Consimţământul. Lipsa discernământului. Nulitate relativă

Lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil relevă nu inexistenţa consimţământului, ci un simplu viciu al acestuia deoarece în această situaţie consimţământul există, de aceea nu este atrasă decât nulitatea relativă a actului, sancţiunea intervenind pentru protejarea interesului persoanei şi nu al unuia general. Numai lipsa cu desăvârşire a consimţământului este sancţionată cu nulitatea absolută.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tg. Jiu, sub nr. 2435/318/2007, la data de 15.02.2007, reclamanta Ş.E.( fostă N.E.)  a chemat în judecată  pe pârâţii D.V. şi D.R.M., solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se constate nulitatea declaraţiei de renunţare, înregistrată sub nr. 271/1991 la Notariatul de  Stat Gorj (menţionată în mod expres în Certificatul de moştenitor nr. 146/12.02.1992 – emis de Notariatul de Stat Gorj), pe numele lui  N.E. şi nulitatea certificatului de moştenitor nr. 146/12.02.1992 – emis de Notariatul de Stat Gorj, emis de pe urma defunctei D.M.(mama reclamantei), decedată la data de 20.04.1991.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, la data când a fost emisă declaraţia de renunţare, a avut consimţământul viciat, tocmai pentru faptul că  problemele de sănătate  cunoscute de familia sa, respectiv, fratele şi tatăl, îi afectau discernământul.

A mai arătat că, la data de 28.11.2006, a decedat fratele reclamantei, D.V.V., având ca moştenitori pe pârâţi, în calitate de descendenţi, iar, cu ocazia deplasării la casa părintească şi, locuind o perioadă foarte scurtă în casă, a luat cunoştinţă de certificatul de moştenitor nr. 146/1992, emis de pe urma mamei,  D.M., certificat ce cuprinde aspecte necorespunzătoare adevărului, în sensul că reclamanta ar fi renunţat la succesiunea mamei sale.

La data de 23.09.2007, reclamanta a depus la dosarul cauzei o precizare a acţiunii prin care a arătat că, prin cererea de chemare  în judecată, s-a trecut în mod eronat faptul că declaraţia de renunţare  ar fi înregistrată sub nr. 271/1991 la Notariatul de Stat Gorj şi a precizat că înţelege să  se constate nulitatea declaraţiei de renunţare, autentificată sub nr. 2741/26.04.1991 de Notariatul de Stat Gorj.

Pârâţii au depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care au invocat excepţia privind prescrierea dreptului la acţiune  al reclamantei cu următoarea motivare:

S-a arătat că lipsa discernământului în exprimarea voinţei relevă nu inexistenţa consimţământului, ci, un simplu viciu al acestuia, care ar putea atrage doar o nulitate relativă. S-a invocat art. 9 din Decretul nr. 167/1958 arătându-se că, art. 9 prevede termenul special de prescripţie a dreptului subiectiv în privinţa anulării pentru vicii de consimţământ a oricărui act civil, acela de maxim 3 ani de la data la care a cunoscut cauza anulării, însă, cel mai târziu, la împlinirea a 18 luni de la încheierea actului.

S-a subliniat că, de la data renunţării şi eliberării certificatului de moştenitor au trecut 15 ani şi că, prin urmare, dreptul reclamantei la această acţiune este prescris.

În şedinţa publică din 18.04.2007, instanţa a unit cu fondul excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de către pârâţi.

Judecătoria Tg. Jiu, prin sentinţa civilă nr. 54 din 09.01.2008, a admis excepţia  prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâţii D.V. şi D.R.M. şi s-a constatat prescris dreptul la acţiune al reclamantei.

Pentru a pronunţa astfel, instanţa a avut în vedere declaraţia de renunţare, aflată în copie la dosarul cauzei, din care rezultă că aceasta a fost dată de către reclamantă la data de 26 aprilie 1991, împlinindu-se termenul de 18 luni de la data încheierii actului, întrucât prezenta acţiune este înregistrată pe rolul Judecătoriei la data de 15.02.2007 şi, prin urmare, dreptul la acţiune al reclamantei este prescris.

Împotriva sentinţei a declarat apel apelanta reclamantă  Ş.E.(fostă N.), invocând aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoz. art. 9 din Decretul 167/1958, privind prescripţia extinctivă, deoarece nu s-a ţinut cont că a aflat de existenţa certificatului de moştenitor nr. 146/1992, neavând cunoştinţa despre declaraţia de renunţare, după decesul fratelui său D.V.V., respectiv după data de 28.11.2006, cu ocazia deplasării la casa părintească unde a locuit o perioadă scurtă în casă, deoarece la decesul fratelui său a fost necesară prezenta acesteia, motivat de faptul că fosta soţie şi copii nu i-au fost aproape.

S-a invocat că a intervenit suspendarea cursului prescripţiei extinctive, întrucât a fost o persoană cu discernământul afectat, aspect neavut în vedere de către instanţa de fond. 

A mai susţinut că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind anularea certificatului de moştenitor nr. 146/1992, pronunţându-se doar cu privire la anularea declaraţiei de renunţare.

Tribunalul Gorj, prin decizia civilă nr. 83 din 7.03.2008, a respins apelul ca nefondat declarat de apelanta reclamantă Ş.(N.) E., împotriva sentinţei civile nr.54 din 9.01.2008, pronunţată de Judecătoria Tg. Jiu,  în dosarul civil nr. 2435/318/2007.

Pentru a pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că  instanţa de fond a stabilit corect starea de fapt ca fiind aceea rezultată din probele administrate şi a aplicat corect legea , respectiv Decretul 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Menţiunile din concluziile raportului de expertiză medicală psihiatrică, conform cărora referitor la discernământ la data de 26.04.1991, având în vedere afecţiunea psihică diagnosticată şi intervalul scurt de la decesul mamei până la semnarea documentului de renunţare la succesiune, acesta putea fi uşor influenţat de ideaţia depresivă nu sunt de natură a duce la suspendarea cursului prescripţiei în sensul dispoz. art. 13 din Decretul  nr.167/1958, textul de lege enumerând cazurile pentru care intervine suspendarea cursului prescripţiei extinctive.

Cu privire la criticile referitoare la nepronunţarea instanţei asupra tuturor capetelor de cerere, s-a constatat că nici acestea nu sunt fondate, instanţa pronunţându-se asupra tuturor capetelor de cerere din acţiune devreme ce a hotărât că este prescris dreptul la acţiune al reclamantei .

În termen legal, împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Ş. (N.) E., considerând-o nelegală deoarece s-a făcut o greşită aplicare şi interpretare a dispoz. art. 9 din Decretul 167/1958, în ceea ce priveşte prescrierea dreptului la acţiune, nereţinându-se intervenirea suspendării prescripţiei din cauza deteriorării discernământului; prima instanţă nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind anularea certificatului de moştenitor, cu toate că a fost investită cu judecata acestuia.

Pârâţii au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, hotărârile pronunţate fiind temeinice şi legale.

Criticile formulate nu sunt întemeiate.

Reclamanta a investit instanţa de judecată cu o acţiune în constatarea nulităţii declaraţiei de renunţare la succesiune, înregistrată sub nr. 2741/1991 la Notariatul de Stat Gorj şi a certificatului de moştenitor nr. 146/12.02.1992, emis de acelaşi notariat de pe urma defunctei D.M..

S-a susţinut că la momentul declarării renunţării la succesiunea lui D.M., reclamanta avea consimţământul viciat deoarece nu avea discernământ. Ca o consecinţă a constatării nulităţii declaraţiei de renunţare s-a cerut şi anularea certificatului de moştenitor şi constatarea calităţii de moştenitoare a reclamantei la succesiunea dezbătută.

În ceea ce priveşte lipsa discernământului, întemeiat pe actele de sănătate prezentate de reclamantă, s-a dispus administrarea probei cu expertiză psihiatrică, în dosar fiind întocmit raportul de expertiză medico-legală psihiatrică de către Serviciul de Medicină Legală Gorj.

Potrivit acestui raport de expertiză, la data declaraţiei de renunţare la succesiune din 26.04.1991, discernământul reclamantei putea fi uşor influenţat de ideaţia depresivă. Această constatare din raportului de expertiză psihiatrică nu duce la concluzia inexistenţei discernământului la momentul declarării renunţării la succesiune, aşa cum corect au reţinut instanţele.

Pe de altă parte, chiar reclamanta în formularea acţiunii invocă lipsa discernământului ca viciu de consimţământ, ceea ce atrage nulitatea relativă a actului încheiat, ca urmare a alterării voinţei juridice a părţii la încheierea acestuia.

Or, vicierea consimţământului nu are ca efect nulitatea absolută a actului, ci anularea acestuia, nulitatea fiind relativă şi nu absolută, aşa cum au reţinut şi cele două instanţe.

Prezenţa sau absenţa discernământului este o stare de fapt, iar persoana fizică cu capacitate deplină de exerciţiu este prezumată că are discernământ. Numai persoana fizică lipsită de capacitate de exerciţiu (minorul sub 14 ani şi cel pus sub interdicţie judecătorească) este prezumat a nu avea discernământ fie datorită vârstei fragede, fie datorită stării de sănătate mintală.

Reclamanta nu poate invoca lipsa discernământului datorită stării de boală având în vedere concluziile raportului de expertiză psihiatrică. Lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil relevă nu inexistenţa consimţământului, ci un simplu viciu al acestuia deoarece în această situaţie consimţământul există, de aceea nu este atrasă decât nulitatea relativă a actului, sancţiunea intervenind pentru protejarea interesului persoanei şi nu al unuia general. Numai lipsa cu desăvârşire a consimţământului este sancţionată cu nulitatea absolută, ceea ce nu se poate susţine în cauza de faţă.

Faţă de caracterul nulităţii invocată chiar de către parte, se constată că în mod corect instanţele au făcut aplicarea dispoz. art. 9 din Decretul 167/1958, care se referă tocmai la prescripţia dreptului la acţiune în caz de invocare a unor vicii de consimţământ, cauza anulării trebuind să fie constatată potrivit textului de lege, cel mai târziu până la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului, de la acest moment începând să curgă termenul general de prescripţie de 3 ani, prev. de art. 3 din Decretul 167/1958.

Deşi reclamanta a invocat existenţa unei cauze de suspendare a prescripţiei extinctive, raportată la lipsa de discernământ datorită stării de boală la momentul declaraţiei de renunţare la succesiune, în cauză s-a constatat corect că nu a intervenit nici un motiv de suspendare, conform art. 13 şi 14 din Decretul 167/1958, reclamanta nefiind nici lipsită de capacitate de exerciţiu nici cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

Capătul de acţiune în anularea certificatului de moştenitor este subsidiar capătului de acţiune în anularea declaraţiei de renunţare la succesiune, astfel încât instanţa, respingând acţiunea ca urmare a prescrierii dreptului la acţiune, s-a pronunţat asupra ambelor capete de cerere sub acest aspect, dreptul la acţiune al reclamantei fiind prescris şi în ceea ce priveşte anularea certificatului de moştenitor.

În consecinţă, urmează ca aplicând art. 312 Cod pr. civ., să se respingă ca nefondat recursul.

Domenii speta

Spete similare