Sintagma „pierderea dreptului” folosită de legiuitor în art. 21 alin. 5 din Legea nr.10/2001

Sintagma „pierderea dreptului” folosită de legiuitor în art. 21 alin. 5 din Legea nr.10/2001 este edificatoare în calificarea termenului ca fiind de decădere, şi de aici se desprinde concluzia că cel îndrituit la restituire şi care doreşte să uzeze de procedura prev. de Legea nr.10/2001 îi este impusă condiţia sine qua non  ca mai întâi să declanşeze procedura necontencioasă, prin intermediul notificării, după care se poate adresa instanţelor de judecată.

Raţiunea Legii nr.10/2001 este aceea de a reglementa global statutul juridic al imobilelor preluate de stat, indiferent dacă titlul a fost valabil sau nu, instituind în acest sens o procedură necontencioasă cu termene exprese, astfel încât la finalizarea ei să se definitiveze statutul juridic al unor astfel de imobile.

Această procedură administrativă se declanşează pe calea unei notificări adresate de persoana îndreptăţită persoanei juridice deţinătoare.

Pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia juridică a unor asemenea imobile Legea nr.10/2001 a instituit un termen de 6 luni de la intrarea ei în vigoare, în interiorul căruia trebuia trimisă notificarea, termen prelungit de două ori cu câte trei luni. Sancţiunea nerespectării sale constă în pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent – art. 21 alin 5  .

Secţia civilă - Decizia  civilă  nr.120/A/18 iunie 2009

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara sub nr.1822/97/2008, reclamantul B.I. a chemat în judecată pe pârâtul Primarul municipiului D. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Dispoziţiei nr. 624/2008 privind respingerea cererilor nr.163/19.01.1998, respectiv nr.44/17.08.2005, să se constate calitatea sa de persoană îndreptăţită la restituirea  imobilului situat în D., str. M. E., nr.113, judeţul Hunedoara, înscris în CF 4356 Deva, nr. top 3408/2/4 în suprafaţă de 696 mp şi să fie obligat pârâtul la emiterea unei decizii de restituire a imobilului, în principal, în natură, iar în subsidiar, prin echivalent.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost proprietarul imobilului în CF 4356 Deva, nr. top 3408/2/4 în suprafaţă de 700 mp, imobil expropriat prin Decretul nr.39/12.02.1973, pentru suprafaţa de 696 mp, fiind construită ulterior Policlinica din cartierul Dacia. După apariţia Legii nr.18/1991 a făcut demersuri pentru restituirea imobilului, prin adresa nr.1717/20.02.2003, Consiliul Local al municipiului D., comunicându-i că este cuprins în anexa nr.39, poziţia 236 pentru despăgubiri. Ulterior, prin adresa nr.9844/25.02.2005, i s-a comunicat că i-a fost respinsă cererea de despăgubiri întrucât nu a urmat procedura  impusă de Legea nr.10/2001.

Prin sentinţa civilă 24/2009 Tribunalul Hunedoara a admis acţiunea reclamantului, a anulat dispoziţia nr. 624/2008 emisă de pârâtul Primarul municipiului D. şi a constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului în litigiu, obligând pârâtul să emită dispoziţie de restituire a imobilului, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare.

Pentru a pronunţa această decizie Tribunalul a reţinut că reclamantul a depus în data de 19.01.1998, o cerere înregistrată sub nr.163, întemeiată pe prevederile Legii nr.169/1997 prin care a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în D., str. M. E., nr.113, judeţul Hunedoara.

Urmare acestei cereri, reclamantului i s-a comunicat de către Consiliul Local D.(f.5), prin adresa nr. 53296/08.12.2004, că figurează în anexa nr. 39, poziţia nr. 236, pentru despăgubiri cu privire la terenul deţinut în cartierul Dacia, pe amplasamentul actual al policlinicii, sumele destinate despăgubirilor urmând a fi alocate de către Guvern, în baza unui act normativ ce urma a fi supus aprobării de către parlament.

Totodată, i s-a comunicat prin adresa nr. 9844/25.02.2005 (f.6) , că nu poate beneficia şi de  prevederile Legii nr.10/2001, pentru terenul solicitat.

Reclamantul a mai solicitat prin cererea nr. 44/17.08.2005, întemeiat pe prevederile Legii nr. 247/2005, reconstituirea dreptului de proprietate asupra aceluiaşi teren.

Prin adresa nr. 432/17.05.2006 (f.7), Consiliul Local D. a comunicat reclamantului că cererea i-a fost respinsă deoarece restituirea/despăgubirea priveşte un imobil expropriat, pentru care ar fi trebuit să procedeze la o notificare prin executorul judecătoresc, conform prevederilor Legii nr.10/2001.

Potrivit prev. art. 22 din Lege nr.10/2001, persoana îndreptăţită va notifica până la data de 14.02.2002, prin executor judecătoresc, persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului; nerespectarea termenului prevăzut pentru transmiterea notificării atrage pierderea dreptului de  a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură  sau prin echivalent.

Este adevărat că reclamantul nu a urmat întocmai procedura prealabilă impusă de Legea nr.10/2001, însă acesta s-a adresat instituţiilor publice încă din anul 1998, solicitând restituirea imobilului în natură sau prin echivalent. Pasivitatea reclamantului s-a datorat întrutotul organelor statului, în speţă autoritatea competentă în materia fondului funciar, care l-au informat că urmează a beneficia de măsuri reparatorii, totodată că nu îi sunt aplicabile prevederile Legii nr.10/2001.

Aşa cum s-a reţinut şi prin sentinţa civilă nr. 3290/2007, pronunţată de Judecătoria D., în dosarul nr. 2479/221/2007, cele două comisii de aplicare a Legii nr.18/1991 erau  datoare ca, în situaţia în care au constatat că cererea reclamantului face obiectul Legii nr.10/2001, să o înainteze organului competent spre soluţionare, în speţă, Primarului municipiului D.

Dată fiind corespondenţa purtată de instituţiile publice cu reclamantul, neputându-i-se reţine, acestuia nici o culpă în iniţierea procedurilor prealabile impuse de Legea nr.10/2001, raportat şi la cererea formulată de către reclamant în data de 19.01.1998, reiterată în data de 17.08.2005, instanţa de fond a apreciat că demersurile promovate de reclamant suplinesc procedura impusă de art.22 din Legea nr.10/2001.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Primarul Municipiului D., solicitând schimbarea sentinţei apelate şi respingerea acţiunii reclamantului.

În expunerea de motive s-a arătat că cererile depuse de contestator au fost în mod corect respinse întrucât aceasta nu s-a conformat prevederilor art. 22 din Legea 10/2001 nedepunând notificarea prin executor judecătoresc. Atât termenul prev. de art. 22 din Legea 10/2001  pentru introducerea notificărilor  cât şi cel prev. de art. 24 pentru contestarea dispoziţiilor sunt termene de decădere şi nu de prescripţie. Astfel, în speţă nu se poate opera repunerea în termen sau o altă modalitate de natură a complini procedura prev. de art. 22 din Legea 10/2001, respectiv de apreciere a cererii formulate în anul 1998.

Prin decizia nr. 120/A/18.06.2009 Curtea de Apel a admis apelul declarat de pârâtul Primarul municipiului D. împotriva sentinţei civile nr. 24/30.01.2009 pronunţată de Tribunalul Hunedoara – Secţia civilă pe care a schimbat-o în tot în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantul B. I. împotriva dispoziţiei 624/2008 emisă de Primarul Municipiului D.

Pentru a pronunţa această decizie Curtea a reţinut următoarele:

Reclamantul a sesizat instanţa de judecată cu o acţiune prin care a solicitat anularea dispoziţiei nr. 624/2008 emisă de Primarul Municipiului D., dispoziţie  prin care cererile nr. 163/1998 şi nr. 44/2005 au fost respinse motivat de faptul că reclamantul nu a urmat procedura prev. de Legea 10/2001, nedepunând notificare prin executorul judecătoresc de pe lângă Judecătoria în a cărei circumscripţie este situat imobilul notificat în termenul prev. de art. 22 alin 1 din Legea 10/2001.

Raţiunea Legii 10/2001 este aceea de a reglementa global statutul juridic al imobilelor preluate de stat, indiferent dacă titlul a fost valabil sau nu, instituind în acest sens o procedură necontencioasă cu termene exprese, astfel încât la finalizarea ei să se definitiveze statutul juridic al unor astfel de imobile.

Această procedură administrativă se declanşează pe calea unei notificări adresate de persoana îndreptăţită persoanei juridice deţinătoare.

Pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia juridică a unor asemenea imobile Legea nr.10/2001 a instituit un termen de 6 luni de la intrarea ei în vigoare, în interiorul căruia trebuia trimisă notificarea, termen prelungit de două ori cu câte trei luni. Sancţiunea nerespectării sale constă în pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent – art. 21 alin 5 - .

Sintagma „pierderea dreptului” folosită de legiuitor este edificatoare în calificarea termenului ca fiind de decădere, şi de aici se desprinde concluzia că cel îndrituit la restituire şi care doreşte să uzeze de procedura prev. de Legea nr.10/2001 îi este impusă condiţia sine qua non  ca mai întâi să declanşeze procedura necontencioasă, prin intermediul notificării, după care se poate adresa instanţelor de judecată.

Textul art. 21 alin 5 din Legea nr.10/2001 a fost analizat de nenumărate ori de Curtea Constituţională care a statuat că, în cazul în care imobilul a fost preluat de stat cu titlu, prin efectul unei asemenea preluări proprietarul iniţial al imobilului a pierdut titlul de proprietate în favoarea statului, care, în această calitate, este îndreptăţit să exercite, toate prerogativele dreptului său asupra bunului. Altfel spus, titularul iniţial al dreptului de proprietate, nemaiavând calitatea de proprietar la acest moment, ci doar posibilitatea de a obţine reconstituirea acestuia, nu are cum să invoce încălcarea – pe calea reglementării care sancţionează nerespectarea termenului de trimitere a notificării – unui drept pe care nu-l mai are.

În ceea ce priveşte imobilele preluate fără titlu de către stat, potrivit art. 2 alin 2 din Legea nr.10/2001 persoanele care au fost deposedate de aceste imobile şi-au păstrat calitatea de proprietari de la data preluării. Însă nici în asemenea situaţii nu există temeiuri care să justifice calificarea reglementării în cauză ca fiind neconstituţională, deoarece potrivit art. 44 alin 1 teza a-II-a din Constituţie „conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege”.

Recunoaşterea sine die a posibilităţii persoanei interesate de a declanşa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de către stat ar fi de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietăţii imobiliare, admisibil pe termen scurt, în considerarea finalităţii reparatorii urmărite, dar intolerabil într-un stat de drept, o perioadă îndelungată sau nelimitată.

Imprescriptibilitatea dreptului de proprietate invocată de apelant, chiar dacă este consacrată cu titlu de principiu în legislaţia noastră, nu ţine de esenţa dreptului de proprietate imobiliară şi ca atare nu este consacrată de

Constituţie, astfel că legiuitorul  poate, în considerarea unor raţiuni majore, să deroge de la acest principiu, aşa cum a  procedat prin aceste norme.

Se pune problema dacă demersurile urmate de reclamant sunt echivalente procedurii reglementate de Legea nr.10/2001, al cărei caracter obligatoriu şi prealabil a fost analizat mai sus.

Prima cerere a fost depusă de reclamant la data de 19.01.1998, respectiv cererea nr. 163, întemeiată pe disp. Legii nr.169/1997, prin care a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în D., str. M.E. nr. 113, jud. Hunedoara.

Această cerere nu poate fi considerată în nici un caz notificarea la care se referă art. 22 din Legea nr.10/2001, cu atât mai mult cu cât a fost făcută înainte de intrarea în vigoare a legii. A doua cerere a fost făcută de reclamant la data de 17.08.2005, înregistrată sub nr. 44, întemeiată pe disp. Legii nr.247/2005, cererea fiind făcută cu mult după expirarea termenului de depunere a notificărilor prev. de actualul art. 22 alin 5 din Legea nr.10/2001, termen care s-a împlinit la data de 14.02.2002.

Se impune analizarea corespondenţei purtate de reclamant cu instituţiile publice, întrucât instanţa de fond a considerat că pasivitatea reclamantului s-a datorat întrutotul organelor statului, în speţă autoritatea competentă în materia fondului funciar, care l-au informat că urmează a beneficia de măsuri reparatorii, instanţa apreciind că demersurile reclamantului suplinesc procedura impusă de art. 22 din Legea nr.10/2001.

Instanţa de apel a apreciat că această reţinere este greşită şi echivalarea făcută de instanţa de fond este lipsită de temei legal, pentru următoarele considerente:

Urmare a cererii făcute în 1998, reclamantului i s-a comunicat de către Consiliul Local D. prin adresa nr. 53296/8.12.2004 că figurează în anexa 39, poziţia 236, pentru a obţine despăgubiri cu privire la terenul deţinut în cartierul Dacia. Ulterior reclamantul a mai primit adresa 9844/25.02.2005, adresa nr. 432/17.05.2006 şi în fine, alte răspunsuri în anii 2007-2008. Toate aceste răspunsuri sunt ulterioare datei de 14.02.2002, respectiv toată această corespondenţă s-a purtat după expirarea termenului de depunere a notificărilor prevăzut de Legea 10/2001.  De altfel, adresele din anii 2004-2005 (f. 5-6) au în vedere cererea nr. 163/1998, întemeiată pe disp. Legii nr.169/1997, iar aceste răspunsuri sunt date de Serviciul Comunitar pentru Cadastru şi Agricultură, serviciu care nu avea atribuţii pentru rezolvarea cererilor întemeiate pe Legea nr.10/2001. Faptul că, de la data depunerii cererii din 1998 reclamantul a stat în pasivitate în toată perioada în care s-a aplicat Legea nr.10/2001 (14.02.2001-14.02.2002), nu este imputabil autorităţilor, în această perioadă nepurtându-se nici o corespondenţă între reclamant şi autorităţile statului, toate  adresele depuse la dosar fiind ulterioare anului 2003 (f. 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10).

Aşadar, chiar Tribunalul reţine că reclamantul nu a urmat întocmai procedura prealabilă impusă de Legea nr.10/2001, însă acesta s-a  adresat autorităţilor din anul 1998, autorităţile informându-l că urmează a beneficia de măsuri reparatorii, Legea nr.10/2001 nefiindu-i aplicabilă.

Această reţinere este eronată, reclamantul nu numai că nu a urmat întocmai procedura prevăzută de Legea nr.10/2001, ci acesta nu a urmat-o deloc, cererea din anul 1998 neputând suplini o notificare şi o procedură prevăzute într-o lege care a apărut 3 ani mai târziu, iar cererea din anul 2005 fiind făcută cu depăşirea  termenului prevăzut de Legea nr.10/2001, fără ca acest lucru să fie imputabil autorităţilor, care au purtat corespondenţa cu reclamantul numai începând cu anul 2003, după expirarea termenului de depunere a notificărilor.

Pentru motivele arătate mai sus, în temeiul art. 296 Cod procedură  civilă, Curtea a admis  apelul declarat de pârâtul Primarul Municipiului D. împotriva sentinţei civile nr. 24/30.01.2009 pronunţată de Tribunalul Hunedoara – secţia civilă, şi a schimbat  în tot sentinţa atacată în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamant împotriva dispoziţiei 624/2008 emisă de Primarul municipiului D.

Domenii speta

Spete similare