Litigii de muncă - reducere drepturi salariale în temeiul Legii nr. 118/2010

Litigii de muncă - reducere drepturi salariale în temeiul Legii nr. 118/2010.

Reducerea salariilor cu 25% a avut un caracter temporar, efectele acestei măsuri diminuându-se de fapt, la o reducere cu 10% începând cu luna ianuarie 2011, iar dreptul nu este afectat definitiv în substanţa sa.

Măsura reducerii salariului cu 25% pentru o perioadă limitată de timp este una rezonabilă şi temporară, care nu rupe echilibrul dintre interesul general şi cel al individului afectat. Sarcina pusă pe seama reclamanţilor şi intervenienţilor nu este una disproporţionată, aceştia neprobând faptul că, în concret, le-au fost afectate mijloacele de subzistenţă.

Prin Sentinţa civilă nr. 1355 din 15 iulie 2011 a Tribunalului Mureş, pronunţată în dosarul nr. 3154/102/2010, s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii S.M. s.a. şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii B.R. şi S.T.H., prin reprezentant legal Sindicatul A. Târgu Mureş, în contradictoriu cu pârâtul Centrul de Îngrijire şi Asistenţă Reghin.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că, deşi prin Decizia nr. 872/2010, Curtea Constituţională s-a pronunţat şi ea în ceea ce priveşte convenţionalitatea Legii nr. 118/2010 în raport cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dispoziţiilor art.1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană, constatarea anterioară a constituţionalităţii Legii nr. 118/2010 nu împiedică instanţa naţională să verifice dacă aplicarea legii în concret nu produce efecte contrare Convenţiei.

În acest sens, Tribunalul a apreciat că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional  nr. 1 al C.E.D.O, constatând că reducerea drepturilor salariale ale reclamanţilor şi intervenienţilor prin Legea nr. 118/2010 nu reprezintă o privare de proprietate în sensul frazei a doua din primul alineat al art. 1 din  protocolul nr. 1.

S-a arătat că trebuie făcută distincţia între dreptul la un salariu ca remunerare a muncii prestate şi dreptul de a continua sa primeşti in viitor un salariu într-un anumit cuantum.

De asemenea în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a făcut o distincţie extrem de clară între între dreptul de a continua să primeşti în viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (Lelas c. Croaţiei din 20 mai 2010, par. 58), doar în privinţa perioadei în care munca a fost prestată iar normele legale recunoşteau un anumit cuantum al salariului dreptul la un salariu într-un anumit cuantum fiind considerat „bun”.

Tribunalul a reţinut că, în speţă, pentru perioada în litigiu (iulie-decembrie 2010), drepturile salariale ale reclamanţilor şi intervenienţilor fuseseră reduse prin Legea nr. 118/2010, astfel că nu se poate considera că reclamanţii şi intervenienţii ar avea un „bun” în sensul Convenţiei constând în dreptul la salariul în cuantumul anterior reducerii operate prin Legea nr. 118/2010.

Pe cale de consecinţă lipsa despăgubirii nu poate conduce prin ea însăşi la concluzia încălcării Convenţiei.

S-a mai arătat că reducerea salariului reclamanţilor şi intervenienţilor cu 25% pe o perioada de 6 luni (iulie-decembrie 2010) şi lipsirea acestora de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă însă, indiscutabil, o ingerinţă în folosinţa bunului reclamanţilor şi intervenienţilor constând în dreptul acestora de a primi un salariu pentru munca prestată.

Conformitatea ingerinţei cu garanţiile instituite de art. 1 alin. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie presupune în primul rând îndeplinirea a două cerinţe: să existe o lege în sensul Convenţiei, în temeiul căreia să fi avut loc aceasta; legea să îndeplinească acele calităţi determinate de Curte în jurisprudenţa sa, adică să fie accesibilă, precisă şi previzibilă.

Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar îndeplineşte condiţiile menţionate anterior, fiind un act normativ accesibil, precis şi previzibil în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg.

Cea de a doua condiţie a convenţionalităţii ingerinţei presupune ca ingerinţa să urmărească un scop legitim de interes general, adică să intervină pentru o cauză de utilitate publică.

Soluţia legislativă cuprinsă în art. 1 din Legea nr. 118/2010 a fost determină, aşadar, de apărarea securităţii naţionale, astfel cum rezultă şi din expunerea de motive a Guvernului. Securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, ci are şi o componentă socială şi economică. Nu numai existenţa unei situaţii manu militari atrage aplicabilitatea noţiunii „securitate naţională”, ci şi alte aspecte din viata statului, precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului. Situaţia generată de criza financiara mondiala ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională.

Asigurarea stabilităţii economice a ţării şi apărarea siguranţei naţionale sunt noţiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general” şi de „cauza de utilitate publică”. În consecinţă, este îndeplinită şi cea de a doua condiţie a privării de proprietate.

În fine, s-a arătat că ingerinţa trebuie sa fie proporţională cu scopul legitim urmărit. Ingerinţa este proporţională cu scopul legitim urmărit dacă s-a menţinut un „just echilibru” între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Trebuie să existe, aşadar, un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (cauza Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii contra Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 2005, seria A nr.332, p.23 şi § 38; Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza Străin si alţii împotriva României, publicată in M. Of. nr.99 din 2 februarie 2006).

În ceea ce priveşte scopul urmărit şi proporţionalitatea s-a reţinut că prin adoptarea Legii nr. 118/2010, s-a urmărit protejarea plăţii efective a drepturilor salariale către toţi bugetarii. Aceasta a fost generată de dificultăţile financiare pe care le-a avut statul în suportarea de la buget a salariilor. Deci prin modificarea legii nu se creează o discriminare a reclamanţilor şi intervenienţilor, ci dimpotrivă se urmăreşte o echilibrare a situaţiilor identice şi de evitare a statului de lipsirea completă de salariu pentru bugetari, datorită inexistenţei fondurilor necesare plăţii.

În considerarea celor menţionate mai sus, instanţa a apreciat că măsura luată a avut un scop legitim acela de a asigura acordarea efectivă a salariilor, chiar dacă într-un cuantum diminuat şi de a susţine financiar întregul sistem bugetar.

Tribunalul a apreciat că ea este proporţională cu scopul urmărit, deoarece măsura luată prin Legea nr. 118/2010 nu conduce la privarea reclamanţilor şi intervenienţilor de însuşi dreptul la salariu. Prin diminuare se menţine dreptul la salariu într-un cuantum adecvat nevoilor sociale ale reclamanţilor şi intervenienţilor, în situaţia în care din aplicarea prevederilor art.1 alin. 1 din Legea nr. 118/2010 rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 lei, conform al. 2 al textului menţionat, existând posibilitatea revenirii la cuantumul de dinaintea diminuării.

În aceste condiţii, instanţa a apreciat că, prin reducerea salariului bugetarilor cu 25% în baza Legii nr.118/2010, nu au fost încălcate dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1.

Nu pot fi reţinute nici susţinerile reclamanţilor şi intervenienţilor că prin diminuarea salariilor prin Legea nr. 118/2010 s-ar fi încălcat dreptul la pensie reglementat de Legea nr. 411/2004 privind pensiile private obligatorii, prin diminuarea cu 25% a contribuţiilor către fondul de pensii administrat privat.

Nu există vreo prevedere constituţională sau cuprinsă în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care să confere reclamanţilor şi intervenienţilor dreptul de a primi în viitor un salariu într-un anumit cuantum, astfel încât contribuţiile plătite către fondul de pensii administrat privat să nu fie diminuate.

Susţinerea reclamanţilor şi intervenienţilor în sensul că în mod nelegal s-a diminuat salariul începând cu luna iulie 2010, motivat de faptul că statul este un terţ faţă de contractele individuale de muncă şi că acesta nu poate interveni pentru a modifica acordul părţilor semnatare, de asemenea nu a fost primită.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, prin Sindicatul Acord Târgu Mureş, solicitând casarea sentinţei şi trimiterea cauzei pentru rejudecare, iar în subsidiar, modificarea sentinţei, în sensul admiterii acţiunii.

În motivarea recursului, reclamantul a arătat că, având în vedere faptul că instanţa de fond s-a pronunţat asupra cauzei deduse judecăţii după data de 01.01.2011, în opinia recurentului aceasta avea posibilitatea tocmai  în lumina rolului activ conferit de lege, de a verifica dacă Legea nr. 118/2010 a fost aplicată limitat în timp potrivit perioadei indicate în cuprinsul acesteia, raportat la cerinţa impusă de prevederile art. 53 din Constituţie, acesta fiind un aspect pe care instanţa nu l-a analizat cu diligenţa necesară şi în momentul de faţă este de notorietate faptul că legiuitorul nu a adoptat măsuri legislative care să conducă la acordarea în favoarea reclamanţilor şi intervenienţilor a unor drepturi salariale identice cu cele avute înaintea diminuării, şi, dacă aplicarea corectă a Legii nr. 118/2010 nu a generat o discriminare a reclamanţilor şi intervenienţilor în raport cu alţi salariaţi bugetari sau din cadrul companiilor naţionale.

S-a arătat că este greşită trimiterea la practica C.E.D.O. privind garantarea drepturilor patrimoniale ale unei persoane care a contribuit la sistemul de asigurări sociale, această trimitere neavând legătură cu cauza dedusă judecăţii, fiind vorba de reduceri salariale şi nu de pensii.

Reclamantul a arătat că măsura diminuării salariilor este în mod evident discriminatorie în sensul că vizează numai angajaţii plătiţi din fonduri publice. Astfel, statul nu a furnizat o explicaţie suficient rezonabilă pentru motivul excluderii angajaţilor societăţilor comerciale cu capital de stat subvenţionate de la bugetul de stat de la aplicarea măsurii de diminuare cu 25% a salariilor.

În expunerea de motive a Legii nr. 118/2010 se preconizează măsura legală a reducerii cu 25% a tuturor drepturilor de natură salarială, fără excepţii, pentru toţi cei din sectorul bugetar. Însă în textul art. 1 alin. 1 al Legii nr. 118/2010 a fost consacrată numai reducerea categoriei drepturilor salariale stabilite de dispoziţiile Legii nr. 330/2009 şi ale O.U.G. nr. 1/2010. Acestei prevederi exprese şi limitative, au scăpat de măsura diminuării cu 25% drepturile salariale stabilite prin alte acte normative speciale, care au continuat să fie acordate unor categorii privilegiate de bugetari, ale căror drepturi salariale brute nu numai că nu au suferit  o diminuare de 25%, ci, dimpotrivă, au înregistrat creşteri salariale peste nivelul stabilit de lege pentru funcţiile respective. Spre exemplu, aplicarea perfect legală a prevederilor art. 285 din Legea nr. 95/2006, explică datele publice aflate pe site-ul Oficial al Ministerului Sănătăţii, date din care indică, comparând luna iunie cu luna noiembrie 2010, creşteri salariale cu peste 100%, exemplificative  la următoarele funcţii:  director general de la 3972 la 7122 lei, director adjunct de la 3127 la 6383 lei, referent superior de la 1073 la 7646 lei, o creştere de şapte ori a venitului net.

De asemenea, s-a arătat că, pentru numeroase categorii de personal bugetar s-au acordat, privilegiat, prin acte normative cu caracter special, majorări salariale substanţiale, toate mai mari de 25%, rezultând că aceste categorii de personal bugetar şi-au păstrat drepturile salariale peste nivelul prevăzut de lege pentru respectivele funcţii, situaţie vădit discriminatorie pentru restul personalului bugetar.

S-a mai arătat că, în lumina prevederilor art. 3041 Cod procedură civilă, instanţa de recurs poate analiza cauza dedusă judecăţii şi prin prisma următoarelor motive: Legea nr. 118/2010 a fost adoptată de către Parlamentul României prin procedura asumării răspunderii cu nerespectarea art. 15 din Legea nr. 47/1992, atât sub aspectul dispoziţiilor privind data intrării în vigoare ca urmare a promulgării cât şi din punct de vedere al respectării procedurii prealabile de comunicare a textului adoptat instituţiilor ce puteau formula sesizări în ceea ce priveşte obiecţiile de neconstituţionalitate a priori.

Recurentul a arătat că, încă de la bun început Guvernul României s-a decis să nu respecte dispoziţiile Convenţiei Europene, pretextând în mod fals că dispoziţiile Constituţiei sunt mai riguroase şi totodată mai favorabile, fără să precizeze, în concret, în ce anume constă rigoarea, având în vedere că nici art. 53 din Constituţie nu enumără expres printre situaţiile în care se poate restrânge exerciţiul unui drept şi criza economică, aşadar nu se întrevede unde anume este rigoarea de care se vorbeşte şi nici ce anume face mai favorabile dispoziţiile art.53 din Constituţie în raport de art. 15 paragraful 3 din Convenţia Europeană. Prevalându-se în mod artificial de acest motiv Guvernul României nu a urmat nici procedura prevăzută de art.15 paragraf al treilea din Convenţia Europeană, în sensul că nu a notificat Secretarul General al Consiliului Europei cu privire la măsura diminuării salariale cu 25% şi durata prevăzută pentru aplicarea acesteia. Permanentizarea diminuării salariale nu poate fi pusă la îndoială şi în niciun caz  nu se poate admite că obligaţia de rezultat, constând în revenirea la cuantumul salariilor,  astfel cum a fost stabilit prin Legea nr.330/2009 poate fi anihilată de obligaţia sub condiţie,  aceea de încadrare în nivelul cheltuielilor bugetare.

În drept, recurentul a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7, 9, art. 3041 din Codul de procedură civilă.

Intimata pârâtă, Centrul de Îngrijire şi Asistenţă Reghin nu a formulat întâmpinare.

Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivelor invocate, precum şi a dispoziţiilor art. 3041 Cod procedură civilă, instanţa de control judiciar a constat următoarele:

Reclamanţii şi intervenienţii au calitatea de angajaţi, cu contract individual de muncă, în cadrul Centrului de Îngrijire şi Asistenţă Reghin, astfel că,  în baza art. 1 din Legea nr. 118/2010, i s-a diminuat cu 25% cuantumul brut al salariilor lunare de încadrare şi celelalte drepturi salariale stabilite prin Legea nr. 330/2009 şi OUG nr. 1/2010.

Un prim aspect ce trebuie lămurit în prealabil constă în lămurirea faptului dacă instanţa de judecată se poate pronunţa asupra controlului de convenţionalitate solicitat de către reclamanţi şi intervenienţi, având în vedere faptul că, prin Decizia nr. 872/2010, Curtea Constituţională s-a pronunţat şi ea în ceea ce priveşte convenţionalitatea Legii nr.118/2010 în raport cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dispoziţiilor art.1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană.

Prevederile Convenţiei fac parte integrantă din ordinea juridică internă a Statelor semnatare. Acest aspect implică obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor (Vermeire vs. Belgia, 1991).

Curtea Europeană a arătat că statutul conferit Convenţiei în dreptul intern permite instanţelor naţionale să înlăture, din oficiu sau la cererea părţilor, prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenţia Europeană şi protocoalele sale adiţionale.

Instanţele judecătoreşti sunt obligate, în temeiul art. 20 din Constituţia României şi a obligaţiilor pe care România şi le-a asumat în urma ratificării pactelor, convenţiilor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore legile interne care contravin reglementărilor internaţionale şi interpretările date acestora de organele abilitate.

În exercitarea atribuţiilor sale, Curtea Constituţională are posibilitatea raportării şi la dispoziţiile internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului, însă statuările acesteia, aflate în contradicţie cu cele ale forurilor internaţionale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reţinute de instanţele judecătoreşti sesizate cu soluţionarea unui litigiu, în care îşi găsesc aplicarea aceste dispoziţii.

Faptul că o instanţă poate proceda la o proprie analiză a concordanţei normelor dreptului intern cu cele convenţionale, fără a fi ţinute de interpretarea dată acestora de Curtea Constituţională prin deciziile de respingere a excepţiilor, este susţinută şi de împrejurarea că au existat situaţii în care Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a unui text legal, reţinând că acesta nu contravine Convenţiei, şi, ulterior, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut încălcarea prevederilor convenţionale prin aplicarea respectivei prevederi legale (Cauza Dumitru Popescu contra României).

În concluzie, Curtea a constat că, astfel cum în mod legal a reţinut şi Tribunalul, instanţa de judecată este liberă şi este obligată să realizeze un control de convenţionalitate, la cererea părţii, să verifice dacă aplicarea legii în concret nu produce efecte contrare Convenţiei, chiar dacă anterior Curtea Constituţională a realizat o analiză a convenţionalităţii dispoziţiilor de drept naţional incidente prin Decizia nr. 872/2010.

Referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., instanţa a reţinut că drepturile salariale constituie „bunuri” chiar dacă sunt plătite din fonduri bugetare de stat, situându-se sub protecţia art. 1 al primului Protocol adiţional la Convenţie, ca bunuri proprietate individuală.

Reducerea salariului recurentului cu 25% pe o perioadă limitată de timp şi lipsirea de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă, indiscutabil, o ingerinţă ce are ca efect privarea lui de un bun patrimonial, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din  Protocolul nr.1.

Privarea de proprietate, dacă intervine, trebuie însă să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern şi să respecte un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite în scopul vizat, privarea de proprietate trebuie să menţină un just echilibru între exigenţele de interes general şi imperativele fundamentale ale individului.

Ingerinţa este „prevăzută de lege”, respectiv de art.1 din Legea nr. 118/2010 şi este justificată de o cauză de utilitate publică, respectiv nevoia generală de apărare a securităţii naţionale, de salvare a economiei naţionale şi de criza financiară mondială. Scopul invocat este unul legitim şi tinde la apărarea interesului general comun.

În situaţia diminuării prin lege a salariului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti în viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (cauza Lelas contra Croaţiei).

De aceea, în cele mai cunoscute cauze ale Curţii Europene a Drepturilor Omului privind salariile, sunt stabilite unele principii, respectiv Hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen contra Finlandei din 19 aprilie 2007, prin care s-a statuat că o creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 dacă are o bază suficientă în dreptul intern, iar Convenţia nu conferă dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anumit cuantum, precum şi Hotărârea Kechko contra Ucrainei din 8 noiembrie 2005, prin care s-a statuat că este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat, statul putând introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare.

O astfel de ingerinţă din partea statului nu este de tipul privării de proprietate, lipsa unei despăgubiri pentru ingerinţă neconducând imediat la o concluzie că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.

Statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluţii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepţia situaţiilor în care aprecierea autorităţilor este vădit lipsită de orice temei (cauza Wioczorek contra Poloniei din 8 decembrie 2009).

În plus, atunci când necesitatea intervenţiei statului rezultă din consecinţele pe care criza economică internaţională le produce asupra deficitului bugetar, marja de apreciere este şi mai mare.

În analiza proporţionalităţii trebuie verificat caracterul discriminatoriu al măsurii, gravitatea acesteia, din perspectiva lipsirii totale sau reducerii sale într-o măsură care să-i afecteze substanţa şi efectele particulare ale acestei măsuri în cazul concret al reclamanţilor şi intervenienţilor.

Referitor la caracterul discriminatoriu al măsurii invocat de reclamanţi şi intervenienţi, Curtea urmează a înlătura argumentele acestuia, constatând că diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul articolului 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. Instanţa europeană a decis în mod constant că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane plasate în situaţii analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă sau rezonabilă (hotărârile Fredin împotriva Suediei, Hoffman împotriva Austriei, Spadea şi Scalambrino împotriva Italiei).

Prin urmare, pentru a fi în prezenţa unei fapte de discriminare, trebuie să existe două situaţii comparabile, la care tratamentul aplicat să fi fost diferit. Subsecvent, tratamentul diferenţiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat prin jurisprudenţa sa, că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicate (Hotărârea Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit).

În analiza raportului de analogie sau comparabilitate a unor categorii profesionale, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat asemănările sau diferenţele ce decurg din statutul profesiilor, condiţiile de intrare în profesie, natura funcţiilor îndeplinite şi modul de exercitare a funcţiilor respective (hotărârea VAN DER MUSSELE  împotriva Belgiei).

Faţă de cele reţinute mai sus, Curtea a constat că situaţiile invocate de reclamant, referitoare la stimulentele salariale, personalul din unităţile care şi-au schimbat regimul de finanţare, societăţile naţionale, regiile autonome şi celelalte unităţi cu capital integral de stat nu confirmă o sustragere de la o reală diminuare a salariilor cu 25% şi, oricum, nu se află în situaţii comparabile  cu reclamantul.

Principiul egalităţii nu se opune ca o lege să stabilească reguli diferite în raport cu persoane care se află în situaţii diferite. Principiul egalităţii în faţa legii nu înseamnă uniformitate, ci presupune instituirea unui tratament egal în situaţii care nu sunt diferite. Instituirea unor reglementări juridice diferenţiate în privinţa drepturilor şi obligaţiilor unor categorii de cetăţeni, care se află în situaţii diferite, nu este contrară principiului egalităţii.

De asemenea, în analiza de proporţionalitate trebuie ţinută seama şi de caracterul temporar al măsurii, iar decizia se ia de la caz la caz, având în vedere marja mare de manevră recunoscută statului de către C.E.D.O., astfel încât numai în cazuri cu adevărat excepţionale s-ar putea ajunge la încălcarea Convenţiei.

În acest context, instanţa reţine că reducerea salariilor cu 25% a avut un caracter temporar, efectele acestei măsuri diminuându-se de fapt, la o reducere cu 10% începând cu luna ianuarie 2011, iar dreptul nu este afectat definitiv în substanţa sa.

Măsura reducerii salariului cu 25% pentru o perioadă limitată de timp este una rezonabilă şi temporară, care nu rupe echilibrul dintre interesul general şi cel al individului afectat. Sarcina pusă pe seama reclamanţilor şi intervenienţilor nu este una disproporţionată, aceştia neprobând faptul că, în concret, le-au fost afectate mijloacele de subzistenţă.

Nu în ultimul rând instanţa aminteşte cauza Mihăieş împotriva României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că măsura diminuării salariilor cu 25% nu încalcă dispoziţiile Convenţiei din perspectiva art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1.

În consecinţă, constatând că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, instanţa reţine că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 din Codul procedură civilă, astfel că în temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat recursul promovat de  Sindicatul A. Târgu Mureş împotriva Sentinţei civile nr. 1355 din 15.07.2011 pronunţată în dosarul nr. 3154/102/2010 al Tribunalului Mureş.

Domenii speta

Spete similare