Daune morale

Angajatorul datorează sumele către salariatul său pentru muncă în străinătate dacă aceasta a fost convenţia părţilor, convenţie recunoscută de părţi, chiar dacă în contractul individual de muncă nu sunt prevăzute expres  aceste sume. Angajatorul datorează daune morale în cazul în care a adus prejudiciu salariatului său.

 Decizia civilă nr.937/18.04.2012 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa civilă nr…..Tribunalul a admis acţiunea formulată de reclamantul XX în contradictoriu cu pârâta AB, şi a obligat-o să plătească reclamantului :

- echivalentul în lei a 925,4 euro, reprezentând drepturi salariale,

- salariul aferent perioadei 15 iulie - 27 august 2010, sume actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii şi

-  3000 lei daune morale.

A respins cererea de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că prin  acţiunea înregistrată la Tribunalul, reclamantul XX  a chemat în judecată pe pârâta AB pentru a fi obligată la :

- plata drepturilor salariale aferente perioadei 15 iulie – 27 august 2010, în care a prestat muncă pe un şantier din Germania (7 euro/oră),

- salariul pentru această perioadă pe care trebuie să îl încaseze în ţară,

 - despăgubiri morale în valoare de 3000 lei şi

- plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Reclamantul a susţinut că a încheiat cu pârâta un contract individual de muncă, prin care s-a obligat să presteze muncă pe şantierele BC Germania şi în schimbul muncii, pârâta s-a obligat să-i asigure transportul la şi de la locul de muncă, să-i asigure cazarea şi masa, să-i plătească în ţară salariul de 600 lei lunar şi cei 7 euro/oră pentru munca pe şantier, la fiecare 14 zile.

Pârâta nu a respectat niciuna din obligaţiile de mai sus, în sensul că reclamantul a suportat din banii proprii transportul la şi de la locul de muncă, pentru munca prestată în Germania nu i-a fost achitată nici o sumă şi nici salariul în lei în ţară nu i-a fost plătit.

Întrucât nu a asigurat plata chiriei pentru cazare, reclamantul a fost nevoit să-şi găsească adăpost în altă parte până când, tot cu bani proprii, s-a întors în ţară, unde luând legătura cu reprezentatul societăţii i s-a promis că va primi banii, după ce beneficiarul lucrărilor din Germania îi va vira în cont contravaloarea acestora conform contractului încheiat.

Întrucât angajatorul nu a executat nici una dintre obligaţiile la care s-a obligat, reclamantul a formulat acţiunea de faţă.

Pârâta, prin întâmpinare, a confirmat încheierea contractului de muncă cu reclamantul pentru un salariu în ţară de 600 lei lunar şi a precizat că angajatul a fost delegat să execute lucrări de construcţii în Germania, nefiind detaşat.

Pârâta a fost de acord cu plata salariului de 600 lei pentru o lună.

A mai invocat faptul că în cauză nu sunt întrunite condiţiile legale pentru a se considera că reclamantul a fost delegat în Germania şi a cerut respingerea celorlalte capete de cerere.

În cauză s-au administrat proba cu acte şi martori

Analizând acţiunea pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, tribunalul a  reţinut următoarele :

Prin contractul individual de muncă, înregistrat la ITM sub nr. reclamantul s-a angajat ca muncitor necalificat la societatea pârâta cu un salariu brut de 600 lei.

Prin ordinul de deplasare nr. 11/21.07.2010 (fila 12) pârâta a dispus ca reclamantul să presteze activitate ca muncitor necalificat în construcţii pe teritoriul Germaniei.

Cu privire la natura drepturilor băneşti solicitate de reclamant în intervalul cât a muncit în străinătate, tribunalul  a constatat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile legale privind delegarea (art. 41 – 42 Codul Muncii) şi nici cele privind detaşarea (art. 43 – 47 Codul Muncii), întrucât nu există un act în acelaşi sens din partea angajatorului.

În acelaşi timp, pe baza probelor administrate, inclusiv poziţia pârâtei, tribunalul a  constatat că reclamantul a prestat muncă în străinătate în intervalul menţionat de părţi, pentru care, în afară de salariul stipulat în Codul Muncii, trebuia să primească drepturi suplimentare, respectiv câte 7 euro/oră.

Aşadar tribunalul a analizat cererea reclamantului ca fiind o cerere de plată a unor drepturi salariale.

Din pontajul activităţii prestate de reclamant, pontaj întocmit de beneficiarul lucrării de construcţii a rezultat că în perioada 23 iulie – 5 august 2010 reclamantul a prestat în total 122,20 ore de muncă pe şantier (21+71,30+39,90).

Referitor la modul în care urma să fie plătită munca prestată în Germania, părţile nu au prevăzut vreo clauză contractuală însă reclamantul a susţinut în mod constant că trebuia să primească 7 euro pentru fiecare oră.

Pârâta nu a confirmat, dar nici nu a infirmat această sumă.

Tribunalul, având în vedere corespondenţa purtată între pârâta şi societatea BC Germania – beneficiara serviciilor la care s-a angajat pârâta, a  reţinut că susţinerea reclamantului este fondată.

Astfel, potrivit adresei expediate de societatea germană către pârâtă fiecare muncitor pus la dispoziţie de firma românească urma să fie plătit cu 7 euro/oră, sumă rămasă după scăderea cheltuielilor de întreţinere şi echipament.

La rândul său, pârâta a confirmat că are de încasat de la BC 54,432 euro pentru recuperarea cărora a făcut demersurile legale necesare.

Prin urmare, tribunalul având în vedere dispoziţiile art. 159 şi următoarele Codul Muncii, care prevăd că pentru munca prestată de salariat în baza contractului individual de muncă, angajatorul îi datorează un salariu, a  admis capetele de cerere privind plata în ţară a salariului de 600 lei precum şi  plata echivalentului în lei a orelor suplimentare prestate în străinătate cu 7 euro/oră (122,20 ore x 7 euro/oră).

Cu privire la  capătul  de cerere  ce se referă la despăgubirile morale, în temeiul art. 253 Codul Muncii în vigoare „angajatorul este obligat în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care a suferit un prejudiciu material sau moral din culpă angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.

Din probele administrate şi analizate mai sus (inclusiv declaraţiile martorului)  a rezultat  că salariul pe care reclamantul  trebuie să-l primească în ţară nu a fost achitat de pârâta, şi nici contravaloarea orelor prestate în Germania, dovadă fiind acţiunea de faţă.

Din adresa expediată de BC aflată la fila 18 rezultă că societatea pârâtă a avut întârzieri şi în comunicarea actelor conforme normelor europene către firma din Germania.

Întrucât salariul în ţară nu a fost plătit, familia reclamantului a fost nevoită să contracteze împrumuturi pentru a face cheltuielilor curente.

Martorul audiat la propunerea reclamantului a declarat că deşi pârâta s-a obligat să-i asigure reclamantului transportul în şi din Germania nu a făcut acest lucru, iar cazarea, care de asemenea trebuia să fie în sarcina pârâtei a fost asigurată pe timp limitat, reclamantul fiind nevoit ca ultimele zile să doarmă pe străzi pentru că proprietarul imobilului unde a fost cazat l-a evacuat, pârâta neachitând chiria. Neprimind bani pentru munca prestată în Germania, reclamantul nu a avut nici cu ce să-şi cumpere mâncare în ultimele zile înainte de a se întoarce în ţară.

Pentru toate aceste inconveniente, reclamantul a solicitat despăgubiri morale pentru umilinţa la care a fost supus prin neîndeplinirea obligaţiilor asumate de către pârâtă în calitate de angajator.

Pentru aceste argumente, tribunalul a apreciat ca fondată cererea reclamantului şi  a obligat pe pârâtă la plata a 3000 lei daune morale.

Cu privire la cheltuielile de judecată, instanţa le-a respins, întrucât reclamantul nu a făcut dovada efectuării lor (nu a depus chitanţa de plată a onorariului de avocat).

Împotriva acestei sentinţe  a declarat recurs pârâta AB criticând  soluţia instanţei de fond pentru următoarele:

Instanţa de fond a acordat ceea ce nu s-a cerut iar  hotărârea este dată cu încălcarea  şi aplicarea greşita a legii, deoarece reclamantul  a solicitat  o îndemnizaţie de detaşare, iar  instanţa de fond, în considerentele hotărârii, a reţinut  că drepturile solicitate de reclamant sunt drepturi  salariale, deşi în cauză nu sunt  incidente  dispoziţiile legale  privind delegarea sau detaşarea şi de asemenea a  acordat  7 Euro/oră salariu, deşi acest salariu nu se regăseşte stipulat în nici un act  şi nu există  un capăt de cerere privind plata  orelor  suplimentare  prestate de reclamant.

Hotărârea pronunţată este dată  cu încălcarea, dar şi cu aplicarea greşită a legii  şi in ceea ce priveşte  capătul de cerere al daunelor morale deoarece instanţa de fond  le-a acordat în baza  răspunderii civile  delictuale argumentând soluţia pe  declaraţia  unicului martor, cu încălcarea art.  art.1191 Cod civil şi în condiţiile în care chiar instanţa de fond  a reţinut că reclamantul nu  a prezentat  acte din  care să rezulte un prejudiciu  material suferit de acesta.

Conform deciziei 40/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie antrenarea răspunderii patrimoniale a angajatorului, pentru daune morale trebuia prevăzută în contract.

Recurenta a mai solicitat reaprecierea tuturor probelor administrate în cauză conform art. 304 ind. 1 c.pr.civ şi a reiterat apărările din primă instanţă.

Astfel a arătat recurenta  că potrivit contractului încheiat între recurentă si PHP personal si intermediere, firma germană a contractat efectuarea unor lucrări de construcţii, lucrări al căror cuantum se cifra la suma de 66.000 euro.

Plata pentru aceste lucrări se realiza după emiterea unei facturi din partea recurentei, funcţie de nivelul lucrărilor efectuate, nu se făcea plata calculata la un număr de euro/ora munca prestata de angajaţii pârâtei.

Firma germană însă a dispus de lucrători, i-a repartizat pe diverse şantiere, urmând ca beneficiarii sa plătească BC diverse sume de bani -şi acest aspect rezultă din mult invocatul document aflat la fila 18, respectiv 50, numit de instanţa de fond „corespondenţă”.

După ce unul dintre beneficiari a alungat muncitorii, inclusiv pe reclamant - XX a hotărât în mod unilateral să nu mai plătească facturile emise de recurentă, ci să îşi estimeze obligaţiile băneşti la 7/euro ora muncă prestată, din care urmau să se scadă cheltuielile cu întreţinerea, cazarea, echipamentele lucrătorilor.

Aşa cum rezulta din însuşi documentul invocat de instanţa, aceasta hotărâre unilaterală a firmei germane este datata l0 august 2010 şi este ulterioară contractului încheiat prin comun acord în data de 15.07.2010.

Cu toate ca, in mod unilateral, firma germana a schimbat modalitatea de plata fără acordul recurentei, nici până în prezent nu a plătit măcar un eurocent, dovadă fiind existenta unor litigii privind acoperirea prejudiciului material suferit de recurentă.

Cu privire la  forţa probanta a orelor de munca prestate, deşi a învederat instanţei de fond ca acele înscrisuri nu sunt stampilate, nu se poate identifica persoana emitenta si persoana care semnează documentele, instanţa a trecut peste acest aspect si le-a  considerat perfect valabile, deşi nu provin nici de la recurentă in calitate de angajator, nici de la firma cu care era in relaţii contractuale.

Din nici un mijloc de proba administrat in cauza nu rezulta faptul ca recurentă a alungat muncitorii din cazări, ca nu a plătit pentru cazare  si transportul muncitorilor sau ca i-ar fi umilit în vreun fel care sa justifice masurile instanţei de fond.

Instanţa de fond a reţinut în motivarea acordării daunelor morale faptul ca „neprimind bani pentru munca prestată în Germania, reclamantul nu a avut nici cu ce să-şi cumpere mâncare in ultimele zile înainte de a se întoarce în ţară".

Reclamantul a prestat muncă în Germania în perioada 23.07-06.08.2010. insă conform actelor doveditoare ale raporturilor de muncă avute nu rezulta vreo obligaţie de plata zilnica sau săptămânala a salariului.

Între recurentă şi reclamant au existat raporturi de munca legale, consacrate prin contract de munca încheiat in forma scrisa,  astfel încât instanţa să poată transforma un raport juridic într-un fapt juridic, pentru demonstrarea căruia se putea proba cu martori si nu are suport legal sancţionarea de către instanţa a faptului ca nu a achitat salariu funcţie de necesităţile muncitorilor.

Natura si întinderea obligaţiilor angajatorului sunt prevăzute in contractul de munca, dar si legislaţia muncii aplicabila.

Cum în contractul de muncă încheiat nu pot fi identificate obligaţii care să justifice măsura sancţionatorie pentru „umilinţe”, instanţa de fond ar fi fost necesar să indice temeiul juridic al obligaţiilor încălcate.

In acelaşi timp, instanţa nu a  observat nici factura depusa de recurentă la dosar odată cu întâmpinarea, factura din care rezulta faptul ca a suportat costul repatrierii muncitorilor-inclusiv a reclamantului si martorului sau.

Astfel, din întreg probatoriul administrat, rezultă faptul că recurenta  a fost obligată nelegal atât la plata unui salariu stabilit arbitrar, cât si a faptului că daunele morale acordate nu au suport contractual dar sunt şi nefondate, întrucât se bazează nu pe fapte ale angajatorului ci pe faptele unor terţi care nici măcar nu au avut calitatea de prepuşi ai angajatorului: proprietarul locuinţei din Germania, firma BC.

In concluzie recurenta a solicitat admiterea recursului şi  respingerea acţiunii pentru plata daunelor morale şi pentru acordarea  unei indemnizaţii de  detaşare de 7 euro pe ora.

Examinând  sentinţa  recurată  prin prisma motivelor invocate de recurentă  dar şi sub toate aspectele conform  art.304 indice 1 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Între reclamantul XX şi pârâta AB  s-a încheiat un contract  individual de muncă la 15.07.2010, pe durată determinată, de 3 luni (19.07.2010 - 18.10.2010), ca muncitor necalificat, cu un salariu de 600 lei/lunar.

Conform susţinerilor părţilor, reclamantul a  convenit cu societatea să lucreze în Germania la un şantier. De asemenea, pârâta recunoaşte că reclamantul a fost angajat la societate şi urma să lucreze în Germania pentru efectuarea unor lucrări de construcţie. Şi prin actul de la fila 16  denumit  „angajament” societatea recunoaşte  că reclamantul a lucrat în Germania şi că are de plătit drepturi salariale, aşa cum au fost convenite de  părţi.

Ca atare, din probele  dosarului, din corespondenţă şi  din susţinerile ambelor părţi este dovedit faptul  că reclamantul a fost angajat pentru a lucra  în Germania  o anumită perioadă  de timp, în construcţii.

Indiferent cum a înţeles să denumească cererea de plată a orei de muncă  cu 7 Euro, - îndemnizaţie de detaşare sau salariu - acest lucru nu are relevanţă pentru stabilirea de către instanţă a  obligaţiei plăţii de către angajator, având  în vedere că aceasta a fost convenţia părţilor.

Nu poate fi acceptat punctul de vedere al pârâtei că părţile au convenit  doar un salariu de 600 RON/lună,  în condiţiile în care reclamantul urma să lucreze în Germania, pe şantier.

Prin motivarea acţiunii reclamantul  a explicat suficient de clar convenţia părţilor respectiv că se plătea ora de lucru cu 7 euro  şi, de aceea solicită această sumă.

Din corespondenţa de la dosar rezultă că firma de intermediere BC nu a primit toate documentele necesare (documente originale şi cele care corespund normelor  UE) de la firma  BC şi din acest motiv, au  fost angajaţi de urgenţă în data de  6.08.2010 alţi muncitori  pentru lucrări pe şantierele BC.

În acelaşi act se confirmă  că firma BC urma să  plătească 7,00 Euro/oră  de muncă  după scăderea  cheltuielilor  de întreţinere  şi cheltuieli precum echipament  de siguranţă şi costuri de călătorie.

Toate aceste elemente  confirmă  faptul că  ora de muncă  fusese convenită la 7 Euro, aşa cum susţine reclamantul, şi nu teza susţinută de pârâtă că între părţi  a existat  doar o singură convenţie, contractul individual de muncă cu un salariu de 600 RON/lună.

Iniţial, pârâta a arătat că nu înţelege  să plătească alte sume  decât cele arătate în contractul individual de  muncă, celelalte cereri ale reclamantului neavând  temei legal.

Ulterior societatea a  arătat  că are de recuperat de la partenerul german  suma de 54.432 Euro şi că, de îndată ce vor fi  recuperate aceste creanţe de la partenerul unde a  lucrat reclamantul, vor efectua plata drepturilor salariale ce rezultă  din contract şi din actele  adiţionale.

Pârâta nu a explicat care sunt actele  adiţionale la contract şi  nici nu le-a depus, deşi ele au fost solicitate de instanţa de fond.

Faţă de susţinerile  şi apărările pârâtei  care par complet nereale în contextul faptic arătat şi care nu se corelează cu corespondenţa depusă la dosar, pârâta practic neexplicând, nici la fond şi nici în recurs, în ce constă plata fiecărui muncitor, ea nerăspunzând  la acest punct din acţiune, Curtea apreciază că în mod  corect, instanţa de fond a reţinut că se cuvine reclamantului, pe lângă plata salariului de 600 RON/lună, şi 7 Euro pe fiecare oră lucrată.

 Aceste ore  nu pot fi  considerate însă, aşa cum le-a denumit instanţa de fond ore suplimentare  efectuate  în străinătate  peste programul normal de lucru.

Chiar dacă nu ar fi  întrunite  condiţiile  delegării şi detaşării  prevăzute de  art.43  şi art. 45 Codul muncii, convenţia dintre  cele două părţi în cauză a fost aceea ca reclamantul să lucreze în construcţii, în Germania, pe şantier pentru o societate, alta decât pârâta, iar  recurenta-pârâtă să îi plătească un salariu de 600 RON şi 7 Euro ora de muncă.

Aşadar, indiferent cum a înţeles reclamantul să denumească  această plată cerută, respectiv, indemnizaţie de detaşare, în fapt, a explicat suficient de  clar cu ce titlu şi din ce raporturi solicită aceşti bani.

Curtea, mai constată  că din contractul încheiat  între XX şi pârâta AB nu rezultă  clauze care  să clarifice care este partea  responsabilă cu plata muncitorilor.

Nici din contractul de consultanţă încheiat între firma germană BC nu rezultă astfel de elemente, iar din  capitolul V al contractului, denumit ,,preţul contractului” nu se înţelege, de asemenea, dacă muncitorii  sunt plătiţi  de firma germană/română sau măcar dacă contractul  are vreo legătură cu litigiul de faţă.

Astfel, se prevede că  preţul serviciilor prestate şi al lucrărilor efectuate de către consultant se vor calcula după  efectuarea plăţilor  efectuate de către firma angajatoare în Germania către salariaţii firmei BC şi vor reprezenta un cuantum stabilit în procente faţă de orele efectuate de către salariaţii români.

Acest cuantum este  stabilit  într-un act adiţional la  acest contract, care va fi semnat separat  de ambele părţi şi va fi de comun acord confidenţial stabilit între BC.

 Nu rezultă  o firmă angajatoare germană care să-şi fi asumat  ea obligaţia de a-i plăti  pe muncitorii români, ci această prevedere se află într-un contract de consultanţă cu o firmă germană  ce se angaja  să găsească pârâtei  eventuali clienţi germani la care să lucreze muncitorii români.

Din corespondenţa aflată la dosar  rezultă că pârâta AB nu a trimis societăţii de intermediere toate documentele  originale care să corespundă standardelor juridice ale UE şi din acest motiv lucrările pe şantierele BC au fost oprite imediat. Firma BC va plăti în avans  7 Euro/pe fiecare oră de lucru prestată (fără cazare şi cheltuieli). Firma BC Personal confirmă  prin această corespondenţă şi că imediat  ce această  sumă va intra în contul său va vira  banii firmei BC. Prin urmare, banii de la firma angajatoare  germană  urmau a fi plătiţi firmei de intermediere germană care la rândul ei, vira aceşti bani către societatea  română, de la care veneau muncitorii români.

Faptul că  nici pârâta  nu a primit  banii încă de la firma  din Germania,  nu înseamnă  că pârâta  nu trebuie să-şi plătească salariaţii.

Referitor la forţa probantă a înscrisurilor, ce conţin evidenţa orelor lucrate de muncitori în Germania, instanţa a reţinut că nu este necesar ca ele să fie semnate  şi ştampilate  de intimată, întrucât nu pe şantierul acesteia ar fi lucrat reclamantul, astfel că ea nu poate confirma în mod direct câte ore a lucrat salariatul său.

Reclamantul a făcut dovada  cu aceste acte,  în raport  circumstanţele concrete ale  cauzei, că o firmă germană pentru care a lucrat  a ţinut o evidenţă a timpului lucrat şi intimata trebuia să vină cu o contraprobă din care să rezulte că nu e reală această susţinere.

Cu privire la acordarea daunelor morale, decizia nr.40/ 2007 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  invocată de recurentă se referă  la textul art.269 din Legea 53/2003 înainte de  modificare.

După pronunţarea  acestei decizii însă, textul de lege a fost modificat prin Legea 237/12.07.2007, iar în noua formă se prevede  că angajatorul  poate fi obligat să plătească salariatului  său şi prejudiciile suferite  ca urmare a unui prejudiciu moral suferit de acesta.

Prin urmare, decizia nu mai este aplicabilă  întrucât textul de lege  la care se referă a fost modificat, Codul muncii prevăzând expres în art.270 atât prejudiciile  materiale, cât şi pe cele morale.

În mod corect a acordat instanţa de fond  despăgubiri morale pentru salariat având în vedere modul în care  acesta a fost tratat în Germania, considerând că acesta a fost umilit  ca fiinţă umană şi a fost nevoit să treacă prin momente  excepţionale.

Reclamantul şi-a dovedit acest prejudiciu cu martorul audiat în cauză, iar cu privire la  declaraţiile acestuia  instanţa a ţinut cont  de subiectivitatea sa dat fiind că se află în aceeaşi situaţie ca şi reclamantul, dar aceste declaraţii se corelează şi cu situaţia de fapt susţinută de reclamant şi dovedită cu actele de la dosar.

Este foarte complicat a cere reclamantului să-şi dovedească  prejudiciul moral suferit într-o ţară străină cu alţi martori decât colegii care l-au însoţit în această călătorie.

Având în vedere  condiţiile pe care  reclamantul a fost nevoit să le suporte, acestea fiind cauzate de societatea din România  care nu a trimis  actele la timp în Germania, în mod corect instanţa de fond a acordat  suma de 3000 lei daune morale in conformitate cu art.270 (art.253 Codul muncii anterior) şi nu în baza  răspunderii civile  delictuale, aşa cum susţine recurenta.

Domenii speta

Spete similare