Legea nr. 10/2001. Admisibilitatea cererii de repunere în termenul de depunere a notificării. Natura termenului prevăzut de lege.

 Prin decizia civilă nr. 1219 din 18 februarie 2005, Î.C.C.J. - secţia civilă şi de proprietate intelectuală - a decis că procedura soluţionării notificării, pe care persoana îndreptăţită o adresează deţinătorului imobilului preluat în mod abuziv de stat, reglementată prin art. 21 din Legea nr. 10/2001, este subsumată exerciţiului unui drept subiectiv, are caracter necontencios, dar, obligatoriu, potrivit art. 109 Cod procedură civilă.

Jurisprudenţa a mai statuat că prin respectarea termenului imperativ, de decădere, se valorifică în cazul multiplilor moştenitori dreptul de acrescământ, conform legii, precum şi că prin modificarea adusă Legii nr. 10/2001 prin Titlul I al Legii nr. 247/2005 nu s-a procedat de către legiuitor la o repunere în termenul de a formula notificare (decizia civilă nr. 5081 din 25 mai 2006 a Î.C.C.J.).

Art. 21 si urm din Legea nr. 10/2001

Titlul I din Legea nr. 247/2005

Prin sentinţa civilă nr. 8672/21.12.2012 a Tribunalului Tulcea a fost respinsă ca inadmisibilă cererea reclamantei P.A. de repunere în termenul de formulare a notificării pentru acordarea de măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, în termen legal, reclamanta, care a criticat-o în raport de dispoziţiile invocate ale art. 304 pct. 8 şi 9 cod proc. civilă, solicitând admiterea căii de atac şi modificarea soluţiei, cu consecinţa admiterii acţiunii.

Recurenta reclamantă a arătat că prin probele administrate a dovedit că mama sa (ca persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii) avea la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 o vârstă înaintată – 79 de ani, suferind în acelaşi timp de o serie de afecţiuni care făceau imposibilă conştientizarea realităţii şi formularea în deplină cunoştinţă de cauză a unei notificări, fiind diagnosticată cu Alzheimer. S-a susţinut că acesta a fost motivul pentru care a formulat notificare după decesul mamei, iar respingerea notificării astfel depuse încalcă legea, întrucât legiuitorul nu a stabilit vreo conduită din partea entităţii învestite cu soluţionarea unei notificări depuse peste termen, ci doar sancţiunea pierderii dreptului de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Recurenta a apreciat ca fiind greşită dezlegarea dată în acest sens cererii sale de către prima instanţă, pentru că tribunalul urma să constate dacă în acest caz sunt incidente dispoziţiile dreptului comun cât priveşte instituţia repunerii în termen, şi dacă, faţă de prevederile legii speciale, decizia administrativă de respingere a notificării este sau nu legală.

S-a mai apreciat că textul art. 22 nu reglementează, dar nici nu interzice repunerea în termenul de depunere a notificării, rămânând aşadar la latitudinea entităţii învestite cu soluţionarea notificării să stabilească dacă a existat o împiedicare printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa de a depune notificarea în termen.

Recursul este nefondat.

 Potrivit art.21 şi urm. din Legea nr.10/2001, persoana îndreptăţită este obligată să parcurgă perioada administrativă, adică procedura directă de restituire, începând cu notificarea (cererea de restituire) şi terminând cu decizia sau dispoziţia emisă de către deţinător, cu respectarea termenelor şi a formelor prevăzute în lege.

 Textul, devenit art. 22 ca urmare a republicării actului normativ, a stabilit că persoanele îndreptăţite să ceară restituirea imobilelor preluate abuziv de stat trebuie să notifice unitatea deţinătoare, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, termen prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001 şi împlinit aşadar la 14 februarie 2002.

Aşa cum corect a decis prima instanţă, termenul prevăzut de textul sus-citat este unul de decădere, iar nu un termen de prescripţie extinctivă, iar sancţiunea nerespectării lui pentru înregistrarea notificării este pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Prin decizia civilă nr. 6766 din 15 septembrie 2005 a Î.C.C.J. – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală s-a arătat de altfel că, spre deosebire de termenele de prescripţie extinctivă, termenele de decădere sunt mai riguroase, nesusceptibile de suspendare, întreruperi sau repunere în termen. Sancţiunea decăderii constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege, pe când prescripţia extinctivă stinge dreptul material la acţiune, astfel că forţa majoră, ca şi caz de suspendare a cursului prescripţiei, nu poate fi aplicabilă.

Înalta Curte a arătat că, din acest punct de vedere, termenul prevăzut de art.21 alin. 5 din Legea nr.10/2001, este incompatibil cu instituţia repunerii în termen. Raţiunea pentru care a fost instituit ca fiind termen de decădere rezultă din preocuparea legiuitorului de a  dinamiza procedurile de punere în aplicare şi finalizare a operaţiunilor de retrocedare în natură sau prin echivalent a bunurilor trecute în proprietatea statului sau preluate în orice mod de acesta.

Caracterul obligatoriu al acestei proceduri administrative prealabile rezultă neîndoielnic din lege, dar aceasta nu constituie un obstacol în accesul liber la justiţie (art. 6 CEDO şi art. 21 Constituţie), cât timp titularul dreptului poate, oricând, utiliza faza judiciară. Astfel, instanţa supremă a arătat într-o speţă similară că însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Cauza Golder contra Regatului Unit, 1975, că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum şi că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept"; că Statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar să îl supună unor limitări sau restricţii, cu condiţia ca dreptul să fie efectiv.

O modalitate prin care un stat-parte la Convenţie poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este şi obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile. Accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti. În lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa. În măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat. Or, prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri (decizia nr.  3923 din 22 iunie 2010 a Î.C.C.J, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală).

S-a mai decis (decizia civilă nr. nr. 1219 din 18 februarie 2005 Î.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală) că procedura soluţionării notificării, pe care persoana îndreptăţită o adresează deţinătorului imobilului preluat în mod abuziv de stat, reglementată prin art. 21 din Legea nr. 10/2001, este subsumată exerciţiului unui drept subiectiv, are caracter necontencios, dar, obligatoriu, potrivit art. 109 Cod procedură civilă.

Jurisprudenţa a mai statuat că prin respectarea termenului imperativ, de decădere, se valorifică în cazul multiplilor moştenitori dreptul de acrescământ, conform legii, precum şi că prin modificarea adusă Legii nr. 10/2001 prin Titlul I al Legii nr. 247/2005 nu s-a procedat de către legiuitor la o repunere în termenul de a formula notificare (decizia civilă nr. 5081 din 25 mai 2006 a Î.C.C.J.).

Prin urmare, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare şi interpretare a legii, pentru că notificarea defineşte faza administrativă a procedurii speciale, neputând fi definită ca act procedural, cum susţine recurenta – pentru a-i fi aplicate dispoziţiile art. 103 cod proc. civilă şi instituţia repunerii în termen.

Norma sus-citată din legea specială nu cuprinde menţiuni privitoare la posibilitatea repunerii în termen, dar nici nu era necesar să o facă, faţă de natura termenului instituit şi de scopul urmărit de legiuitor, de a da posibilitatea persoanelor îndreptăţite să acţioneze, într-un termen rezonabil, declanşând etapa administrativă a procedurii.

Recurenta nu poate evoca faptul că, ceea ce nu este explicit interzis prin lege este permis, pentru că disocierea între termenele prevăzute de lege (de decădere ori de prescripţie) este indubitabilă în raport de conduita impusă, de dreptul ocrotit şi de sancţiunea stabilită, părţile fiind în acest caz ţinute să depună notificare până la expirarea termenului, adică până la 14 februarie 2002.

Ori, la acea dată, autoarea reclamantei – persoana care ar fi putut pretinde că are calitate de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii – trăia, decesul său survenind în anul 2010; împrejurarea că mama recurentei se afla într-o vădită stare de boală, fiind în imposibilitate obiectivă de a-şi exercita singură drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, nu constituia un impediment în ochii legii pentru a acţiona – prin mandatar ori curator – în conformitate cu norma încălcată.

Legea permite exercitarea şi de către aceste persoane a dreptului subiectiv supus decăderii, prin măsurile de ocrotire şi reprezentare în toate demersurile pe care le implică valorificarea dreptului.

În egală măsură, criticile referitoare la greşita înlăturare a considerentelor legate de netemeinicia deciziei vor fi înlăturate; entitatea învestită cu soluţionarea notificării are ca principală obligaţie să verifice depunerea ei în termenul prevăzut de actul normativ, neputându-se nega acesteia (pe considerentul că nu este instanţă) aptitudinea de a lămuri chestiunile prealabile analizării fondului pretenţiilor – tardivitatea notificării, inexistenţa actelor ce atestă dreptul de proprietate, neconcordanţele din actele de stare civilă etc.

Astfel fiind, constatând că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, recursul reclamantei urmează a fi respins.

Domenii speta

Spete similare