Legea nr. 10/2001. Daune morale pentru solutionarea cu întârziere a notificarii. Admisibilitatea cererii.

Reclamantele se plâng de durata nerezonabila a procedurii desfasurata în temeiul Legii nr. 10/2001, procedura declansata în urma cu 10 ani, prin adresarea notificarii lor Municipiului Constanta, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicata.

În acord cu jurisprudenta C.E.D.O., în materie civila „termenul rezonabil” prevazut de art. 6 al. (1) din Conventie începe sa curga, de principiu, de la data sesizarii instantelor.

Asa cum a retinut constant Curtea Europeana a Drepturilor Omului, administratia constituie un element al statului de drept, interesul sau fiind identic cu cel al unei bune administrari a justitiei. Pe cale de consecinta daca refuza sau omite sa execute o obligatie legala sau întârzie executarea unei hotarâri judecatoresti garantiile art. 6 de care a beneficiat justitiabilul în fata instantelor judecatoresti pierd orice ratiune de a fi (Cauza Sandor împotriva României, pag. 24).

Prin urmare, refuzul unitatii notificate – Municipiul Constanta prin Primarul Municipiului Constanta, de a raspunde reclamantelor în termenul legal de 60 de zile de la data înregistrarii notificarii, constituie în mod cert o fapta prejudiciabila pentru reclamante, ce poate fi luata în calcul ca o componenta a prejudiciului moral, determinat de frustrarea reclamantelor care s-au vazut nevoite sa astepte un timp nerezonabil pentru solutionarea notificarii (10 ani) si în final sa se adreseze instantei pentru obtinerea dreptului lor asupra bunurilor.

Art. 26 din Legea nr. 10/2001

Art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Constanta, sub nr. 10998/118/2011, reclamantele M.S.M. si A.A.S. au chemat în judecata pe pârâtii Municipiul Constanta prin Primar, Primarul Municipiului Constanta si Consiliul Local Constanta, solicitând instantei ca prin hotarârea ce se va pronunta sa dispuna restituirea în natura a imobilului situat în Municipiul Constanta, str. MK, compus din teren în suprafata de 344,71 mp si constructia edificata pe teren, formata din parter si etaj; în subsidiar, daca nu este posibila restituirea în natura obligarea la teren echivalent valoric imobilului în litigiu si, în lipsa unor astfel de bunuri în compensare, obligarea la emiterea dispozitiei privind propunerea de despagubiri; - în cazul obligarii pârâtilor la emiterea dispozitiei privind propunere de acordare de despagubiri, obligarea acestora ca, în termen de 30 de zile de la emiterea dispozitiei, sa înainteze întreaga documentatie prevazuta la art.16 alin.2 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, privitoare la imobil, catre Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor; - obligarea pârâtilor la plata sumei de 6.000 Euro, în echivalent lei la data platii, pentru privarea îndelungata de bun si tergiversarea unui raspuns la notificare în termen legal; - obligarea pârâtilor la plata cheltuielilor de judecata.

În motivarea în fapt a cererii, reclamantele au aratat ca imobilul situat în Constanta, strada MK, format din teren în suprafata de 344,71 mp. si constructie (parter si etaj), a apartinut proprietarului N.G. prin cumparare de la familia K., în baza actului de vânzare cumparare autentificat sub nr.1608 din 12.05.1926 de Tribunalul Constanta - Sectia Notariat.

Imobilul apare nationalizat prin Decretul 92/1950, individualizat în anexa de Bucuresti la decret, pozitia nr.3032, ca fosta proprietate a lui G.A., iar din adresa nr.7307/24.09.1997 a R.A.E.D.P.P. ar rezulta ca în prezent, adresa imobilului ar fi pe strada MK, colt cu strada P. nr.4

În ceea ce priveste calitatea procesuala activa, au precizat ca proprietarul G.N. a decedat în 1946, la succesiunea acestuia venind sotia supravietuitoare G.A. si cei doi copii, G.E.A. si G.A.. Nationalizarea s-a facut pe numele lui G.A. (care a decedat în 1973), la succesiunea acestuia venind sotia supravietuitoare G.A., în concurs cu fratele si mama defunctului (G.E.A. si G.A.).

Pe filiera lui G.A. (decedata la 21.05.1980) succesiunea a revenit fiului sau, G.E.A., conform certificatului de mostenitor nr.962/06.08.1980, iar pe filiera lui G.E.A. (decedat la 24.11.1998), succesiunea  a revenit  reclamantei M.S.M., ca legatara universala, conform certificatului de mostenitor 235/10.03.1989.

La succesiunea lui G.A., decedata la 08.04.1990, au venit ca mostenitori S.L.V. si S.A.S., conform certificatului de mostenitor nr.369/22.02.1995, iar la succesiunea lui S.L.V. (decedata la 09.08.995) a venit S.A.S. (certificat de mostenitor suplimentar nr.15/20.03.1997).

Asadar, cele doua reclamante sunt coproprietare în indiviziune, conform celor expuse si au formulat în baza Legii nr.10/2001 notificarea înregistrata sub nr.1255/07.08.2001 la B.E.J. D.V., solicitând Primariei Municipiului Constanta restituirea imobilului.

De la momentul depunerii notificarii conform Legii nr.10/2001, nu au primit nici o corespondenta din partea Primariei Constanta, desi în anul 2006 Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor, la sesizarea reclamantei M.S.M., a initiat o corespondenta cu Primaria Municipiului Constanta în vederea aflarii stadiului de solutionare a notificarii si urgentarii solutionarii acesteia, asa cum rezulta din adresa nr.696792/07.09.2006 a ANRP.

Prin adresa nr.2870/21.04.2011 a R.A.E.D.P.P. Constanta se atesta ca imobilul în litigiu ar fi situat  în strada MK nr.11, fiind liber.

Prin sentinta civila nr. 2204/26.04.2012, Tribunalul Constanta a respins exceptia inadmisibilitatii capatului de cerere privind acordarea daunelor morale si a admis exceptia lipsei calitatii procesual pasive a pârâtului Consiliul Local Constanta si a respins actiunea reclamantelor ca fiind formulata împotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva.

A admis în parte actiunea reclamantelor si a obligat pârâtii Municipiul Constanta si  Primarul Municipiului Constanta sa restituie în natura reclamantelor imobilul situat în Constanta, str. P. nr. 4 (fosta MK nr. 11 colt cu str. P. nr. 4) compus din teren în suprafata totala de 344,7 mp si constructie P+1+M, identificata prin expertiza topografica realizata de inginer M.A.S., mai putin spatiul de la mansarda compus din 2 camere cu suprafata construita de 74,36 mp ce a facut obiectul contractului de vânzare-cumparare nr. 26886/16.09.2006 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între Consiliul Local Constanta, în calitate de vânzator si V.V. si V.M., în calitate de cumparatori si terenul indiviz de 74,36 mp aferent acestui spatiu.

Au fost obligati pârâtii sa emita în favoarea reclamantelor dispozitie care sa cuprinda oferta de masuri reparatorii prin echivalent sub forma compensarii cu bunuri imobile echivalente valoric disponibile la data executarii, în patrimoniul municipiului, pentru partea de constructie si terenul aferent ce nu au putut fi restituite în natura, iar în cazul în care compensarea nu este posibila sau nu e acceptata de reclamante sa le propuna acordarea de despagubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

S-a respins ca nefondat capatul de cerere privind daunele morale. În baza art. 274 Cod procedura civila au fost obligati pârâtii municipiul Constanta si Primarul Municipiului Constanta la 4.060 lei cheltuieli de judecata (onorariu expertiza si onorariu avocat) catre reclamante.

Pentru a pronunta aceasta solutie, prima instanta a retinut în esenta ca imobilul în litigiu, notificat de reclamante în temeiul Legii nr. 10/2001, a fost proprietatea numitului G.N., decedat în anul 1946, mostenirea acestuia fiind deferita sotiei supravietuitoare G.A. si celor doi copii G.E.A. si G.A.

Nationalizarea imobilului s-a facut în temeiul Decretului nr. 92/1950, în actul de nationalizare fiind mentionat numai G.A., desi la momentul nationalizarii bunul se afla în coproprietatea mostenitorilor legali ai defunctului G.N. S-a concluzionat ca preluarea imobilului a fost abuziva, iar în lipsa unui raspuns la notificarea reclamantelor în termenul legal, în virtutea plenitudinii de competenta a instantei în materia Legii nr. 10/2001, Tribunalul Constanta este competent sa solutioneze notificarea reclamantelor pe fond.

Prima instanta a retinut ca reclamantele si-au justificat calitatea de persoane îndreptatite sa beneficieze de masuri reparatorii pentru acest imobil conform Legii nr. 10/2001, în calitate de succesoare ale fostilor proprietari, conform certificatului de mostenitor nr. 235/10.03.1989, testament autentificat sub nr. 15167/24.12.1983 de Notariatul de Stat al Sectorului II Bucuresti, certificat de mostenitor nr. 962/06.08.1980, certificat de mostenitor nr. 882/26.06.1974, certificat de mostenitor nr. 261/19.02.1974 pentru suplimentarea certificatului de mostenitor nr. 425/1967, certificat de mostenitor nr. 369/22.02.1995, certificat de mostenitor suplimentar nr. 15/20.03.1997.

Retinând ca numai un apartament situat la mansarda cladirii a fost vândut fostilor chiriasi conform Legii nr. 112/1995, iar restul imobilului este liber, conform expertizei topografice efectuata în cauza, prima instanta, acordând prevalenta principiului repararii în natura a prejudiciului, a dispus restituirea în natura catre reclamante a imobilului din Constanta, str. P. nr. 4, cu exceptia locuintei vândute si a terenului indiviz aferent acesteia, în suprafata de 74,36 mp.

În ceea ce priveste cererea de acordare a daunelor morale, Tribunalul Constanta a retinut ca, desi de principiu nu se poate retine ca aceasta pretentie este inadmisibila, totusi ea nu poate fi retinuta ca fondata, în conditiile în care în lipsa unui raspuns la notificarea formulata în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantele au avut deschisa calea unei actiuni în justitie pentru cenzurarea refuzului nejustificat al pârâtilor de a raspunde notificarii, dar reclamantii au uzat de aceasta actiune cu întârziere, dupa 10 ani de la data notificarii.

Împotriva acestei sentinte, în termen legal, au declarat apel reclamantele M.S.M. si M.A.S., dar si pârâtii Primarul Municipiului Constanta si Municipiul Constanta prin Primar.

I.  Reclamantele au criticat legalitatea hotarârii Tribunalului Constanta, conform art. 304 pct. 9 Cod procedura civila, exclusiv sub aspectul gresitei solutionari a cererii de acordare a daunelor morale pentru solutionarea cu întârziere a notificarii formulata în temeiul Legii nr. 10/2001.

Sustin recurentele reclamante ca desi prima instanta a retinut ca o asemenea cerere nu este inadmisibila, totusi a respins-o ca nefondata, contrar jurisprudentei C.E.D.O. în materie.

Astfel în aplicarea art. 6 din C.E.D.O. instanta de contencios european a statuat ca „termenul rezonabil” poate cuprinde si durata unor proceduri administrative preliminare atunci când, posibilitatea sesizarii unei jurisdictii este conditionata de normele de drept intern, în mod obligatoriu, de parcurgerea unei asemenea proceduri.

Daunele pretinse de reclamante deriva din perioada „administrativa” a procedurii Legii nr. 10/2001, iar fapta culpabila, cauzatoare de prejudicii – încalcarea de catre autoritatile administratiei locale a dispozitiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, rezulta cu prisosinta din întregul material probator administrat în cauza, reclamantele asteptând timp de 10 ani raspunsul la notificarea adresata Municipiului Constanta.

II. La rândul lor, pârâtii Municipiul Constanta si Primarul Municipiului Constanta au criticat legalitatea hotarârii Tribunalului Constanta conform art. 304 pct. 9 Cod procedura civila sub urmatoarele aspecte:

1.  Instanta a facut o gresita aplicarea în speta a dispozitiilor art. 274 Cod procedura civila, obligând pârâtii Municipiul Constanta si Primarul Municipiului Constanta la plata cheltuielilor de judecata, în totalitate, catre reclamante. Cererea reclamantelor a fost admisa numai în parte, situatie în care reclamantele erau îndreptatite sa obtina numai o parte a cheltuielilor de judecata.

2.  Reclamantele nu sunt îndreptatite sa solicite restituirea în natura a imobilului nationalizat conform Decretului nr. 92/1950, întrucât nu au facut dovada calitatii lor de mostenitoare ale fostului proprietar, G.A. Nationalizarea bunului s-a facut doar pe numele lui G.A., unul din fii defunctului G.N., primul proprietar al imobilului, situatie în care nu se poate retine ca ceilalti doi coproprietari ai imobilului – G.A. si G.E.A. au fost deposedati abuziv de imobil, cotele lor succesorale ramânând în proprietatea statului.

În concluzie, se pretinde ca reclamantele erau îndreptatite, în temeiul Legii nr. 10/2001, sa obtina numai cota parte din imobil preluata de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 de la G.A., singurul proprietar în raport cu care s-a facut dovada preluarii abuzive.

I. Curtea, analizând legalitatea hotarârii Tribunalului Constanta în raport cu criticile recurentelor reclamante constata ca recursul este fondat pentru urmatoarele considerente:

Pornind de la ratiunea adoptarii Legii nr. 10/2001 privind situatia juridica a unor imobil preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, exprimata în caracterul profund reparatoriu este de precizat ca prin acest act normativ legiuitorul a urmarit sa înlature prejudiciile suferite de fostii proprietari pentru abuzurile savârsite de catre stat.

Reglementând modalitatea de exercitare a dreptului la masuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, Legea nr. 10/2001 a instituit doua etape ale procedurii de restituire si anume; una necontencioasa – declansata prin notificarea adresata unitatii detinatoare, conform art. 25 din Lege si alta contencioasa – declansata prin actiunea în justitie în temeiul art. 26 din aceeasi lege.

Urmând procedura reglementata în mod expres prin legea speciala, reclamantele au notificat, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001 unitatea detinatoare - Municipiul Constanta, solicitând ca reprezentantul legal al acesteia, - Primarul Municipiului Constanta, prin dispozitie motivata sa restituie în natura imobilul din Constanta, str. P. nr. 4, compus din teren si constructie si în subsidiar, daca restituirea în natura nu mai era posibila sa acorde persoanelor îndreptatite masuri reparatorii în echivalent reglementate de lege.

Art. 25 din lege prevede ca „În termen de 60 de zile de la data înregistrarii notificarii sau, dupa caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea detinatoare este obligata sa se pronunte, prin decizie, sau dupa caz, prin dispozitie motivata, asupra cererii de restituire în natura”.

În speta, se constata ca, desi reclamantele au declansat procedura administrativa cu respectarea dispozitiilor Legii nr.10/2001, unitatea detinatoare notificata – pârâtul Municipiul Constanta - nu a raspuns acestei notificari într-un termen rezonabil, fapt ce a determinat reclamantele sa îl actioneze în justitie si sa obtina recunoasterea drepturilor lor legale dupa 10 ani de la declansarea procedurii.

În conditiile societatii moderne, înfaptuirea justitiei este una dintre atributele statului, realizat prin intermediul serviciului public înfiintat în acest scop. Raspunderea pentru îndeplinirea idealului de justitie - justitie realizata în numele legii, eficienta, impartiala si egala pentru toti - revine în primul rând Statului, în calitate de garant al legalitatii activitatii judiciare, pentru organizarea acestei activitati, dar si pentru numirea si îndrumarea judecatorilor si procurorilor, cei care prin munca lor realizeaza actul de justitie.

Conform Conventiei Europene a Drepturilor Omului, protectia cetateanului în fata ilegalitatilor, arbitrarului si abuzului autoritatilor este sintetic exprimata în sintagma "dreptul la un proces echitabil", exprimând ansamblul garantiilor procedurale care permit punerea în valoare a drepturilor protejate prin Conventie.

Potrivit art. 6 din C.E.D.O. - orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil si într-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala care va hotara fie asupra (...) încalcarii dreptului si obligatiilor cu caracter civil", fie asupra "temeiniciei oricarei acuzatii în materie penala îndreptata împotriva sa". încalcarea unuia dintre aceste drepturi de catre autoritatile statale confera titularului acestora un "(...) drept de recurs efectiv în fata instantelor nationale", conform prevederilor art. 13 din Conventie.

Potrivit art. 20 din Constitutia României, Conventia face parte din dreptul nostru intern, are o aplicabilitate directa si trebuie respectata cu prioritate, în cazul în care impune un standard mai ridicat de protectie a drepturilor omului.

Art. 13 din Conventie da expresia directa a principiului subsidiaritatii, consacrat de art. 1 din Conventie, potrivit caruia protectia drepturilor omului este în primul rând, responsabilitatea sistemului juridic national.

De asemenea, art. 13 impune statelor sa prevada o cale de atac interna pentru a face fata substantei unei "plângeri" discutabile, conform Conventiei, si sa acorde reparatii corespunzatoare, sub forma de compensatii, accelerare si/sau alte forme de despagubiri, pentru orice încalcare constatata.

Tinând cont de Recomandarile Comitetului de Ministri, Rec.6 (2004) privind îmbunatatirile cailor de atac interne si Rec. 3 (2010) privind caile de atac eficiente pentru durata excesiva a procedurilor, C.E.D.O. a reamintit ca toate constatarile sale referitoare la încalcari impun o obligatie legala autoritatilor de stat competente sa adopte fara întârziere masuri generale de prevenire a încalcarilor similare si ca necesitatea unor astfel de masuri, inclusiv furnizarea unor cai de atac interne eficiente este cu atât mai urgenta în cazul încalcarilor repetate ce pun în lumina probleme structurale (cauza Kudla contra Poloniei, hot.din 26.10.2000).

Reclamantele se plâng de durata nerezonabila a procedurii desfasurata în temeiul Legii nr. 10/2001, procedura declansata în urma cu 10 ani, prin adresarea notificarii lor Municipiului Constanta, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicata.

În acord cu jurisprudenta C.E.D.O., instanta de recurs retine ca în materie civila „termenul rezonabil” prevazut de art. 6 al. (1) din Conventie începe sa curga de principiu, de la data sesizarii instantelor.

În cazul în care sesizarea instantelor este împiedicata pâna la epuizarea unor proceduri prealabile-cum e cazul în speta, comunicarea notificarii si a solutionarii acesteia printr-o deciziei emisa de unitatea detinatoare - termenul va începe sa curga de la data declansarii acestor proceduri prealabile sesizarii instantei (Cauza Vallee, hotarârea din 26 aprilie 1994, seria A, nr. 289, pag. 17, în jurisprudenta C.E.D.O. – studii si comentarii Institutul National al Magistraturii 2005, pag. 147).

Curtea nu poate împartasi opina instantei de fond care, desi nu exclude culpa autoritatilor administratiei locale, în calitate de persoane juridice implicate în procedura Legii nr. 10/2001 declansata de reclamante, retine ca reclamantele au avut la dispozitie o actiune directa în justitiei pentru solutionarea pe fond a notificarii lor, iar împrejurarea ca reclamantele au promovat aceasta actiune dupa 10 ani le este exclusiv imputabila acestora.

Pasivitatea reclamantelor nu exonereaza de raspundere pe pârâtii Municipiul Constanta si Primarul Municipiului Constanta, singurele autoritati în sarcina carora legiuitorul a prevazut obligatia de a raspunde notificarii reclamantelor, în temeiul art. 25 din Legea nr. 10/2001. Asa cum a retinut constant Curtea Europeana a Drepturilor Omului, administratia constituie un element al statului de drept, interesul sau fiind identic cu cel al unei bune administrari a justitiei. Pe cale de consecinta daca refuza sau omite sa execute o obligatie legala sau întârzie executarea unei hotarâri judecatoresti garantiile art. 6 de care a beneficiat justitiabilul în fata instantelor judecatoresti pierd orice ratiune de a fi (Cauza Sandor împotriva României, pag. 24).

Nu poate fi retinut considerentul instantei de fond conform caruia reclamantele ar fi trebuit sa recurga la actiunea în justitie dupa ce au constatat ca pârâtii refuza sa le solutioneze notificarea în termenul  defipt de lege, Curtea Europeana statuând ca nu este oportun sa-i ceri unei persoane sa faca demersuri al caror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv si anume ca instanta sa dispuna înca o data autoritatilor administrative competente sa îsi execute obligatia legala; acest comportament ar fi prea oneros si nu ar corespunde cerintelor art. 35 al. (1) din Conventie (Cauza Sabin Popescu împotriva României, pag. 59).

De altfel, demersurile în justitie ale reclamantelor în perioada 2001-2007 sunt puse sub semnul incertitudinii, cât timp jurisprudenta în materie, în lipsa unui text legal care sa sanctioneze pasivitatea unitatii notificate – a fost neunitara, unele instante apreciind ca un astfel de demers este prematur, pâna la emiterea unei dispozitii/decizii administrative, fapt ce a determinat interventia instantei supreme, care într-un recurs în interesul legii, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a transat aceasta problema de drept.

Prin decizia mai sus-invocata, Înalta Curte de Casatie si Justitie a stabilit ca, în aplicarea dispozitiilor art. 26 al. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicata, instanta de judecata este competenta sa solutioneze pe fond nu numai contestatia formulata împotriva deciziei/dispozitiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natura a imobilelor preluate abuziv, ci si notificarea persoanei îndreptatite în cazul refuzului nejustificat al entitatilor detinatoare de a raspunde la notificarea partii interesate.

Prin urmare, refuzul unitatii notificate – Municipiul Constanta prin Primarul Municipiului Constanta de a raspunde reclamantelor în termenul legal de 60 de zile de la data înregistrarii notificarii, constituie în mod cert o fapta prejudiciabila pentru reclamante, ce poate fi luata în calcul ca o componenta a prejudiciului moral, determinat de frustrarea reclamantelor care s-au vazut nevoite sa astepte un timp nerezonabil pentru solutionarea notificarii (10 ani) si în final sa se adreseze instantei pentru obtinerea dreptului lor asupra bunurilor.

În raport de aceste considerente statuând în echitate, si având în vedere faptul ca prin hotarârea judecatoreasca s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantelor asupra imobilului notificat, prin restituirea în natura, în parte a acestuia, reclamantele fiind plasate într-o situatie echivalenta celei în care s-ar fi aflat daca dispozitiile art. 1 din protocolul  nr. 1 la Conventie nu ar fi fost încalcate, Curtea va admite recursul reclamantelor, dispunând obligarea pârâtilor la plata sumei de 2.000 Euro, în echivalent în lei la data platii, cu titlu de daune morale. Solutia este în acord cu jurisprudenta acestei instante (decizia civila nr. 292 din 8 decembrie 2008, a Curtii de Apel Constanta, irevocabila prin decizia civila nr. 6421 din 23 septembrie 2011 a Înaltei Curti de Casatiei si Justitie.

II  Analizând legalitatea hotarârii Tribunalului Constanta în raport de criticile recurentilor pârâti, Curtea constata ca recursul este nefondat pentru urmatoarele considerente:

1.  Critica ce vizeaza gresita obligare a pârâtilor la plata cheltuielilor de judecata se retine a fi vadit nefondata.

Conform dispozitiilor art. 274 Cod procedura civila, „partea care cade în pretentii va fi obligata, la cerere, sa plateasca cheltuieli de judecata”. Art. 276 Cod procedura civila prevede ca atunci când pretentiile fiecarei parti au fost încuviintate numai în parte, instanta va aprecia în ce masura fiecare dintre ele poate fi obligata la plata cheltuielilor de judecata, putând face compensarea lor.

La baza acordarii cheltuielilor de judecata, inclusiv a onorariului de avocat, se afla principiul raspunderii civile delictuale în conformitate cu care reparatiunea trebuie sa fie integrala.

În speta, se constata ca pretentiile reclamantelor în raport cu pârâtii Municipiul Constanta si Primarul Municipiului Constanta au fost admise integral, situatie în care în conformitate cu art. 274 Cod procedura civila prima instanta, în mod judicios a obligat acesti pârâti la plata cheltuielilor de judecata efectuate de reclamante în litigiu, reprezentând onorariul de avocat si onorariul de expertiza.

Se constata ca actiunea reclamantelor a fost respinsa pentru lipsa calitatii procesuale pasive numai în raport cu pârâtul Consiliul Local Constanta, singura pârâta care nu a cazut în pretentii si care, la cerere, putea sa obtina cheltuieli de judecata dar aceasta nu a facut o asemenea solicitare si nici nu a exercitat calea de atac a recursului în referire la cheltuielile de judecata.

Criticile pârâtilor referitoare la lipsa calitatii reclamantelor de persoane îndreptatite sa beneficieze de masuri reparatorii pentru întregul imobil ce a facut obiectul notificarii, situat în Constanta, str. Plevnei nr. 4, se retin a fi nefondate.

Conform dispozitiilor art. 1 lit. „e” din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de punere în aplicare a Legii nr.10/2001, sarcina probei proprietatii, a detinerii legale a acesteia la momentul deposedarii abuzive si a calitatii de persoana îndreptatita la restituire revine persoanei care pretinde dreptul în conformitate cu prevederile art.3 alin.(19), lit.”a” si ale art.23 din lege.

În cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formala a preluarii de catre stat, iar imobilul se regaseste în patrimoniul statului dupa data invocata ca fiind data preluarii bunului, solutionarea notificarii se va face în functie de acest element – faptul ca imobilul se regaseste în patrimoniul statului constituie o prezumtie relativa de preluare abuziva.

În ceea ce priveste circumscrierea actelor invocate de persoana îndreptatita în notiunea de acte doveditoare în sensul Legii nr.10/2001(art.23) retinem ca tocmai din cauza modului abuziv în care statul comunist a trecut în proprietatea sa prin diferite „nelegalitati” în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 anumite imobile, legiuitorul prin Legea nr.10/2001 si normele metodologice de aplicare a instituit un regim derogatoriu de la dreptul comun pentru probarea dreptului de proprietate asupra imobilelor ce fac obiectul acestei legi, largind sfera „actelor doveditoare” ce pot constitui temei pentru recunoasterea dreptului de proprietate, asumând astfel sarcina probei persoanei deposedate în mod abuziv si mostenitorilor acestora. 

Aceasta largire a cadrului probator se întemeiaza pe considerente de echitate, deoarece ar fi profund inechitabil ca în urma unei deposedari brutale de foarte multe ori facuta în fapt, fara un temei legal – cum e si cazul în speta, fostul proprietar sa fie obligat sa exhibe titlul de proprietate, iar statul sau unitatea administrativ-teritoriala sa se bucure de prezumtia de proprietate rezultata din faptul posesiei sau chiar sa îsi întemeieze dreptul de proprietate pe existenta unui „titlu” de proprietate.

În acest sens, art. 23.1 din H.G. nr.250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 prevad ca prin acte doveditoare se întelege orice acte juridice translative de proprietate, care atesta detinerea proprietatii de catre o persoana fizica sau juridica (act de vânzare-cumparare, tranzactie, donatie,extras de carte funciara); orice acte care atesta de detinerea proprietatii de catre persoana îndreptatita sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluarii abuzive (extras de Carte funciara, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluarii), orice act emanând de la o autoritate din perioada respectiva care atesta direct sau indirect faptul ca bunul respectiv apartinea persoanei respective pentru mediul rural-extras de pe registrul agricol.

În speta, se retine, din coroborarea probelor administrate, ca reclamantele au calitatea de persoane îndreptatite în temeiul art.4 alin.(2) din Legea nr.10/2001 sa beneficieze de masuri reparatorii reglementate de acest act normativ pentru imobilul situat în Constanta, strada P. nr. 4.

Imobilul din Constanta, str. P. nr. 4 (fosta strada MK nr. 11) format din teren în suprafata de 344,71 mp si constructie a fost dobândita prin actul de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 1608/12.05.1926 de Tribunalul Constanta Sectia Notariat de numitul N.G. de la vânzatorii N.K., K.K., V.K. si N.M.

Dupa decesul cumparatorului G.N., decedat în anul 1946, mostenirea sa a fost deferita sotiei supravietuitoare G.A. si celor doi fii, G.E.A. si G.A.

Imobilul apare nationalizat prin Decretul nr. 92/1950, pe numele unui singur fiu, - G.A. în conditiile în care nu s-a facut dovada renuntarii celorlalte persoane cu vocatie la mostenire la succesiunea autorului comun, iar reclamantele nu si-au contestat reciproc calitatea de mostenitoare ale fostilor coproprietari.

Nu poate fi retinuta sustinerea recurentilor pârâti conform careia prin Decretul nr. 92/1950 statul a preluat numai cota de proprietate ce a apartinut lui G.A., singurul mostenitor al defunctului G.N. mentionat în lista anexa la actul de nationalizare cât timp, la data aparitiei Legii nr. 10/2001, întregul imobil se afla în patrimoniul statului care a si încheiat acte de administrare si respectiv de dispozitie cu privire la bun, respectiv a închiriat si a vândut unitatile locative din acest imobil.

Detinerea întregului imobil de catre stat, în conditiile în care numai unul dintre coproprietari a fost mentionat în actul de nationalizare, constituie o prezumtie relativa a preluarii abuzive a imobilului, prezumtie ce nu a fost înlaturata de catre pârâti.

În ceea ce priveste calitatea reclamantelor de persoane îndreptatite la restituirea imobilului, Curtea constata ca Tribunalul Constanta a retinut în mod judicios ca reclamantele sunt succesoarele defunctului G.A., G.A. si G.E.A.

Astfel, la succesiunea defunctului G.A., decedat la data de 16 noiembrie 1973 au venit sotia supravietuitoare G.A., în concurs cu ascendenta privilegiata mama defunctului, G.A.G.A.B. si fratele defunctului G.E.A., conform certificatului de mostenitor nu. 882/26.06.1974 emis de Notariatul de Stat - Sector II Bucuresti.

Pe filiera G.A.G., decedata la 21 mai 1980, mostenirea a revenit fiului sau G.E.A., conform certificatului de mostenitor nr. 962/06.08.1980, iar pe filiera lui G.E.A., decedat la 24 noiembrie 1998, succesiunea a revenit reclamantei M.S.M., ca legatara universala, conform certificatului de mostenitor nr. 235/10.03.1989.

La succesiunea lui G.A. - sotia supravietuitoare a lui G.A., decedata la 8 aprilie 1991 au venit ca mostenitori S.L.V. si S.A.S., conform certificatului de mostenitor nr. 369/22.02.1995, iar la succesiunea lui S.L.V., decedata la 9 august 1995, a venit reclamantul S.A.S., conform certificatului de mostenitor nr. 15/20.03.1997.

Prin urmare, cele doua reclamante si-au recunoscut reciproc calitatea de succesoare ale fostilor proprietari ai imobilului nationalizat în temeiul Decretului Lege nr. 92/1950, calitate în care au si formulat notificarea nr. 1255 din 7 august 2001 pentru restituirea întregului imobil.

Aplicarea gresita a Decretului de nationalizare nr. 92/1950, în sensul mentionarii în act numai a unuia dintre coproprietarii bunului preluat abuziv de stat, nu poate fi invocata în prezenta cauza pentru înlaturarea de la beneficiul Legii nr. 10/2001a unei parti din imobil, si respectiv a succesorilor coproprietarilor G.A. si G.E.A., stiut fiind faptul ca nimeni nu poate invoca propria turpitudine pentru a beneficia de protectia legii.

De altfel, în raport de dispozitiile art. 4 si ale art. 24 din Legea nr. 10/2001 aceste sustineri sunt lipsite si de interes legitim în conditiile în care imobilul a fost preluat de stat, integral în anul 1950, reclamantele nu si-au contestat calitatea de succesoare ale fostilor proprietari, si împreuna au înteles sa formuleze notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, iar Legea nr. 10/2001 instituie prezumtia relativa ca persoana mentionata în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus masura preluarii abuzive – în speta Decretul Lege nr. 92/1950 se prezuma a fi proprietatea bunului nationalizat.

Astfel, art. 24 din Legea nr. 10/2001 prevede ca, „În absenta unor probe contrare, existenta si dupa caz, întinderea dreptului de proprietate se prezuma a fi cea recunoscuta în actul normativ de autoritate prin care s-a dispus masura preluarii abuzive sau s-a pus în executare masura preluarii abuzive.

(2) În aplicarea prevederilor alin. (1) si în absenta unor probe contrare, persoana individualizata în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau s-a pus în executare masura preluarii abuzive este presupusa ca detine imobilul sub nume de proprietar”.

Prin urmare, chiar acceptând la nivel teoretic  sustinerea recurentilor ca unicul proprietar al bunului notificat a fost persoana mentionata în Decretul nr. 92/1950, respectiv G.A., întregul imobil este supus restituirii catre mostenitorii acestuia, reclamantele din cauza, care asa cum am aratat, l-au mostenit pe defunctul G.A., decedat în 1973 pe filiera sotiei supravietuitoare G.A., a mamei defunctului G.A. si respectiv a fratelui defunctului G.A.E. conform certificatului de mostenitor nr. 882/1974.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedura civila se va respinge recursul pârâtilor ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare