Încuviinţare executare hotărâre care instituie măsuri asiguratorii, pronunţată într-un stat membru al ce. Inadmisibilitate. Cale de atac împotriva hotărârii de fond a tribunalului.

După aderarea României la  Uniunea Europeană, recunoaşterea şi executarea silită a unei hotărâri judecătoreşti străine, pronunţate într-un stat  membru al CE, este supusă Regulamentului nr.44/2001 al Consiliului, iar dispoziţiile Legii nr.105/1992 sunt aplicabile doar în măsura în care nu contravin Regulamentului. Potrivit art. 39 alin.1 din Regulament, instanţa competentă să încuviinţeze executarea silită a hotărârii pe teritoriul unui al stat membru este tribunalul.

Calea de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii tribunalului este recursul. În textul original al art.43 alin.1 din Regulament, în limba engleză, se prevede că hotărârea prin care se analizează cererea de încuviinţare a  executării "may be appealed" iar în varianta Ministerului Justiţiei,  textul este tradus în sensul că oricare dintre părţi poate declara apel. În realitate,  textul original se referă la posibilitatea generală a părţilor de a ataca hotărârea pronunţată  iar  denumirea căii de atac este dată de normele interne de procedură, potrivit  art.159 alin.1 din Legea nr.105/1992. Norma internă de procedură în materie este  OUG nr.119/2006, aprobată prin Legea 191/2007, privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea  Europeană, care prevede în art.I2 art.1 că cererile pentru încuviinţarea executării silite pe teritoriul României a hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate într-un alt stat membru al Uniunii Europene, în condiţiile prevederilor Regulamentului nr.44/2001, sunt de competenţa tribunalului, iar hotărârea pronunţată poate fi atacată numai cu recurs.

Hotărârea străină care instituie măsuri asigurătorii,  nu poate fi pusă în executare pe teritoriul României, cererea fiind inadmisibilă  deoarece, potrivit art.173 alin.2 din Legea 105/1992, "hotărârile străine prin care s-au luat măsuri asigurătorii şi cele date cu executare provizorie nu pot fi puse în executare pe teritoriul României".

Prin sentinţa nr.126 din 1 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi - Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, în dosarul nr. 4351/101/2010, s-a admis cererea formulată de creditoarea V. 99 SA împotriva debitoarei SC M. SA şi s-a încuviinţat executarea hotărârii judecătoreşti nr.76/24.03.2010 emisă de Judecata Judeţeană din oraşul Pazardjic, Bulgaria.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs debitoarea, care a invocat nelegalitatea şi netemeinicia şi a susţinut că cererea de încuviinţare a executării  este prematură, inadmisibilă şi neîntemeiată.

În drept, recurenta a invocat prevederile Regulamentului nr.44/2001, ale OUG 119/2009, ale Legii nr. 105/1992, precum  şi dispoziţiile art.299 şi următoarele Cod procedură civilă.

Examinând actele şi lucrările cauzei prin prisma criticilor şi apărărilor formulate, în conformitate cu dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, Curtea găseşte excepţia inadmisibilităţii recursului nefondată, iar recursul fondat, pentru următoarele considerente:

Cu privire la cadrul juridic aplicabil speţei, Curtea reţine că Legea 105/1992 reprezintă dreptul comun în materia raporturilor de drept internaţional privat.

Conform art.10, dispoziţiile acestei legi sunt aplicabile în măsura în care convenţiile internaţionale la care România este parte nu stabilesc o altă reglementare.

Ca urmare, după aderarea României la Comunitatea Europeană, recunoaşterea şi executarea silită a unei hotărâri judecătoreşti străine, pronunţate într-un stat  membru al CE, este supusă Regulamentului nr.44/2001 al Consiliului, iar dispoziţiile Legii nr.105/1992 sunt aplicabile doar în măsura în care nu contravin Regulamentului.

Conform art.38 alin.1 din Regulament, hotărârea pronunţată într-un stat membru, executorie în statul în cauză, poate fi executorie într-un alt stat membru atunci când, la cererea uneia dintre părţile interesate, a fost declarată executorie în statul respectiv.

Art.39 alin.1 prevede că cererea se depune la instanţa sau la autoritatea competentă, indicată pe lista din anexa II care, în România, este tribunalul.

Cu privire la calea de atac ce se poate exercita, în textul original, în limba engleză, al art.43 alin.1 din Regulament, se prevede că hotărârea prin care se analizează cererea de încuviinţare a  executării "may be appealed".

În varianta de traducere depusă de către intimată la dosar, textul art.43 alin.1 este tradus în sensul  că oricare dintre părţi poate introduce o acţiune. Verificând şi varianta Ministerului Justiţiei, Curtea  a constatat că textul este tradus în sensul că oricare dintre părţi poate declara apel.

În realitate, instanţa reţine că textul original se referă la posibilitatea generală a părţilor de a ataca hotărârea pronunţată cu privire la declararea executorie a unei hotărâri străine, iar  denumirea căii de atac este diferită de la un stat la altul, conform normelor interne de procedură.

În România, art.159 alin.1 din Legea nr.105/1992 prevede expres că în procesele privind raporturile de drept internaţional privat instanţele române aplică legea procedurală română, dacă nu s-a dispus altfel în mod expres.

Normele de procedură aplicabile cu privire la calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii referitoare la declararea executorie a hotărârii străine sunt reglementate de OUG nr.119/2006, aprobată cu modificări prin Legea 191/2007, privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea  Europeană, care prevede în art.I2 art.1 că cererile pentru încuviinţarea executării silite pe teritoriul României a hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate într-un alt stat membru al Uniunii Europene, în condiţiile prevederilor Regulamentului nr.44/2001, sunt de competenţa tribunalului, iar hotărârea pronunţată poate fi atacată numai cu recurs.

 Ca urmare, hotărârea tribunalului cu privire la declararea executorie a hotărârii străine este supusă recursului,  iar hotărârea pronunţată de Curte în recurs este irevocabilă, neputând face decât obiectul căilor de atac menţionate în anexa IV, respectiv contestaţia în anulare sau revizuirea, potrivit art.44 din Regulament.

În consecinţă, excepţia  inadmisibilităţii recursului declarat în cauză, invocată de intimata V. 99 SA, este nefondată, urmând a fi respinsă.

Pe fondul recursului, examinând hotărârea străină, chiar dacă traducerea este realizată în termeni improprii, caracteristici vorbirii obişnuite, şi nicidecum în limbaj juridic, Curtea constată că prin "determinarea" nr.76 pronunţată de "Judecata Judeţeană din oraşul Pazardjic", instanţa bulgară nu a hotărât cu privire la fondul raporturilor juridice dintre părţi, ci a dispus măsurii asigurătorii, mai precis instituirea unei popriri pe conturile  M. SA pentru pretenţii viitoare şi că  hotărârea era supusă căilor de atac interne.

Astfel, se constată că instanţa bulgară a instituit măsuri asigurătorii, ce nu pot fi puse în executare pe teritoriul României, deoarece potrivit art.173 alin.2 din Legea 105/1992 "hotărârile străine prin care s-au luat măsuri asigurătorii şi cele date cu executare provizorie nu pot fi puse în executare pe teritoriul României".

Ca urmare, cererea privind declararea executorie pe teritoriul României a "determinării nr.76" este inadmisibilă.

Domenii speta

Spete similare