Acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 Cod civil. Criterii de apreciere a admisibilităţii unei astfel de acţiuni după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 Cod civil. Criterii de apreciere a admisibilităţii unei astfel de acţiuni după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Secţia civilă – Decizia civilă  nr. 381/15 octombrie  2009

Prin acţiunea civilă înregistrată la Judecătoria Mediaş sub dosar nr. 3002/257/2007 reclamanţii WR şi Ş au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Statul român prin Consiliul Judeţean Sibiu, Statul român prin Consiliul local Mediaş, Statul român prin Primăria Mediaş, Statul român prin Primarul municipiului Mediaş, S.C. GC S.A. Mediaş, PG şi PA:

- obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi folosinţă imobilul înscris în CF nr. 272 II Ighişul Nou nr. cad.  565/1, grădină intravilan;

- anularea  încheierilor de CF 1829/72 şi 2204/72 şi revenirea la situaţia anterioară de CF;

- să se constate nulitatea contractului de vânzare cumpărare nr. 930/1975 şi încheierilor nr. 1374/1975 şi 4561/1997 cu revenirea la situaţia anterioară.

În motivare se arată în esenţă că  reclamanta este unica moştenitoare a  proprietarei de CF de la care imobilul a fost preluat de stat fără despăgubire.

În drept invocă art. 480 Cod civ., art. 6 pct. 3 din Legea nr.213/1998.

Prin sentinţa civilă nr. 2164/2008 Judecătoria Mediaş a respins acţiunea obligând reclamanţii să plătească pârâţilor P cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că imobilul în litigiu întră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar legea specială derogă de la prevederile art.6 din Legea nr. 213/1998. Chiar şi în acest context, legea specială permite revendicarea imobilelor donate statului numai dacă în prealabil s-a pronunţat o hotărâre irevocabilă prin care s-a constatat nulitatea sau s-a dispus anularea donaţiei. Şi sub acest aspect, instanţa a constatat că nu sunt întrunite condiţiile pentru admiterea acţiunii în revendicare întrucât nu există în cauză şi nu s-a solicitat nici instanţei să constate nulitatea  actului de donaţie.

Conclusiv, a considerat că reclamanţii trebuiau să solicite sau să depună dovada constatării nulităţii sau anulării declaraţiei de renunţare a fostului proprietar SR la dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în favoarea statului.

În lipsa unei asemenea cereri, respectiv a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile privind nulitatea declaraţiei de renunţare autentificată sub nr. 3035/1972 nu se pot lua în considerare susţinerile reclamanţilor privind nevalabilitatea titlului în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate.

Prin decizia civilă nr. 163/2009 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosar nr. 3002/257/2007 a fost admis apelul promovat de reclamanţi, împotriva sentinţei primei instanţe care a fost desfiinţată iar cauza a fost trimisă spre rejudecare.

În considerentele deciziei s-a reţinut că după ce a calificat acţiunea ca fiind în revendicare instanţa a respins-o ca inadmisibilă apreciind că este obligatorie fie urmarea procedurii speciale prevăzută de Legea nr.10/2001 fie anularea titlului proprietarului actual. Această soluţie a fost apreciată ca nelegală deoarece atâta timp cât nu au fost abrogate prevederile art. 480 Cod civ. care permit procedura de drept comun în materia retrocedărilor, obligativitatea de a urma procedura specială nu poate fi reţinută.

Cum acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă fără a se cerceta fondul, s-a constatat că este necesară restituirea dosarului pentru pronunţarea unei soluţii, astfel cum a fost investită instanţa.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Statul Român prin Primăria şi Consiliul local Mediaş, solicitând în principal modificarea în tot a deciziei şi respingerea apelului iar în subsidiar casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în conformitate cu art. 304 alin 8 şi 9 Cod pr. civ.

În expunerea motivelor de recurs se arată că instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că în practică este de notorietate că inadmisibilităţile nu constituie veritabile excepţii, aspectele invocate trebuind să fie soluţionate cu ocazia judecării pe fond a cererii. Instanţa de fond, constatând faptul că trebuie administrate aceleaşi probe atât pentru soluţionarea excepţiei cât şi pentru soluţionarea fondului a unit excepţia cu fondul conform art. 137 alin 2 Cod pr. civ.

Apelul este devolutiv astfel că instanţa de apel putea evoca fondul ori, aceasta nu a aplicat în mod concret principiul rolului activ, nu a verificat sentinţa civilă sub aspectul temeiniciei ei.

Invocă şi decizia în interesul Legii nr. 33/2008 conform căreia concursul între legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, arătând că adoptarea Legii nr. 1/30.01.2009 întăreşte caracterul  inadmisibil al acestor cereri.

Faţă de disp. art. 6 alin 2 din Legea nr. 213/1998 consideră că Legea nr.10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparaţie astfel că este obligatorie parcurgerea procedurii administrative reglementată de această lege.

Împotriva aceleiaşi decizii au declarat recurs şi pârâţii PG şi A solicitând în baza art. 304 pct. 9 şi art. 312 Cod pr. civ. casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în subsidiar solicită modificarea acesteia în totalitate în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că din motivarea hotărârii primei instanţe rezultă că toate acţiunile în revendicare sunt admisibile în orice condiţii şi indiferent de data promovării atâta timp cât art. 480 Cod civ. este în vigoare ori, această susţinere este contrazisă de principiile de bază ale dreptului civil cât şi de directivele ICCJ care a statuat că acţiunile în revendicare sunt admisibile în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.

În drept invocă disp. art. 304 pct. 9, art. 312 şi 274 Cod pr. civ.

Verificând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Curtea a respins recursurile pentru următoarele motive:

Prin decizia nr. 33/9.06.2008 pronunţată de ICCJ – secţiile unite în soluţionarea unui recurs în interesul legii s-a decis într-adevăr că, în privinţa concursului dintre legea specială şi cea generală, aceasta se rezolvă în favoarea legii speciale. Însă, prin aceeaşi decizie s-a stabilit că atunci când sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001 şi CEDO, aceasta din urmă are prioritate, această prioritate putând fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Rezultă cu claritate că acţiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun sunt admisibile în măsura în care nu se încalcă un alt drept de proprietate sau securitatea raporturilor juridice. Deasemenea, este evident că acţiunea în revendicare formulată pe dreptul comun, nu mai poate fi calificată ca fiind inadmisibilă doar pentru motivul că nu s-a uzat de procedurile legii speciale, aşa cum a hotărât prima instanţă, şi cum susţin şi recurenţii, instanţele fiind obligate să verifice dacă acţiunea tinde sau nu la încălcarea unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.

Ideea inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor nu poate fi primită nici în raport de practica Curţii Europene a Drepturilor Omului care în cauza Flaimbat împotriva României din 13 ianuarie 2009 a statuat că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 încalcă prevederile art. 6 CEDO care garantează dreptul la un proces echitabil.

Faţă de cele reţinute, Curtea a apreciat că nu pot fi primite susţinerile din cele două recursuri referitoare la obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile prevăzută de Legea nr.10/2001, la ignorarea de către instanţa apelului a incidenţei Legii nr.10/2001 şi la pasivitatea îndelungată a reclamanţilor care nu au făcut până la acest moment nici un demers în vederea restituirii în natură a imobilului.

De asemenea, s-a constatat că din decizia pronunţată într-un recurs în interesul legii menţionată mai sus nu se poate reţine doar modul în care se rezolvă concursul dintre legea specială şi cea generală aşa cum încearcă să sublinieze recurenţii, ci trebuie luat în considerare întreg dispozitivul acesteia care, aşa cum s-a mai reţinut, obligă la verificări asupra atingerii ce s-ar putea aduce unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.

Tot în raport de conţinutul deciziei ICCJ menţionate şi de jurisprudenţa CEDO, Curtea a constatat ca fiind lipsită de relevanţă în speţă practica judiciară invocată de recurenţi (a Tribunalului Sibiu şi a ICCJ).

Este adevărat că prima instanţă nu şi-a fundamentat soluţia de respingere a acţiunii exclusiv pe inadmisibilitatea acesteia în raport de prevederile Legii nr.10/2001 şi că a cercetat şi anumite aspecte ce ţin de fondul cauzei, atunci când a făcut aprecieri asupra valabilităţii titlului Statului, a lipsei unei hotărâri irevocabile privind nulitatea declaraţiei de renunţare şi a unui titlu de proprietate valabil al recurenţilor.

Tribunalul a reţinut şi aceste aspecte atunci când a constatat că prima instanţă a respins acţiunea ca inadmisibilă şi datorită faptului că era obligatorie anularea titlului proprietarului actual. S-a apreciat astfel că lipsa anulării titlului proprietarului actual ar fi tot o chestiune de inadmisibilitate, astfel că în nici un caz nu se poate reţine că tribunalul nu a avut în vedere şi aceste chestiuni, criticile formulate sub acest aspect de recurenţi neputând fi primite.

Chiar dacă prima instanţă a făcut aprecieri cu privire la lipsa unei hotărâri judecătoreşti privind nulitatea declaraţiei de renunţare  şi a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile pentru admiterea acţiunii în revendicare nu a cercetat sub nici un aspect de fond solicitarea subsidiară a reclamanţilor de acordare de despăgubiri, reţinând doar inadmisibilitatea în raport de prevederile Legii nr.10/2001.

Pentru toate aceste motive, Curtea a constatat că soluţia tribunalului este legală, iar motivele de recurs întemeiate pe disp. art. 304 pct. 8 şi 9 Cod pr. civ. nu sunt fondate, impunându-se în baza art. 312 Cod pr. civ. respingerea celor două recursuri.

Domenii speta

Spete similare