire a sumei de bani de 1000 de lei, încheiat între inculpatul G.T. şi martorul N.D.C., s-a arătat de către Parchet că deşi prin actul de sesizare s-a dispus iniţial trimiterea în judecată a inculpatului G.T. pentru infracţiunea prevăzută de art. 289 Cod penal şi s-a dispus ulterior de către prima instanţă schimbarea de încadrare în infracţiunea prevăzută de art. 290 Cod penal, încadrarea juridică corectă a faptei este cea prevăzută de art. 288 alin. 1 şi 2 Cod penal. La data faptelor, inculpatul G.T. avea calitatea de subofiţer de poliţie, organ de cercetare al poliţiei judiciare, iar conform Legii nr. 360/2002 poliţistul este un funcţionar public civil, cu statut special, înarmat, ce poartă, de regulă, uniformă şi exercită atribuţiile stabilite pentru Poliţia Română prin lege. Procesul-verbal de predare-primire a sumei de bani din luna decembrie 2006, a fost încheiat de către inculpatul G.T. în exercitarea atribuţiilor de serviciu, atribuţii care constau, între altele, în culegerea de informaţii şi păstrarea legăturii cu anumite persoane cu potenţial de a oferi informaţii, printre care şi martorul N.D.C., fiind urmarea firească şi absolut necesară a raportului întocmit de inculpat în data de 18.12.2006, raport adresat conducerii BCCO Braşov, prin care a solicitat deblocarea unei sume de 1000 de lei, din fondurile special alocate acestui scop. Faţă de legătura indisolubilă existentă între cele trei aspecte, respectiv desfăşurarea atribuţiilor de serviciu ale inculpatului, solicitarea prin raport a unei sume de bani din fondurile publice pentru recompensarea unui informator şi încheierea unui proces-verbal de predare-primire a sumei de bani respective, document justificativ care avea destinaţia de a fi predat unităţii de poliţie pentru a se justifica suma de bani solicitată şi primită prin raportul arătat anterior, consideră că respectivul proces-verbal îndeplineşte condiţiile de înscris oficial, condiţie cerută de art. 188 alin. 1 şi 2 Cod penal.

Un alt argument pentru care acest proces-verbal trebuie considerat ca înscris oficial este acela că procesele-verbale încheiate de organele de urmărire penală, sunt conform art. 90 alin. 1 Cod procedură penală, mijloace de probă. Inculpatul G.T. avea calitatea de organ de urmărire penală şi chiar dacă procesul-verbal în litigiu nu a fost întocmit în vederea depunerii într-unul dintre dosarele de urmărire penală în care desfăşura activităţi de cercetare penală, acest înscris avea totuşi aptitudinea prevăzută de lege, de a fi un mijloc de probă, servind practic la justificarea sumei de bani scoasă din patrimoniul statului. Prin urmare, şi din acest punct de vedere respectivul proces-verbal era un înscris oficial în sensul legii.

Nu în ultimul rând tot în sprijinul ideii că procesul-verbal în discuţie este un înscris oficial se impun a fi avute în vedere şi dispoziţiile art. 145 Cod penal, potrivit cărora, prin termenul public se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, ori respectivul proces-verbal a fost încheiat în cursul unei operaţiuni de folosire a unui bun public, respectiv bani publici, împrejurare care atrage calificarea sa ca înscris oficial.

Astfel, este fără putinţă de tăgadă faptul că procesul-verbal în litigiu este un înscris oficial iar împrejurarea că acest înscris a fost falsificat prin contrafacerea scrierii cu scopul producerii unor consecinţe juridice, element material necesar pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 288 alin. 1 şi 2 Cod penal, rezultă din materialul probator administrat în cauză.

Potrivit constatărilor şi concluziilor raportului de expertiză nr. 21/08.06.2010 aflat la dosarul cauzei, rezultă că textul procesului-verbal din data de 18.12.2006 a suferit modificări în dreptul menţiunii “ 1000 ” din rândul al 7-lea, această concluzie fiind fundamentată pe analiza zonei respective cu o aparatură specifică de laborator. Faţă de modul şi mijloacele de realizare a acestei modificări “ într-un mod profesionist ”, în aşa fel încât numai prin analiza de laborator cu aparatură performantă s-a putut stabili că există o modificare a sumei înscrise pe rândul al 7-lea din textul procesului-verbal respectiv, s-a apreciat că apărarea inculpatului nu poate fi primită, acesta susţinând că nu a scris personal textul înscrisului iar modificarea respectivă ar fi putut apărea cu prilejul întocmirii respectivului act; dacă, astfel cum susţine inculpatul G.T., s-ar fi greşit cu prilejul întocmirii actului respectiv, inculpatul şi martorul I.F.M., cel care a redactat înscrisul, fie ar fi schimbat foaia respectivă şi ar fi scris pe o filă nouă, pentru a se evita orice suspiciuni ulterioare, fie ar fi efectuat modificarea într-un mod foarte vizibil.

În dezvoltarea motivelor de recurs ale Parchetului s-a mai arătat că materialul probator de la dosar este în măsură să dovedească vinovăţia inculpatului în privinţa tuturor infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată, astfel cum acestea au fost reţinute în actul de sesizare al instanţei.

Cu privire la infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art. 288 alin. 1 şi 2 Cod penal, Parchetul a arătat că elementul material al acestei infracţiuni îl constituie acţiunea de modificare a conţinutului procesului-verbal de predare-primire din data de 18.12.2006, modificare care a fost evidenţiată în zona sumei din cuprinsul actului, cel mai probabil fiind înlocuită suma de 500 de lei cu suma de 1000 de lei. Prin înregistrarea documentului în evidenţele unităţii în vederea producerii consecinţei juridice a justificării sumei de bani primite din fondurile speciale şi ulterior de deblocare a sumei de bani respective s-a întregit elementul material al infracţiunii mai sus arătate, fiind îndeplinită şi condiţia subiectului activ solicitat de acest text de lege; urmarea imediată a constat în producerea consecinţei juridice cerută de textul de incriminare, respectiv justificarea, în mod nereal, a achitării unei sume de bani către martorul N.D.C., sumă care nu a ajuns niciodată la acesta. Deşi nu sunt dovezi directe că inculpatul G.T. a fost cel care a modificat conţinutul procesului-verbal în discuţie, acesta a fost singura persoană care a folosit în mod efectiv documentul respectiv şi singurul care avea interesul ca acesta să cuprindă o sumă mai mare de bani. Chiar dacă inculpatul personal nu a modificat documentul, este fără îndoială că alterarea acestuia s-a făcut la indicaţiile sale şi în prezenţa sa, urmând a fi reţinută în sarcina acestuia săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 288 Cod penal, în modalitatea alterării înscrisului în orice mod, prevăzută în textul de incriminare. În subsidiar, în condiţiile în care instanţa de recurs va aprecia că inculpatul G.T. nu are calitate de autor în ceea ce priveşte această infracţiune de instigare la mărturie mincinoasă, întrucât acesta avea interes prin folosirea înscrisului respectiv, trebuie reţinută cel puţin o acţiune de instigare sau complicitate la săvârşirea acestei infracţiuni.

Referitor la infracţiunea de uz de fals s-a arătat faptul că aceasta a fost dovedită cu prisosinţă prin folosirea înscrisului alterat în vederea producerii de consecinţe juridice.

Infracţiunile de abuz în serviciu prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 Cod penal, sunt dovedite în cauză, fiind vorba despre două infracţiuni – două acte materiale, elementul material al acestor infracţiuni constând în acţiunea inculpatului de a-şi însuşi suma totală de 1000 de lei, destinată recompensării informatorului N.D.C., Urmarea imediată a constat în crearea unui prejudiciu bugetului Ministerului Administraţiei şi Internelor şi obţinerea pentru sine, în mod nelegal, a unui folos patrimonial injust. Astfel, martorul N.D.C. a arătat constant faptul că nu a primit niciodată suma de 1000 de lei în cursul anului 2006 şi nici la o altă dată, singura sumă de bani primită fiind aceea de 500 de lei, ulterior primind sume mai mici de bani pentru serviciile pe care le efectua, toate sumele fiind până la limita de 100 de lei.

Cu privire la infracţiunea de instigare la infracţiunea de mărturie mincinoasă reţinută în sarcina inculpatului G.T.,s-a considerat că elementul material al acestei infracţiuni a fost pe deplin dovedit şi a constat în acţiunea insistentă a inculpatului de a încerca să-l determine pe martorul N.D.C., să declare împrejurări care nu corespund realităţii, cu prilejul ascultării sale în calitate de martor în cauza penală privind pe inculpatul G.T.

Declaraţiile date de martorul N.D.C. în cursul urmării penale se coroborează cu cele relevate de procesul-verbal de redare a convorbirilor telefonice purtate între inculpatul G.T. şi martorul N.D.C., aflat la fila 139 din dosarul de urmărire penală, rezultând în mod clar modalitatea în care inculpatul îi comunică martorului ce trebuie să declare când va fi audiat, referitor la sumele de bani primite ca recompensă, respectiv “ cinci şi zece “. O astfel de precizare nu este necesară, în condiţiile normale, în care martorul ar fi trebuit să declare doar adevărul referitor la sumele de bani primite; discuţiile între cei doi au avut loc fără a fi de faţă nicio altă persoană, declaraţia martorului N.D.C. coroborându-se aşadar cu procesele-verbale de redare a interceptărilor telefonice; pe parcursul purtării acestor convorbiri între inculpatul G.T. şi martorul N.D.C., discuţii ce au fost înregistrate, nu a avut loc nicio clipă vreo acţiune de provocare din partea martorului, care era conştient că respectivele convorbiri erau înregistrate, pentru a-l determina pe inculpat să poarte anumite discuţii, acesta din urmă, respectiv inculpatul, fiind cel care, din proprie iniţiativă a înţeles să încerce să-l convingă pe martor că va trebui să declare într-un anumit fel în faţa organelor de cercetare penală, pentru a fi bine pentru toată lumea, situaţie în care infracţiunea prevăzută de art. 25 Cod penal raportat la art. 260 alin 1 Cod penal cu aplicarea art. 29 Cod penal este pe deplin dovedită, iar prima instanţă trebuia să pronunţe în cauză o hotărâre de condamnare a inculpatului.

În cauză s-a promovat de asemenea recurs de către I G P care a criticat hotărârea primei instanţe pentru netemeinicie solicitând casarea ei iar în cadrul rejudecării cauzei pronunţarea unei noi hotărâri legale şi temeinice prin care să se dispună condamnarea inculpatului pentru toate infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată şi obligarea acestuia la despăgubiri în cuantumul solicitat prin constituirea de parte civilă realizată în cauză.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat în esenţă că în mod nelegal s-a dispus înlăturarea din cuprinsul probatoriului a interceptărilor telefonice efectuate în mod legal. De asemenea, din materialul probator administrat în cauză reiese comiterea de către inculpat a infracţiunilor reţinute în sarcina sa prin actul de sesizare al instanţei, infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor publice producând părţii civile un prejudiciu în sumă de 1000 lei care trebuie reparat prin obligarea inculpatului la despăgubiri.

Analizând, în aplicarea dispoziţiilor art. 3856 alin. 3 Cod procedură penală, sentinţa recurată sub toate aspectele, pe baza tuturor actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea constată următoarele:

Prima instanţă a analizat în mod amănunţit materialul probator existent la dosar şi cu excepţia convorbirilor şi comunicărilor din mediul ambiental interceptate precum şi a celor telefonice interceptate a valorificat în mod corespunzător probele de la dosar.

În ceea ce priveşte convorbirile interceptate în cauză, instanţa de fond a greşit stabilind caracterul nelegal al acestora şi înlăturându-le ca elemente probatorii.

Astfel se constată pe baza actelor de la dosar că interceptarea şi înregistrarea imaginilor privind activităţile desfăşurate în mediul ambiental de către inculpatul G.T. pe o durată de 48 de ore începând cu data de 26.05.2010 ora 13,00 până la 28.05.2010 ora 13,00 precum şi interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon, inclusiv a mesajelor de tip SMS şi MMS de la numărul de telefon aparţinând inculpatului, pentru acelaşi interval de timp s-a realizat în baza ordonanţelor provizorii motivate ale procurorului emise la data de 26.05.2010 ora 11,30 respectiv 11,45 (filele 89-90 şi 125-126 dosar urmărire penală) confirmate prin încheierea motivată nr. 44/28.05.2010 pronunţată de către preşedintele Judecătoriei Braşov, care a dispus autorizarea interceptării şi înregistrării în continuare a convorbirilor purtate şi recepţionate, precum şi a mesajelor tip SMS şi MMS emise sau recepţionate de la posturile telefonice folosite de inculpat pe o durată de 28 de zile, începând cu 28.05.2010 ora 17,00 până la data de 24.06.2010 ora 17,00, emiţând în acest sens autorizaţiile nr. 180 şi 181/28.05.2010 (filele 146 - 152 dosar urmărire penală).

Pentru emiterea autorizărilor, atât a celor provizorii cât şi a celei dispuse de judecător au fost respectate dispoziţiile art. 911 şi următoarele din Codul de procedură penală, care nu prevăd că pentru această activitate este necesară începerea în cauză a urmării penale. Chiar dacă în cuprinsul dispoziţiilor art. 911 alin. 1 Cod procedură penală legiuitorul a prevăzut că interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege, din cuprinsul aceluiaşi text rezultă că pentru o astfel de autorizare trebuie să existe indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.

Faţă de conţinutul acestui text de lege, apare fără îndoială că legiuitorul a avut în vedere etapa urmăririi penale în sens larg, activitate pe care o desfăşoară personal sau o supraveghează procurorul, pentru că altfel nu poate fi imaginată vreo situaţie în care să se dispună autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare în cazul existenţei unor indicii temeinice referitoare la pregătirea unei infracţiuni; într-o atare situaţie începerea urmăririi penale nu s-ar putea dispune de către procuror nici măcar „in rem”, ori în acest caz, interpretând dispoziţiile art. 911 Cod procedură penală în sens strict astfel cum a făcut-o prima instanţă ar însemna să lipsim de conţinut norma în discuţie.

Este adevărat că în decizia nr. 962/25.06.2009 pronunţată de Curtea Constituţională publicată în Monitorul Oficial nr. 563/13.08.2009 s-a arătat în cadrul considerentelor că administrarea unor astfel de probe (interceptarea şi înregistrarea convorbirilor) este plasată de legiuitor în cadrul primei faze a procesului penal, însă pe de o parte Curtea Constituţională nu a dus raţionamentul până la capăt, ci a făcut referire doar la teza a doua, care face vorbire despre existenţa unor indicii temeinice privind săvârşirea unei infracţiuni – situaţie care într-adevăr intră în sfera actelor de punere în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea şi nu în cea a unor simple acte de pregătire şi pentru care s-ar putea începe urmărirea penală „in rem” – iar pe altă parte, această decizie de speţă prin care de altfel s-a respins excepţia de neconstituţionalitate invocată, a rămas izolată, în deciziile ulterioare pronunţate Curtea nemaifăcând vreo referire la considerentele avute în vedere în cadrul acestei decizii, nemaireluând raţionamentul exprimat în decizia menţionată şi nemaifăcând vreo trimitere la ea.

Curtea mai constată că în decizia nr. 962/25.06.2009 Curtea Constituţională a analizat legalitatea interceptărilor convorbirilor doar din perspectiva lor ca mijloace de probă administrate de procuror în cadrul urmăririi penale ori în jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat de nenumărate ori că atâta timp cât interceptările convorbirilor au fost efectuate anterior începerii urmăririi penale ele au valoarea unor acte premergătoare care pot fi valorificate în cursul procesului penal dacă sunt consemnate în procesul-verbal de care face vorbire art. 224 Cod procedură penală şi care poate constitui conform alineatului 4 al acestui articol mijloc de probă.

Chiar dacă textul de lege analizat este perfectibil şi a suscitat discuţii aprinse în literatură şi practica judiciară, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa ( cauza Dumitru Popescu vs. România II ) a apreciat că noul cadru legislativ modificat prin Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 356/2006 oferă acele garanţii necesare şi minime împotriva abuzurilor de orice fel şi totodată nu ar fi condiţionată o astfel de interceptare de începerea urmăririi penale în cauză.

În considerarea celor exprimate, se constată că într-adevăr urmărirea penală în cauză a început la data de la data de 28 mai 2010 orele 17.15, prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Tribunalului Braşov însă procesele-verbale de redare a înregistrărilor convorbirilor purtate de inculpatul G.T. efectuate în baza ordonanţelor procurorului din data de 26.05.2010 sunt consemnate în procesul-verbal de consemnare a actelor premergătoare întocmit de procuror la data de 28.05.2010 (fila 8 dosar urmărire penală), situaţie în care Curtea reţine că în mod eronat a procedat prima instanţă neacordând relevanţă convorbirilor interceptate.

În lumina celor de mai sus, analizând materialul probator de la dosar, Curtea constată că prima instanţă a procedat corect reţinând că nu există la dosar probe care să confirme acuzaţiile aduse inculpatului referitor la comiterea în concurs a două infracţiuni prevăzute de art. 13/2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 Cod penal şi a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 Cod penal.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că inculpatul G.T. şi-a desfăşurat activitatea din anul 2004 ca agent de poliţie în cadrul BCCO B – SA. Lucrând, alături de alţi agenţi de poliţie, ca investigator sub acoperire inculpatul avea posibilitatea de a recruta şi de a colabora cu diferite persoane, unele chiar din mediile pe care le ancheta, care deveneau în acest fel informatori.

Pentru obţinerea acestor sume de bani, inculpatul întocmea un raport motivat supus aprobării conducătorului unităţii, suma solicitată în cuprinsul respectivului raport fiind predată persoanei ce urma a fi recompensată întocmindu-se un proces-verbal semnat atât de persoana recompensată cât şi de agentul de poliţie.

În cursul anului 2006, urmare a activităţilor desfăşurate de martorul N.D.C., în dosare având ca obiect infracţiuni pe linia traficului şi consumului ilicit de droguri, finalizate cu trimiterea în judecată a mai multor persoane, inculpatul G.T.,în calitatea sa de agent de poliţie în cadrul BCCO B, a întocmit două rapoarte pentru obţinerea unor sume de bani în scopul recompensării celui dintâi.

Raportul întocmit de inculpat a fost avizat favorabil situaţie în care, la data de 9 mai 2006 a fost întocmit de inculpatul G.T. un proces-verbal, semnat de inculpat şi de martorul N.D.C., în cuprinsul căruia se menţionează că s-a predat suma de 500 de lei RON respectivului martor ( fila nr. 31 dosar de urmărire penală ).

Astfel cum rezultă din cuprinsul raportului de expertiză criminalistică nr. 21 din data de 8 iunie 2010, întocmit ulterior în cursul urmăririi penale de Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Braşov, procesul-verbal datat 9 mai 2006 a fost scris de inculpatul G.T. şi semnat la poziţia am primit de martorul N.D.C. ( filele nr. 236 – 244 dosar de urmărire penală).

Aceeaşi expertiză criminalistică a stabilit, cu privire la procesul-verbal datat 18 decembrie 2006 că nu a fost scris de inculpatul G.T. şi cuprinde în dreptul menţiunii 1000 unele modificări. În ceea ce priveşte semnătura de la rubrica am primit cuprinsă în respectivul proces-verbal se menţionează faptul că aceasta a fost executată de martorul N.D.C.

Inculpatul a fost acuzat prin rechizitoriu că în fapt nu a predat martorului N.D.C. suma de 500 lei consemnată în procesul-verbal 9 mai 2006 şi nici suma de 500 de lei din cei 1000 lei consemnată în procesul-verbal din 18 decembrie 2006 însuşindu-şi banii pe care i-a folosit în scopuri personale şi prejudiciind în acest fel Inspectoratului General al Poliţiei Române un prejudiciu în cuantum de 1000 lei, fapte care ar întruni conţinutul constitutiv a două infracţiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzute de art. 13/2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 Cod penal.

Prima instanţă a sesizat însă în mod corect că potrivit procesului-verbal din 9 mai 2006 semnat de inculpat şi de martorul N.D.C., rezultă că martorul a primit suma de 500 lei obţinută din fondurile speciale ale Ministerului Internelor şi Administraţiei, situaţie în care nu poate fi reţinută în sarcina inculpatului comiterea vreunei acţiuni care să se circumscrie elementului constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art. 13/2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 Cod penal.

Împrejurarea că martorul menţionează în declaraţiile date în cursul urmăririi penale că nu mai reţine să fi primit această sumă de bani nu reprezintă o probă suficientă pentru a se trage concluzia că fapta imputată inculpatului ar avea corespondent în realitate câtă vreme expertiza criminalistică efectuată în cauză a concluzionat că semnătura de la rubrica „am primit” îi aparţine, iar documentul nu poartă vreo urmă de alterare, situaţie în care prima instanţă a procedat corect dispunând achitarea inculpatului pentru această fapta în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. a Cod procedură penală.

În ceea ce priveşte cea de-a doua infracţiune de abuz în serviciu reţinută în sarcina inculpatului prin actul de sesizare al instanţei din data de 18.12.2006, prima instanţă a apreciat de asemenea judicios că materialul probator de la dosar nu relevă fără putinţă de tăgadă că inculpatul şi-a însuşit o parte din banii consemnaţi în procesul-verbal de predare primire întocmit la acea dată. Este adevărat că în conţinutul acestui proces-verbal au fost identificate cu ocazia expertizării efectuate urme de alterare, însă, aşa cum a reţinut şi prima instanţă nu rezultă din materialul probator administrat în cauză că inculpatul este autorul acestei alterări; de asemenea, niciuna din probele administrate în cauză nu dovedeşte data la care au fost făcute aceste modificări, anterior sau ulterior semnării procesului-verbal de către martor, intenţia cu care au fost făcute şi anume existenţa unei simple erori de scriere sau a unei eventuale intenţii dolosive şi dacă aceste modificări au fost făcute de inculpat în condiţiile în care cuprinsul actului este redactat de o altă persoană.

Mai mult decât atât chiar cel care a redactat textul procesului-verbal, martorul I. F.M. nu a exclus posibilitatea ca el să fi efectuat respectivele modificări, precizând în faţa instanţei de judecată că nu îşi aminteşte să fi făcut vreo ştersătură, împrejurare pe deplin plauzibilă în condiţiile în care s-au solicitat martorului informaţii cu privire la activităţi de rutină, desfăşurate cu regularitate, la aproximativ 5 ani după momentul în care au avut loc.

Or, în aceste condiţii, văzând că semnătura de pe procesul-verbal încheiat la data de 18.12.2006 aparţine martorului N.D.C. şi atestă că ar fi primit o sumă de bani, aspect care se coroborează cu declaraţia acestuia din urmă, ridicând semne de întrebare doar cu privire la cuantumul sumei primite, prima instanţă a stabilit în mod corect că nu se poate reţine însuşirea de către inculpat a diferenţei sumei de bani recunoscută de martor ca fiind primită.

Atâta timp cât procesul-verbal atestă predarea sumei de 1000 lei, chiar dacă martorul contestă suma de bani primită şi chiar dacă procesul-verbal prezintă urme de contrafacere, nu poate fi reţinută teza conform căreia inculpatul şi-ar fi însuşit diferenţa de bani şi ar fi falsificat ulterior procesul-verbal de predare-primire. Nu poate fi acceptat argumentul Parchetului în sensul că inculpatul era singurul care avea interesul ca suma de bani ridicată din fondurile speciale să nu ajungă în întregime la martor şi tot el avea interesul să falsifice procesul-verbal. Prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul nu poate fi înfrântă decât de probe solide nu de alte prezumţii sau speculaţii.

Pe cale de consecinţă, soluţia adoptată de instanţa de fond de achitare a inculpatului pentru săvârşirea la data de 18.12.2006 a infracţiunii prevăzută de art. 13/2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 Cod penal este temeinică, iar criticile aduse de Parchet hotărârii atacate sub acest aspect sunt nefondate.

Relativ la infracţiunile de fals intelectual prevăzută art. 289 Cod penal şi uz de fals prevăzută de art. 291 teza I Cod penal, reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare al instanţei, prima instanţă a procedat corect schimbând încadrarea juridică a faptelor în infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 Cod penal; natura procesului-verbal datat 18 decembrie 2006 a impus schimbarea acestei încadrări juridice, chiar dacă ea este criticată de Parchet. Argumentele pentru care se apreciază de Parchet că înscrisul falsificat ar fi unul oficial nu sunt pertinente. Ceea ce contează în speţă nu este funcţia deţinută de cel care întocmeşte înscrisul ci calitatea în care întocmeşte înscrisul şi natura juridică a acestui înscris. Inculpatul chiar dacă avea calitatea de organ de poliţie, nu a întocmit personal procesul-verbal de predare primire a banilor către martor ci acesta a fost întocmit de către un coleg ca un înscris doveditor al remiterii banilor nu ca act procesual într-un dosar anume. Procesul-verbal falsificat nu reprezintă mijloc de probă decât în acest dosar, iar această calitate a fost atribuită actului de către organele de urmărire penală care au înţeles să dovedească fapta dedusă judecăţii cu acest înscris; înscrisul rămâne mijloc de probă în acest dosar chiar dacă are natura juridică a unui înscris sub semnătură privată.

În mod corect s-a apreciat de către prima instanţă că în timp ce raportul adresat conducerii BCCO prin care se solicită acordarea unei sume de bani pentru recompensarea unei surse, raport care dovedeşte scoaterea din patrimoniul unităţii a unei sume de bani şi care face parte din actele de natură contabilă în raporturile cu terţii poate avea astfel natura unui înscris oficial, în sensul dispoziţiilor art. 150 alin. 2 Cod procedură penală, procesul-verbal întocmit de fiecare agent de poliţie în parte care dovedeşte remiterea materială a banilor şi constituie astfel un act intern, nereglementat, care nu este destinat a exprima în vreun fel voinţa primirea unei sume de bani, fără legătură cu funcţia celui care predă sau primeşte banii.

Prin urmare, fiind în prezenţa unui înscris sub semnătură privată, din raţiuni de acurateţe juridică, în mod corect a procedat instanţa de fond punând în discuţia părţilor şi ulterior dispunând schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului G.T. din infracţiunile de fals intelectual prevăzută de art. 289 Cod penal şi uz de fals, prevăzută de art. 291 teza I Cod penal cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal în infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 Cod penal.

Relativ la această din urmă infracţiune, Judecătoria a constatat în mod întemeiat că niciuna din probele administrate în cauză nu au dovedit că inculpatul G.T. este cel care a efectuat respectivele modificări, în condiţiile în care el nu a fost nici persoana care a redactat actul şi nu s-a dovedit existenţa vreunui interes să o facă.

Faţă de aceste considerente, soluţia de achitare a inculpatului pentru comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută şi pedepsită de art. 290 Cod penal este la adăpost de orice critică, iar recursul Parchetului sub acest aspect este nefondat.

În ceea ce priveşte însă infracţiunea de instigare la infracţiunea de mărturie mincinoasă reţinută în sarcina inculpatului G.T. prin actul de sesizare a instanţei recursul Parchetului apare întemeiat.

Luând în considerare interceptările convorbirilor purtate de inculpat cu martorul N.D.C. apreciate în cauză ca fiind legal realizate, coroborate cu declaraţiile date în cursul urmăririi penale de către acest martor, Curtea constată în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni.

Elementul material al acestei infracţiuni a fost pe deplin dovedit aşa cum a sesizat şi Parchetul în dezvoltarea motivelor de recurs şi a constat în acţiunea insistentă a inculpatului de a încerca să-l determine pe martorul N.D.C., să declare împrejurări care nu corespund realităţii, cu prilejul ascultării sale în calitate de martor în cauza penală care era în curs de cercetare.

În declaraţia pe care martorul N.D.C. a dat-o în cursul urmăririi penale a relatat referitor la această faptă că la câteva zile după ce fusese audiat de Direcţia Generală Anticorupţie – SJAB a fost contactat de inculpatul G.T. pe care a încercat iniţial să-l evite şi care a venit la locuinţa sa spunându-i că fusese citat de acelaşi serviciu şi că bănuia că ar fi vorba de o înscenare organizată în legătură cu o cumpărare mai veche de droguri.

Ulterior, martorul a precizat că a fost din nou contactat de inculpat care i-a relatat că trebuie să se întâlnească pentru a discuta în legătură cu procesele-verbale şi cu banii pe care i-ar fi primit. Martorul mai arată că „ după părerea mea scopul întâlnirii cu G.T. şi al discuţiei telefonice ulterioare (...) a fost acela de a-mi spune ceea ce am de declarat atunci când voi fi chemat pentru a fi audiat în legătură cu cele două sume de bani în legătură cu care s-au întocmit cele două procese-verbale. Întrucât eu i-am spus lui G.T. că nu îmi mai amintesc sub nicio formă să fi primit suma de 10 milioane de lei vechi, discuţiile cu acesta nu s-au purtat pentru ca eu să-mi amintesc faptul că am primit aceşti bani ci pentru a-mi indica ce am de declarat ” (filele 75 – 80 dosar de urmărire penală).

De asemenea, cele declarate de martor se coroborează cu conţinutul convorbirilor purtate în mediu ambiental la data de 26.05.2010 de inculpat şi martor, discuţii redate în procesul-verbal întocmit la data de 27.05.2010 aflat la filele 94 – 124 dosar urmărire penală.

Chiar dacă martorul N.D.C. cunoştea că sunt interceptate convorbirile purtate cu inculpatul, atât cele din mediu ambiental cât şi cele telefonice, nu rezultă din conţinutul acestora ca martorul N.D.C., să fi exercitat vreo acţiune de provocare pentru a-l determina pe inculpat să poarte anumite discuţii, acesta din urmă, respectiv inculpatul, fiind cel care, din proprie iniţiativă a înţeles să încerce să-l convingă pe martor că va trebui să declare într-un anumit fel în faţa organelor de cercetare penală, pentru a fi bine „pentru toată lumea”.

În raport de această situaţie, Curtea apreciază că în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 25 Cod penal raportat la art. 260 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 29 Cod penal prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul a fost înfrântă, iar comiterea infracţiunii este pe deplin dovedită, fiind îndeplinite condiţiile pentru tragerea la răspundere penală a inculpatului.

Pe cale de consecinţă, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d. Cod procedură penală se va admite recursul promovat în cauză de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov şi partea civilă IGPR împotriva sentinţei penale nr. 1365/17.06.2011 pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul penal nr. 17721/197/2010, care va fi casată în ceea ce priveşte soluţia de achitare a inculpatului G.T. pentru comiterea de instigare la infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 25 raportat la art. 260 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 29 Cod penal şi al modului de stabilire a cheltuielilor judiciare.

Rejudecând cauza în aceste limite:

În baza art. 25 raportat la art. 260 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 29 Cod penal va fi condamnat inculpatul G.T. pentru săvârşirea de instigare la infracţiunea de mărturie mincinoasă.

La individualizarea judiciară a pedepsei ce se va aplica inculpatul se vor avea în vedere toate criteriile generale prevăzute de art. 72 Cod penal precum şi scopul pedepsei, astfel cum acesta este prevăzut de art. 52 Cod penal.

Astfel, luând în considerare dispoziţiile părţii generale şi a celei speciale ale Codului penal, gradul de pericol social concret al faptei astfel cum rezultă din circumstanţele reale ale faptei comise şi din cele personale ale inculpatului (care nu este cunoscut cu antecedente penale, a avut o atitudine corespunzătoare în societate anterior comiterii faptei, are un grad ridicat de instrucţie şcolară) Curtea apreciază că o pedeapsă cu închisoarea orientată spre limita minimă prevăzută de lege pentru această infracţiune – 6 luni - este suficientă pentru reeducarea inculpatului şi atingerea scopului prevăzut de art. 52 Cod penal.

Având în vedere vârsta inculpatului, gradul ridicat de instrucţie şcolară a acestuia, situaţia familială precum şi posibilităţile sale de reeducare, Curtea apreciază că scopul pedepsei poate fi atins şi fără privare de libertate, sens în care se va dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei, urmând a se stabili conform art. 82 Cod penal un termen de încercare de 2 ani şi 6 luni.

În baza art. 71 Cod penal se va aplica inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin 1 lit. a teza a II-a şi lit. b Cod penal, iar în baza art. 71 alin. 5 Cod penal, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale aplicate se va suspenda şi executarea pedepsei accesorii.

I se va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 Cod penal.

În ceea ce priveşte solicitarea recurentei părţi civile I G P de a fi obligat inculpatul la plata sumei de 1000 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, Curtea reţine că, aşa cum s-a arătat în considerentele acestei decizii, materialul probator de la dosar nu este în măsură să dovedească că inculpatul şi-ar fi însuşit în mod abuziv din fondurile speciale ale Ministerului Administraţiei şi Interne - primire existente la dosar martorul N.D.C. a semnat pentru primirea acestor bani, iar afirmaţiile sale ulterioare în sensul că nu-şi aminteşte ca în fapt să fi primit aceşti bani nu sunt suficiente pentru a înfrânge prezumţia de legalitate a înscrisurilor doveditoare existente la dosar.

Ori în aceste condiţii, văzând şi soluţiile de achitate a inculpatului pentru infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 Cod penal care urmează a fi menţinute în cauză, acţiunea civilă exercitată de către IGPR este nefondată şi în mod judicios a procedat prima instanţă respingând-o.

Corelativ hotărârii de condamnare a inculpatului pentru una dintre infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată, în baza art. 191 alin. 1 Cod procedură penală acesta va fi obligat să plătească statului suma de 700 lei cu titlu de cheltuieli judiciare ocazionate de soluţionarea cauzei la prima instanţă.

În baza art. 192 alin. 3 Cod procedură penală restul cheltuielilor judiciare avansate de stat în primă instanţă şi în recurs vor rămâne sarcina acestuia.

(Decizia penală nr. 36/R din 19 ianuarie 2012 – N.H.)

Domenii speta

Procedură civilă şi penală (căi de atac, competenţe etc.)

Conţinutul convorbirilor telefonice interceptate în baza autorizaţiei date de judecător în condiţii de legalitate pot fi valorificate sub aspect probator de instanţa investită cu soluţionarea cauzei în fond, în măsura în care acestea se coroborează c...

Domenii speta

Spete similare

Decizie - 22.09.2005

Sentinţă civilă - 20.09.2011

Hotărâre - 07.03.2014

Sentinţă penală - 21.10.2008

Sentinţă comercială - 19.06.2009