Discriminare prin neacordarea unui salariu egal cu al celorlalţi funcţionari publici

Prin sentinţa nr. 369 pronunţată de Tribunalul Mureş la data de 01.06.2009 în dosarul nr. …., s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a IGPR, s-a respins excepţia inadmisibilităţii, s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii B. V.-I., R. A.-M., L. S.-C., M. Ş.-I., L. S., T. Z. M., P. L., V. A. şi J.S.-D. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin MEF, MIRA, IGPR şi IJP Mureş, au fost obligaţii pârâţii în solidar la înlăturarea pentru viitor a discriminării la care au fost supuşi ca urmare a neacordării unui salariu egal cu al celorlalţi  funcţionari publici ori salariaţi contractuali ai statului, discriminare ce nu poate fi înlăturată decât ca urmare a majorărilor salariale de 5% raportat la indemnizaţia de încadrare brută lunară din luna decembrie 2006, începând cu data de 1 ianuarie 2007 şi până la data de 31 martie 2007; 2% raportat la indemnizaţia de încadrare brută lunară din luna martie 2007, începând cu 1 aprilie 2007 şi până la data de 30 septembrie 2007; şi 11% raportat la indemnizaţia de încadrare brută lunară din luna septembrie 2007, începând cu 1 octombrie 2007 şi până la data încetării stării de discriminare, calcularea şi plata sumelor reactualizate până la data executării efective a hotărârii; pârâţii IGPR şi IPJ Mureş au fost obligaţi să emită decizie şi să înscrie în cărţile de muncă ale reclamanţilor menţiunile corespunzătoare; pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor a fost obligat la alocarea fondurilor necesare plăţii drepturilor acordate; pârâţii au fost obligaţi şi la cheltuieli de judecată în favoarea reclamanţilor.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că reclamanţii sunt într-o situaţie de discriminare faţă de majorările salariale de care au beneficiat funcţionarii publici şi salariaţii contractual ai statului  de 5%, 2% şi 11% pe parcursul anului 2007 ceea ce contravine dispoziţiilor comunitare precum şi CEDO privind egalitatea de tratament. IGPR îşi justifică calitatea procesuală prin faptul că este ordonator terţiar de credite iar MEF prin faptul că este ordonator principal de credite privind elaborarea bugetului de stat.

Împotriva sentinţei au formulat recurs MIRA, IGPR şi DGFP Mureş.

În motivarea căii sale de atac, MIRA a arătat că sentinţa este nelegală şi netemeinică prin prisma Deciziei nr. 819 /03.07.2008 a Curţii Constituţionale. Se mai arată că începând cu 01.01.2007 poliţişti au beneficiat de creşteri salariale ca urmare a majorării coeficienţilor de ierarhizare ai funcţiilor.

DGFP Mureş, în numele şi pe seama Statului Român prin MEF, şi-a motivat recursul în principal pe lipsa calităţii sale procesuale pasive, în sensul că, fiind vorba de drepturi salariale, între reclamanţi şi MEF nu există raporturi de muncă. Pe fond, recurentul arată că majorările salariale solicitate au fost acordate doar funcţionarilor publici potrivit Legii nr. 188/1999 nu şi pentru această categorie profesională care face parte din categoria funcţionarilor publici cu statut special.

IGPR, în considerentele căii sale de atac a arătat că în mod greşit instanţa de judecată a respins excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive întrucât obligaţia de plată a creşterilor salariale aparţine IPJ Mureş, instituţie cu personalitate juridică iar conducătorul acesteia este ordonator terţiar de credite. Pe fondul cauzei se arată că acestei categorii de  funcţionari publici cu statut special le sunt aplicabile alte acte normative decât categoriei largi a funcţionarilor publici, iar în temeiul acestora, în anul 2007 acestora li s-au majorat salariile. Actul normativ invocat e reclamanţi, OG nr. 10/2007 se aplică doar anumitor categorii de funcţionari publici, neputându-se extinde aplicabilitatea prin analogie şi altora.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ţinând cont şi de incidenţa prevederilor art. 3041 Cod procedură civilă, instanţa a constatat:

În ceea ce priveşte recursul formulat de MIRA, pentru acest termen de judecată recurentul a fost citat cu menţiunea  de a achita  taxa de timbru în cuantum de 2 lei şi timbru judiciar de 0,15 lei. Recurentul nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei iar conform art. 20 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 146/1997  taxele de timbru se plătesc anticipat iar neîndeplinirea acestei obligaţii se sancţionează cu anularea acţiunii sau cererii.

Cum recurentul nu a înţeles să-şi îndeplinească această obligaţie, în temeiul dispoziţiilor legale de mai sus precum şi a art. 35 alin 1 şi 5 din Normele de aplicare a Legii nr. 146/1997 aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 760/C/1999, recursul  formulat de MIRA va fi anulat ca netimbrat.

Recursurile formulate de DGFP Mureş şi IGPR se dovedesc a fi întemeiate pentru următoarele considerente:

Reclamanţii sunt poliţişti în cadrul IPJ Mureş, funcţionari publici cu statut special. Cestei categorii socio - profesionale le sunt aplicabile acte normative cu caracter special care le reglementează atât profesia cât şi salarizarea: Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliştilor. Pe parcursul anului 2007, reclamanţii au beneficiat de creşteri salariale prin majorarea coeficienţilor de ierarhizare a funcţiilor conform OG. nr. 57/2006 pentru modificarea OG. nr. 38/2003 aprobată prin Legea nr. 491/2006.

Prin mai multe acte normative, anumite categorii de funcţionari publici precum şi personal contractual bugetar, expres şi limitativ menţionate, au beneficiat pe parcursul anului 2007 de indexări ale salariului de bază, niciunul dintre acestea însă nu se aplicau categoriei funcţionarilor publci cu statut special, în speţă, poliţiştilor. Nicio altă categorie de funcţionari publici care nu a beneficiat de aceste indexări nu au solicitat, în temeiul OUG nr. 137/2000 constatarea discriminării în raport de creşterile salariale de care au beneficiat poliţiştii în anul 2007.

Prin Decizia nr. 819 /03.07.2008, Curtea Constituţională , „dispoziţiile art. 1, arta stabilit că „ dispoziţiile art. 2 alin. 3 şi art. 27 alin. 1 din OG. nr. 137/2000 pentru sancţionarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme nou create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”. În acest sens este evident că nu se pot aplica, prin constatarea discriminării, prin analogie, alte acte normative decât cele care se referă la respectiva categorie socio- profesională.

Adoptarea acestei soluţii cu privire la categoria funcţionarilor publici din care fac parte reclamanţii nu creează premisele unei discriminări, în raport de celelalte categorii, întrucât principiul egalităţii de tratament nu exclude, ci dimpotrivă, presupune soluţii diferite, pentru situaţii diferite, justificate pe baza unor criterii obiective şi raţionale. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, legat de aplicarea art. 14 privind interzicerea discriminării, a apreciat că diferenţa de tratament devine discriminare în sensul acestui articol, atunci când se induc distincţii pe situaţii analoage fără să se bazeze pe o justificare obiectivă şi rezonabilă. Instanţa europeană a decis în mod constant că pentru o asemenea încălcare să se producă „trebuie stabilit că persoanele plasate în situaţii analoage  şi comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu-şi găseşte nici o justificare obiectivă şi rezonabilă”. În acest sens, Curtea a apreciat prin jurisprudenţa sa, că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele de situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicate (CEDH, 18.02.1991, Fredin c/Suedia, paragraful 60; 23.06.1993, Hoffman c/Austria, parag. 31, 28.09.1995, Spadea et Scalambrino c/Italie). De altfel, în cauza Thlimmenos vb. Grecia din 06.04.2000, Curtea a concluzionat că „dreptul de a nu fi discriminat garantat de Convenţie, este încălcat şi atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii analoage, fără a oferi justificări obiective şi rezonabile, dar şi atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective şi rezonabile, persoane aflate în situaţii diferite, necomparabile”.

Cum, în raport de principiului separărilor puterilor în stat, unica autoritate legislativă a ţării este Parlamentul, instanţa de judecată are menirea doar de a pune în aplicare dispoziţiile legale adoptate de parlament, neputându-se substitui organului legislativ pentru a extinde aplicabilitatea unei dispoziţii legale şi altor categorii de persoane decât cele enumerate în mod limitativ de legiuitor în textele de lege de care se prevalează în acţiunea formulată reclamanţii.

Practica judiciară şi precedentul judiciar invocate de reclamanţi nu pot impune instanţei o soluţie dată cu nerespectarea prevederilor legale, cu o greşită interpretare şi aplicare a legii.

Pentru aceste considerente, Curtea a considerat sentinţa atacată ca fiind dată cu aplicarea greşită a legii, motiv pentru care, recursurile DGFP Mureş şi IGPR au fost admise, sentinţa a fost modificată integral în sensul că s-a respins acţiunea reclamanţilor.

Domenii speta

Spete similare