Despăgubiri

Deportarea la muncă forţată în URSS în perioada 15.01.1945 – 18.12.1950 nu intră sub incidenţa Legii nr.221/2009, astfel că pentru o asemenea măsură nu se poate constata caracterul său politic.

Domeniu – despăgubiri

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.20184/3/2012 – DECIZIA CIVILĂ NR.894/20.05.2013)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă  la data 07.06.2012 sub nr.20184/3/2012, reclamanta N.K. a chemat în judecată pârâtul S.R. prin M.F.P., solicitând instanţei pronunţarea unei sentinţe prin care să se constate caracterul politic al deportării sale la muncă forţată în U.R.S.S., în perioada 15.01.1945 - 18.12.1950, obligarea pârâtului la acordarea unor despăgubiri morale către reclamantă, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral suferit de aceasta în urma deportării.

Prin sentinţa civilă nr.2232/11.12.2012, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă a admis în parte acţiunea reclamantei, a constatat caracterul politic al măsurii privind deportarea acesteia la muncă forţată în U.R.S.S. şi a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, potrivit adreselor emise de Ministerul Muncii, reclamanta N.E. a fost deportată în URSS în perioada 15.01.1945 - 17.12.1950.

Potrivit art. 4 alin 2 din Legea nr. 221/2004 persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestor măsuri, text de lege în raport cu care tribunalul a reţinut că măsura deportării reclamantei în URSS la munca de reconstrucţie, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat în data de 6 martie 1945,  poate fi asimilată măsurilor administrative dispuse din motive politice.

Faţă de cele de mai sus, tribunalul a admis capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii deportării la muncă forţată în URSS a reclamantei N.K..

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de reclamantă prin această măsură administrativă, întemeiată  pe dispoziţiile Legii speciale nr.221/2009, tribunalul a reţinut că în urma admiteri excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.5 alin.1 lit. „a” Teza I din Legea 221/2009 prin decizia 1358/2010 a Curţii Constituţionale, nu există în prezent, în legea mai sus menţionată, un text care să constituie temeiul de drept al cererii reclamantei.

S-a reţinut că, prin decizia nr.1358/2010 din 21/10/2010 a Curţii Constituţionale, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, iar conform Codului de procedură civilă, decizia Curţii Constituţionale este obligatorie pentru celelalte instanţe.

În consecinţă, instanţa de fond a apreciat că cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata de daune morale nu poate fi primită.

 Împotriva sentinţei instanţei de fond au declarat recurs pârâtul S.R. prin M.F.P. şi M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Prin motivele de recurs formulate de recurenţi s-a susţinut că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, instanţa apreciind greşit că măsura deportării reclamantei în U.R.S.S.  ar reprezenta o măsură administrativă cu caracter politic, care să intre sub incidenţa Legii speciale nr.221/2009.

S-a susţinut că legea mai sus menţionată are în vedere măsurile administrative cu caracter politic dispuse în perioada 6.03.1045 – 22.12.1989, adică în perioada regimului comunist, iar deportarea în forma arătată de reclamantă în acţiune nu a fost consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr.221/2009, situaţie în care nu îi erau incidente dispoziţiile acestei legi.

Analizând sentinţa instanţei de fond, în raport de criticile formulate de recurentă, Curtea va reţine că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Reclamanta a susţinut prin acţiune că a fost deportată în fosta URSS, în perioada  ianuarie 1945 – decembrie 1950, la muncă de reconstrucţie, măsură ce are, în opinia sa caracter politic, potrivit Legii nr. 221/2009, aceasta apreciind totodată, că este persoană îndreptăţită la despăgubiri morale ca urmare a prejudiciului de natură morală încercat prin adoptarea măsurii deportării.

Astfel, instanţa are a se raporta la situaţia de fapt susţinută şi corect reţinută de reclamantă, analiza legalităţii şi temeiniciei susţinerii reclamantei în sensul caracterului politic al măsurii de deportare urmând a se face în raport de prevederile Legii nr.221/2009, temei juridic invocat de reclamantă prin cererea introductivă.

Curtea reţine, însă, că măsura deportării în U.R.S.S. a cetăţenilor români a fost luată şi pusă în practică la începutul anului 1945, exclusiv, de către autorităţile sovietice de ocupaţie.

 Prin urmare, aceasta  nu se încadrează în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009, care delimitează expres perioada în cuprinsul căreia s-au aplicat sancţiunile cu caracter politic, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, perioadă în care măsura luată faţă de reclamantă nu se încadrează, atâta timp cât aceasta a fost deportată în URSS anterior datei de 6 martie 1945.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2), ale art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu prevederile art.2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare,  Curtea  retine că  pentru ca o măsură administrativă să intre sub incidenţa Legii nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, este necesar ca aceasta să îndeplinească o dublă cerinţă: pe de o parte, să aibă caracter politic, în sensul de a constitui o manifestare, ca formă de opoziţie faţă de regimul comunist totalitar, iar, pe de altă parte, măsura administrativă să fi fost dispusă de organele fostei miliţii sau securităţi în cadrul perioadei de referinţă a legii.

Ca atare, nu prezintă relevanţă faptul că măsura deportării s-a prelungit pe o perioadă ce depăşeşte data de 6 martie 1945, în condiţiile în care textele de lege mai sus invocate se referă la momentul dispunerii măsurii, şi nu la durata acesteia.

 Pe de altă parte, măsura administrativă luată faţă de reclamantă nu a fost dispusă de organele fostei miliţii sau securităţii, ci de trupele de ocupaţie sovietice care se aflau pe teritoriul României, stat ostil U.R.S.S., aflat sub armistiţiu din 12 septembrie 1944, şi ale cărui guverne provizorii din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 aveau puteri limitate. În intervalul octombrie - noiembrie 1944 şi până în ianuarie - februarie 1945, trupele sovietice de ocupaţie aflate pe teritoriul ţării au decis, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste şi aliaţilor săi, deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani (cu excepţia femeilor însărcinate, bătrânilor şi copiilor), cetăţeni români, valizi de muncă, aflaţi pe teritoriul României, pentru a ajuta la reconstrucţia republicii sovietice, cu titlu de despăgubire de război, prin prestaţii în muncă.

Autorităţile române au contribuit în mod efectiv doar la identificarea etnicilor germani din localităţile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenţei cetăţenilor la această etnie, domiciliul sau reşedinţa, precum şi vârsta şi sexul acestora. In rest, date fiind şi competenţele limitate ale autorităţilor române, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă şi pusă în practică de către autorităţile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.

Curtea apreciază, faţă de aspectele reţinute mai sus, că în mod greşit s-a stabilit de către prima instanţă că Legea nr. 221/2009 poate fi aplicată raportului juridic dedus judecăţii de recurentă şi a constatat caracterul politic al măsurii deportării acesteia, deoarece această lege specială nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S., întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române.

În cazul în speţă, reclamanta nu face parte din categoria persoanelor prevăzute de Legea nr.221/2009, pentru ca aceasta să aibă posibilitatea de a solicita constatarea caracterului politic al măsurii la care a fost supusă.

Împrejurarea că reclamanta a fost deportată în fosta U.R.S.S. nu poate fi asimilată niciunei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art.1 din lege şi niciunei măsuri administrative cu caracter politic în condiţiile art.3 din acelaşi ac normativ.

Aşa fiind, în cauza de faţă, Curtea apreciază, aşa cum s-a arătat mai sus, că recurenta nu poate beneficia de prevederile Legii nr.221/2009 pentru motivul că nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest act normativ, incidenţa respectivelor dispoziţii neputând fi extinsă la cazuri neprevăzute de lege.

Curtea are în vedere un vechi principiu de drept potrivit căruia dacă legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, ceea ce, raportat la cazul în speţă, pe lângă aspectele reţinute mai sus referitoare la măsura în sine suportată de recurentă, trebuie avut în vedere şi faptul Legea nr. 221/2009, prin însuşi titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin  OUG nr. 214/1999.

În acelaşi sens, Curtea are în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în această  materie.  Astfel, prin deciziile nr. 376 din 22 martie 2011 şi nr. 402 din 24 martie 2011, s-a reţinut, în esenţă, că prevederile criticate -  art. 1 alin. (1), art. 3, art. 4 alin. (1) şi (2) şi art. 5 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora – fac parte din categoria actelor normative prin care s-a legiferat în domeniul măsurilor reparatorii ce se acordă persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora. S-a arătat că legiuitorul este liber să opteze, atât în privinţa măsurilor reparatorii, cât şi a întinderii şi a modalităţii de acordare a acestora, în funcţie de situaţia concretă a persoanelor îndreptăţite de a beneficia de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetăţeni aflate în situaţii identice. De asemenea, s-a reţinut că, criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie, pentru a se constata caracterul politic al condamnării ori al măsurii administrative asimilate acesteia, este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar, deoarece momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar 22 decembrie 1989 vizează sfârşitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste, astfel încât opţiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privinţa persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este una justificată în mod obiectiv şi raţional. Curtea a constatat că legiuitorul este îndreptăţit ca, pentru situaţii deosebite, să aplice un tratament juridic diferit.

Totodată, prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Curtea a statuat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care este competent să stabilească condiţiile şi criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborând politica legislativă a ţării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluţii legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptăţiţi pentru daunele suferite în perioada comunistă, cu respectarea prevederilor şi principiilor Constituţiei.

 În  acelaşi  sens,  Curtea are în vedere şi soluţiile pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ultimă instanţă şi anume: decizia civilă nr.2551/05.04.2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I Civilă în dosarul nr.31878/3/2010, decizia civilă nr. 2922/02.05.2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I Civilă în dosarul nr. 26824/3/2010.

În acelaşi  sens este şi Decizia  nr. 15/2012,  pronunţată  de Înalta  Curte de Casaţie şi  Justiţie  în recurs în interesul  legii, obligatorie la data soluţionării prezentului recurs, conform art. 3307  din Codul  de procedură  civilă,  prin care, s-a statuat: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din acelaşi act normativ şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, deportarea şi prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.”

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat de recurentă, ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare