Încheierea contractului individual de muncă în formă scrisă. Inadmisibilitatea probei cu martori pentru dovedirea unui alt salariu decât cel înscris în contractul individual de muncă.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistriţa Năsăud sub nr.1721/112/2009, reclamantul GG a chemat în judecată pârâta SC L.SRL Bistriţa solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei totale de 5150 lei reprezentând drepturi salariale, astfel: 2600 lei drepturi salariale pe anul 2007; 600 lei reprezentând salariul pe perioada 1-8 iulie 20008, 1200 lei reprezentând c/valoarea sumei aferente concediului de odihnă pentru anul 2007 şi 750 lei c/valoarea sumei aferentă concediul de odihnă pentru anul 2008; să dispună ca pârâta să procedeze la comunicarea către reclamant a deciziei de concediere, în cazul în care acest document s-a întocmit;obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând valoarea salariului mediu pe perioada 1.09.2008 – 22.03.2009 – data eliberării carnetului de muncă, suma reprezentând daune morale pentru prejudiciul cauzat precum şi cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că a fost angajatul societăţii pârâte pe post de conducător auto iar la data concedierii pârâta nu i-a achitat toate drepturile salariale la care era îndreptăţit.

În drept au fost invocate dispoziţiile art.16, 269 alin.1, 281 şi 287 din codul muncii.

La termenul de judecată din data de 19.08.2009 Tribunalul Bistriţa Năsăud a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale de soluţionare a cauzei în conformitate cu dispoziţiile art.284 alin.2 codul muncii, văzând domiciliul reclamantului, în baza art.137 şi 158 Codul muncii, prin sentinţa civilă nr.351/F/2009 din data de 8.10.2009 a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 20.10.2009.

La termenul de judecată din data de 24 iunie 2010, reclamantul şi-a precizat acţiunea solicitând obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la data introducerii acţiunii, arătând că pentru anul 2007 a solicitat suma de 2600 lei motivat de faptul că în lunile octombrie, noiembrie, decembrie pârâta i-a plătit doar suma de 400 lei lunar rămânând un rest de 800 lei, iar în luna septembrie pârâta i-a plătit suma de 1000 lei, rămânând un rest de 200 lei, suma solicitată pentru fiecare zi lucrătoare în perioada respectivă fiind de 40 lei.

Pentru drepturile salariale pe anul 2008 a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 600 lei, respectiv 75 lei pentru fiecare zi de muncă în perioada 1-8 iulie. De asemenea pentru concediul de odihnă pe anul 2007 solicită reclamantul plata sumei de 1200 lei având în vedere prevederile art.145 din codul muncii, iar pentru anul 2008 solicită plata sumei de 750 lei având în vedere că a lucrat la societate aproximativ jumătate de an, respectiv jumătate din suma de 1500 lei care reprezenta salariul efectiv încasat.

În susţinerea acţiunii reclamantul s-a folosit de proba cu înscrisuri şi proba testimonială.

Pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată cu motivarea că sumele solicitate de reclamant exced celor stabilite prin contract, o altă înţelegere diferită decât cea din convenţie nu poate fi obiectul litigiului de faţă. Consideră că înţelegerea suplimentară de care se prevalează reclamantul nu a fost dovedită în cauză.

În dovedirea acţiunii pârâta s-a folosit de proba cu înscrisuri şi martori.

Prin sentinţa nr. 202 din 31 ianuarie 2011 Tribunalul Suceava – Secţia civilă – a admis în parte acţiunea având ca obiect „drepturi băneşti” privind pe reclamantul GG în contradictoriu cu pârâta SC. L.SRL Bistriţa; a obligat  pârâta să-i achite reclamantului contravaloarea indemnizaţiei pentru concediu de odihnă aferentă anilor 2007 şi 2008, proporţional cu perioada lucrată; a respins cererea reclamantului privind plata diferenţelor de drepturi salariale şi cea privind daunele morale ca nefondată şi a obligat pârâta să plătească reclamantului 900 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut că, reclamantul a fost salariatul pârâtei în funcţia de conducător auto începând cu data de 1.11.2006.

Conform contractului individual de muncă părţile au negociat un salariu lunar de 400 lei, majorat ulterior la suma de 528 lei (decizia nr.1/1.02.2007) şi un concediu anual de odihnă de 21 zile lucrătoare.

Relaţiile de muncă dintre părţi au încetat la data de 1.08.2008, în temeiul dispoziţiilor art.55 lit.b din Codul muncii.

Conform recunoaşterii reclamantului, statelor de plată depuse la dosar nesemnate de reclamant dar însuşite de către acesta, declaraţiile martorilor, reclamantul a încasat lunar salariul negociat cu pârâta.

Acesta invocă însă faptul că ar fi avut o înţelegere cu acesta din urmă, nematerializată într-un înscris, prin care ar fi stabilit un salariu mai mare, respectiv 1200 lei în anul 2007 şi 1500 lei în anul 2008.

Contractul individual de muncă este convenţia prin care se materializează voinţa angajatorului şi a viitorului salariat de a intra într-un raport juridic de muncă. În această convenţie negociată şi liber consimţită sunt prevăzute, în limitele stabilite de legislaţie şi contractele colective de muncă, toate elementele necesare pentru cunoaşterea condiţiilor de desfăşurare şi de încetare a raporturilor de muncă, drepturile, obligaţiile şi răspunderile părţilor.

Stabilirea salariului se face prin negocieri individuale între salariat şi angajator iar potrivit dispoziţiilor art.163 din codul muncii, plata salariului se dovedeşte cu statele de plată precum şi orice alte documente care atestă efectuarea plăţii către salariat.

În speţă, părţile au procedat ca atare, iar susţinerea reclamantului că salariul negociat a fost altul nu poate fi reţinută nefiind dovedită prin mijloace de probă admise de lege, declaraţiile de martori fiind irelevante în acest context.

În ceea ce priveşte acordarea concediului de odihnă şi plata indemnizaţiei aferente prin nici un mijloc de probă pârâta nu a făcut dovada că reclamantul a beneficiat de aceste drepturi, or, potrivit dispoziţiilor art.287 din Codul muncii, sarcina probei în litigiile de muncă revine angajatorului.

Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art.139 raportat la art.40 alin.2 din Codul muncii, instanţa a admis acest capăt de cerere şi a obligat  pe pârâtă la compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat de către reclamant, proporţional cu perioada lucrată, în condiţiile dispoziţiilor art.141 alin.4 din Codul muncii.

Prin nici un mijloc de probă însă, reclamantul nu a făcut dovada că a suferit un prejudiciu moral prin faptul că pârâta nu i-a eliberat carnetul de muncă la data încetării raporturilor de muncă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul GG criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului a arătat în esenţă că, în mod greşit instanţa de fond i-a acordat doar contravaloarea indemnizaţiei pentru concediu de odihnă aferentă anilor 2007 şi 2008, respingând  cererea privind plata diferenţelor de drepturi salariale  şi cea privind daunele morale. A cerut desfiinţarea sentinţei instanţei de fond şi obligarea pârâtei la plata salariului cuvenit pentru munca desfăşurată în perioada precizată, cu dobânzile aferente până la data plăţii, plata daunelor morale şi plata cheltuielilor de judecată care nu au fost acordate integral, conform chitanţelor. Prin neplata salariului i-a fost afectată siguranţa materială şi i-au fost produse suferinţe psihice, astfel că se impunea admiterea acţiunii şi sub aspectul cererii de daune morale, în concordanţă cu disp. art. 269 C.Muncii.

Analizând hotărârea recurată, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a motivelor invocate în recurs, ce vizează disp. art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele :

Privitor la plata diferenţelor de drepturi salariale, observă Curtea că, reclamantul a fost salariatul pârâtei, în funcţia de conducător auto, începând cu data de 1.11.2006, având încheiat contract individual de muncă nr. 201650 din 13.11.2006.

Potrivit acestui contract (aflat la fila 56 dosar fond) părţile au negociat un salariu lunar de 400 lei, care a cunoscut ulterior o majorare, la 528 lei, şi un concediu de odihnă de 21 zile lucrătoare.

Din probatoriul administrat în cauză în cauză, respectiv: statele de plată şi declaraţiile martorilor rezultă că reclamantul şi-a încasat lunar salariul negociat prin contractul individual de muncă.

Reclamantul pretinde însă că, printr-o înţelegere nematerializată într-un înscris, ar fi stabilit un salariu mai mare, respectiv de 1200 lei în anul 2007 şi 1500 lei în anul 2008.

În concordanţă cu disp. art. 16 al. 1, 2 Codul muncii „ Contractul individual de muncă se încheie în baza consimţământului părţilor în formă scrisă … .

În situaţia în care contractul de muncă nu a fost încheiat în formă scrisă, se prezumă că a fost încheiat pe o durată nedeterminată, iar părţile pot face dovada prevederilor contractuale şi a prestaţiilor efectuate  prin orice mijloc de probă”.

În speţa de faţă, aşa cum s-a arătat mai sus,  părţile au încheiat contractul individual de muncă în formă scrisă astfel că, proba cu  martori pentru dovedirea elementelor contractului este potrivit art. 1191 C.Civ. inadmisibilă, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond.

Orice modificare a unui element al contractului individual de muncă ar fi trebuit reflectat într-un  act adiţional la acesta, ceea ce în speţă nu se regăseşte.

Prin urmare critica privind neacordarea diferenţelor salariale pentru anii 2007, 2008 nu poate fi primită.

Faţă de cea de-a doua critică  privind daunele morale, Curtea reţine că aceste despăgubiri - reparaţii băneşti au fost solicitate pentru acoperirea prejudiciului moral suferit ca urmare a refuzului pârâtei de a elibera reclamantului carnetul de muncă la data încetării raporturilor de muncă.

Dauna morală a fost denumită în doctrina dreptului ca fiind „ orice atingere adusă uneia din prerogativele care constituie atributul personalităţii umane”, sau „ prejudiciul care rezultă dintr-o atingere adusă intereselor personale şi care se manifestă prin suferinţa fizică sau morală pe care o resimte o persoană”.

Or, în speţă, reclamantul nu a dovedit şi nici nu a arătat care a fost suferinţa fizică sau psihică pe care a încercat-o urmare  a atitudinii pârâtei de refuz de a restitui carnetul de muncă la încetarea raporturilor de muncă.

Nu s-a specificat ce atribut al personalităţii sale a fost lezat prin refuzul pârâtei, astfel spus nu s-a  făcut dovada unui prejudiciu moral.

Cât priveşte imposibilitatea încadrării în muncă la un alt angajator, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, încadrarea în muncă nu este condiţionată de existenţa cărţii de muncă.

Prin urmare în mod legal şi temeinic a fost respinsă cererea de acordare a daunelor morale formulată de reclamant, iar criticile din recurs vizând acest aspect apar neîntemeiate.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 al. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant.

Domenii speta

Spete similare