Recurs. Obiect. Critici formulate omisso medio. Inadmisibilitate.

Exercitarea căilor de atac  are ca efect punerea în mişcare a controlului judiciar îndeplinit de instanţele superioare asupra hotărârilor instanţelor inferioare şi este guvernată de principiul legalităţii căilor de atac, prevăzut şi de art. 129 din Constituţie, care se referă la elemente precum  obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită.

Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de  art. 304 Cod procedură civilă. Recursul poate fi exercitat numai pentru motive  ce au făcut analiza instanţei  anterioare, şi care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte  iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel. Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel. Numai în acest fel se  respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa investită cu calea extraordinară de atac.

Instanţa nu poate interpreta  critica din recurs privind  dobândirea proprietăţii prin uzucapiune ca fiind o  apărare de fond a recurenţilor, aşa zisă  excepţia de uzucapiune, deoarece potrivit art. 1842 Cod civil o astfel de apărare poate fi făcută până în apel, nu şi  direct în recurs.

La data de 08.03.2006, reclamanţii V. A. şi J. C. au chemat în judecată pe pârâţii G. I. şi G. F., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa , să fie obligaţi pârâţii să lase  în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, casă şi teren în suprafaţă de 494 mp., situat în Craiova, str.Albăstrele, nr.4.

În motivarea acţiunii, s-a arătat că, reclamantul V. A. împreună cu soţia sa, defuncta V. E., au cumpărat o suprafaţă de teren de 494 mp. pe care au edificat o casă de locuit şi anexe  gospodăreşti, între aceştia intervenind un proces de divorţ, autoarea  rămânând să locuiască în imobilul menţionat până la deces, în urma căreia a rămas ca moştenitor J. C., aşa cum reiese şi din certificatul de moştenitor nr.151sin 08.06.2005.

Pe timpul vieţii, autoarea având probleme de sănătate , a apelat la pârâţi pentru nevoile gospodăreşti, ocazional aceştia îi procurau alimente, dar după decesul acesteia, pârâţii au refuzat să părăsească imobilul, deşi nu deţineau acte de proprietate.

La data de 22.09.2006, pârâţii au depus la dosar cerere reconvenţională , instanţa prin încheierea din 22.09.2006, a dispus disjungerea acesteia, formându-se dosarul nr.17312/C/2006.

Prin sentinţa civilă nr.2114 din 23.02.2007, pronunţată de Judecătoria Craiova , a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţi, au fost obligaţi pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Craiova, str. Albăstrele, nr.4, imobil compus din casa de locuit şi teren în suprafaţă de 494 mp. şi la 1949 lei, cheltuieli de judecată.

 Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii G. I. şi G. F., iar prin decizia civilă  487 din 15 Octombrie 2007 a Tribunalului Dolj s-a  respins apelul, fiind obligaţi apelanţii pârâţi către reclamanţi la câte 500 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a  se pronunţa astfel tribunalul a reţinut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la nr.368/126 din 19 mai 1955, intimatul-reclamant V. A. împreună cu fosta sa soţie V. E., au cumpărat un teren loc de casă în str.Albăstrele, nr.16, în suprafaţă de 493,40 mp.

Divorţul soţilor V. a intervenit la data de 22.11.1961, astfel că imobilul cumpărat face parte din comunitatea de bunuri a soţilor, potrivit art.30 din Codul familiei.

Convenţia la care  au făcut  referire apelanţii-pârâţi, invocând  lipsa calităţii procesuale active a reclamantului V. , este lipsită de efecte juridice, întrucât fiind o convenţie care modifică regimul comunităţii de bunuri prevăzut la art. 30 din Codul familiei, este nulă (art.30 alin.2), deoarece a fost încheiată anterior desfacerii căsătoriei.

A fost considerată ca fiind corectă soluţia judecătoriei  şi în ceea ce priveşte modul de soluţionare al excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului J.C., deoarece din încheierea finală din 08.06.2005, a BNP D. T. şi A. T. ( fila 24), rezultă că J.C. a acceptat succesiunea prin declaraţia autentificată la nr.272/09.02.2004, a BNP M. D..

Raportat la data decesului defunctei V. E. -11.08.2003 - , rezultă că acceptarea succesiunii a intervenit în termenul prevăzut de art.700 din Codul civil.

Celelalte aspecte invocate de către apelanţi, referitoare la împrejurarea că au fost convinşi de către intimaţii-reclamanţi să efectueze o serie de cheltuieli în schimbul dobândirii imobilului, precum şi contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate de aceştia la imobil,  au fost apreciate drept cereri noi, care, potrivit art. 294 Cod procedură civilă, nu pot fi formulate pentru prima dată în apel, în condiţiile în care pârâţii nu au formulat o cerere reconvenţională la instanţa de fond.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii motivând că  în mod greşit instanţele au respins excepţia lipsei calităţii procesuale active  a reclamantului V. care nu mai  are calitatea de coproprietar al imobilului deoarece  a renunţat la dreptul său prin înscrisul depus la dosar.

S-a arătat că  autoarea V.E. a posedat  singură imobilul, fiind împlinit termenul de 30 ani prevăzut de art. 1890 din Codul civil. şi, aplicând regula joncţiunii posesiilor, recurenţii au devenit proprietarii imobilului.

S-a criticat decizia pentru că s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului J.,  acesta fiind străin de succesiune pentru că nu a acceptat-o în termen . Reclamanţii nu au avut legături cu autoarea, recurenţii fiind cei care  au întreţinut-o  timp de mai mulţi ani, au suportat cheltuielile de înmormântare, aşa cum rezultă din declaraţiile martorilor. Recurenţii au susţinut că în mod greşit s-a reţinut că ocupă imobilul fără drept, deoarece au efectuat cheltuieli pentru lucrări de îmbunătăţire a imobilului.

În apărare, reclamanţii intimaţi nu au formulat întâmpinare.

Recursul nu este fondat.

Exercitarea căilor de atac  are ca efect punerea în mişcare a controlului judiciar îndeplinit de instanţele superioare asupra hotărârilor instanţelor inferioare şi este guvernată de principiul legalităţii căilor de atac, prevăzut şi de art. 129 din Constituţie, care se referă la elemente precum  obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită.

Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de  art. 304 Cod procedură civilă. Recursul poate fi exercitat numai pentru motive  ce au făcut analiza instanţei  anterioare, şi care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte  iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel. Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel. Numai în acest fel se  respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa investită cu calea extraordinară de atac.

În speţă, se constată că apelanţii au criticat sentinţa pentru lipsa calităţii procesuale active a  fiecăruia dintre reclamanţi şi  pentru că instanţa nu a avut în vedere că reclamanţii le-au cerut pârâţilor să plătească toate cheltuielile de înmormântare şi pomenire ale defunctei, întrucât o să le rămână lor imobilul.

Acest din urmă motiv de apel a fost înlăturat de tribunal  pe considerentul că reprezintă cereri noi, făcute direct în apel, contrar dispoziţiilor art. 294 Cod procedură civilă, iar critica  a fost reluată în recurs. Soluţia dată de tribunal asupra acesteia este corectă, deoarece art. 294 Cod procedură civilă nu dă posibilitatea de a se formula în căile de atac cereri noi, care nu au fost  formulate de părţi la prima instanţă. Pe de altă parte, susţinerile recurenţilor în sensul că au făcut îmbunătăţiri imobilului şi aceasta le dă dreptul de a-l ocupa sunt nefondate, deoarece dreptul de proprietate se dobândeşte prin acte translative, iar nu prin simplele investiţii  făcute de o persoană căreia proprietatea nu i-a fost transmisă.

Recurenţii au  motivat în mare parte recursul lor invocând  dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului prin  uzucapiune, ori aceasta constituie o critică nouă, formulată omisso medio, adică fără a fi făcut obiectul analizei instanţei de apel.

Se constată că prin cererea reconvenţională  depusă la fila 61 a dosarului judecătoriei, pârâţii au solicitat nu numai anularea certificatului de moştenitor, dar şi constatarea dobândirii dreptului lor de proprietate prin uzucapiune, cererea reconvenţională fiind disjunsă de prima instanţă.

În apel nu s-a criticat sentinţa sub aspectul  modului de soluţionare a acestei ultime cereri, iar invocarea criticii direct în recurs este inadmisibilă.

Instanţa nu poate interpreta  critica din recurs privind  dobândirea proprietăţii prin uzucapiune ca fiind o  apărare de fond a recurenţilor, aşa zisă  excepţia de uzucapiune, deoarece potrivit art. 1842 Cod civil o astfel de apărare poate fi făcută până în apel, nu şi  direct în recurs.

Având în vedere efectele principiului legalităţii căilor de atac  şi  formularea acestei critici omisso medio,  este inadmisibil  a fi analizată susţinerea din motivele de recurs privind joncţiunea posesiilor exercitate de recurenţi şi, respectiv, de autoare , având drept consecinţă uzucaparea imobilului în litigiu de către recurenţi.

Instanţa apreciază ca nefondată critica vizând lipsa calităţii procesuale active a reclamantului V.A.

Astfel, acesta a dobândit imobilul împreună cu autoarea, sub  regimul reglementat de art. 30 din Codul familiei, bunul devenind proprietatea comună a celor doi  foşti soţi.

Convenţiile făcute în timpul căsătoriei cu privire la bunurile  comune sunt nule absolut, deoarece regimul comunităţii de bunuri a soţilor impune ca sistarea stării de codevălmăşie să fie făcută la desfacerea căsătoriei  iar în timpul căsătoriei numai pentru motive bine justificate, analizate ca atare de o instanţă de judecată.

Declaraţia dată de V.A. la 13 martie 1961 constituie un act unilateral iar nu o convenţie de partaj voluntar sau un act de înstrăinare, fie şi sub forma promisiunii de vânzare cumpărare a cotei devălmaşe şi este lipsit de efecte juridice. O astfel de renunţare nu a dus la pierderea dreptului de proprietate, deoarece ieşirea unui bun din patrimoniul unei persoane se poate face numai prin acte translative de proprietate,  încheiate cu titlu oneros sau gratuit, în forma prevăzută de lege, iar nu prin simple declaraţii de renunţare la bun.

Declaraţia respectivă nu constituie o donaţie, nefiind încheiată în forma autentică impusă de lege ad validitatem,  nici un act de partaj,  deoarece nu are caracter bilateral  şi  ar fi nul, fiind încheiat în timpul căsătoriei şi nu  constituie nici promisiune de vânzare pentru că lipseşte caracterul bilateral şi preţul.

Constatând că bunul nu  a ieşit din patrimoniul reclamantului V.A., în mod justificat instanţele au apreciat că acesta are calitate procesuală activă.

Cât priveşte situaţia reclamantului J.C., se constată că acesta are vocaţie succesorală generală la succesiune autoarei, fiind succesibil în gradul cerut de lege pentru a moşteni şi a dobândit vocaţie  concretă prin declaraţia de acceptare a succesiunii  dată în faţa notarului la data de  9 februarie 2004, în termenul de opţiune succesorală prevăzut de art. 700 Cod civil, termen care a început să curgă la decesul autoarei, intervenit la 11 august 2004.

În consecinţă, recursul declarat de pârâţi este nefondat şi va fi respins, conform art. 312 Cod procedură civilă.

Domenii speta

Spete similare