Diminuarea drepturilor salariale cu 25%.

Masura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substantei dreptului, intra în marja de apreciere a Statului, nu este o masura disproportionata în raport cu scopul urmarit si pastreaza un just echilibru între interesul general al colectivitatii si imperativele protectiei drepturilor fundamentale ale omului, asa încât nu se poate retine o încalcare a  art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie.

Curtea Europeana a statuat ca dreptul la salariu poate fi considerat un bun în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, însa face o distinctie esentiala între dreptul de a continua sa primesti pe viitor un salariu într-un anumit cuantum si dreptul de a primi efectiv salariul câstigat pentru o perioada în care munca a fost prestata.

Rezulta, deci, ca o astfel de ingerinta nu are caracterul unei privari de proprietate, iar statul se bucura de o larga marja de apreciere pentru a determina oportunitatea si intensitatea politicilor sale în acest domeniu.

În jurisprudenta Curtii Europene notiunea de „privare de proprietate” semnifica preluarea completa si definitiva a unui bun. Titularul dreptului asupra acelui bun nu mai are posibilitatea exercitarii vreunuia din atributele conferite de dreptul pe care îl avea în patrimoniul sau. Situatiile de acest gen retinute de practica jurisdictionala europeana sunt: nationalizari, exproprieri, confiscari.

Ori, în prezenta cauza nu este vorba despre o preluare completa si definitiva a salariului, ci este vorba de o reducere temporara a salariului personalului bugetar cu 25%, masura care nu aduce atingere substantei dreptului nu este o masura disproportionata în raport cu scopul urmarit si pastreaza un just echilibru între interesul general al colectivitatii si imperativele protectiei drepturilor fundamentale ale omului.

Prin cererea adresata acestei instante si înregistrata sub nr. 4425/88/2010, reclamantul Sindicatul Independent Învatamânt Macin, judetul Tulcea; în numele membrilor sai de sindicat: A.E. s.a. a chemat în judecata pe pârâtii: Scoala cu clasele I-VIII Luncavita, judetul Tulcea, Inspectoratul Scolar Judetean Tulcea, Consiliul Local al Comunei Luncavita, judetul Tulcea si Primarul Comunei Luncavita, judetul Tulcea, pentru ca prin hotarârea ce se va pronunta sa se dispuna obligarea pârâtilor la plata diferentelor dintre drepturile salariale cuvenite potrivit contractelor individuale de munca si cele efectiv încasate, aferente lunilor iulie 2010-31 decembrie 2010, actualizate cu indicele de inflatie la data platii si plata drepturilor banesti neacordate, reprezentând diferenta dintre indemnizatia de concediu de odihna cuvenita legal si cea efectiv încasata, aferenta concediului de odihna pentru anul 2010.

În motivare, reclamantii au aratat ca le-au fost diminuate drepturile salariale cu 25%,  diminuare ce a fost dispusa în mod nelegal.

Considera reclamantii ca sunt încalcate dispozitiile art.17 alin. 1 si 2 si art. 41 alin. 3 din Codul muncii.

Au precizat ca doctrina a statuat în sensul ca modificarea contractului se realizeaza cu respectarea prevederilor art. 17 alin. 1, 2, 4 si art. 19 din Codul muncii, angajatorul având obligatia de a informa salariatul cu privire la clauzele care urmeaza sa fie modificate.

Prin cererea precizatoare depusa la dosarul cauzei în data de 31 decembrie 2010, reclamantii au precizat ca pârâtii le-au platit indemnizatiile de concediu de odihna, diminuate cu 25%.

Pârâtul Inspectoratul Scolar Judetean Tulcea a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a invocat exceptia lipsei calitatii procesuale pasive, motivat de faptul ca nu are calitate de angajator asa cum este prevazuta de art. 10 si art. 14 din Codul muncii si de asemenea, ca nu are competenta de a calcula drepturile salariale ale cadrelor didactice.

S-a mai aratat prin întâmpinare ca modificarile în ceea ce privesc drepturile salariale au fost realizate prin efectul Legii nr. 118/2010 si nu a fost necesara încheierea unor acte aditionale la contractele de munca.

S-a precizat ca Legea nr. 118/2010 a fost supusa controlului de constitutionalitate, iar Curtea Constitutionala, prin Decizia nr. 872 si nr. 874/2010, precum si nr. 975/2010 a respins exceptiile de neconstitutionalitate invocate cu privire la acest act normativ.

Fata de exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Inspectoratului Scolar al Judetului Tulcea, instanta a retinut urmatoarele:

Inspectoratul Scolar al Judetului Tulcea are calitate procesuala pasiva având în vedere ca are calitate de angajator al cadrelor didactice, în conformitate cu prevederile contractului colectiv de munca aplicabil si art. 11, alin. 5 din Legea nr. 128/1997 si are atributii de control privind modul de calcul si plata salariilor de catre unitatile de învatamânt si modalitatea în care se aplica dispozitiile Ministerului Educatiei si Cercetarii.

În conformitate cu art. 9 alin. 2 si 3 din Legea nr. 128/1997, posturile didactice se ocupa prin concurs, coordonarea metodologica a concursului este asigurata de Ministerul Educatiei si Cercetarii, iar organizarea si desfasurarea acestora de catre inspectoratele scolare si de directorii unitatilor de învatamânt preuniversitar.

În învatamântul de stat, validarea concursurilor pentru ocuparea posturilor didactice se face de catre inspectoratul scolar.

Este adevarat ca angajarea pe post se face de directorul unitatii de învatamânt, însa angajarea se face pe baza deciziei de repartizare semnata de inspectoratul scolar general spre deosebire de învatamântul particular unde validarea concursurilor si angajarea pe post se face de conducerea unitatii de învatamânt si se comunica în scris inspectoratului scolar (art. 11, alin. 5 din Legea nr. 128/1997).

În plus, directorul îsi desfasoara activitatea sub îndrumarea si controlul  inspectoratului scolar, fata de care este subordonat (art. 109, alin. 2 din acelasi act normativ).

Instanta a retinut ca inspectorii scolari generali au calitatea de ordonatori secundari de credite.

Fata de aceste considerente, instanta a respins exceptia lipsei calitatii procesuale pasive invocata de Inspectoratul Scolar al Judetului Tulcea, ca nefondata.

Prin sentinta civila nr. 1465 din 27 aprilie 2011 Tribunalul Tulcea a respins exceptia lipsei calitatii procesuale pasive invocata de Inspectoratul Scolar al Judetului Tulcea,  ca nefondata. 

A admis cererea formulata de reclamantii A.E. s.a., prin reprezentant Sindicatul Independent Învatamânt Macin, în contradictoriu cu pârâtii: Inspectoratul Scolar al Judetului Tulcea,  Consiliul Local Luncavita, Primarul Comunei Luncavita,  Scoala Cu Clasele I-VIII Luncavita,  judetul Tulcea.

A obligat pârâtii sa plateasca reclamantilor diferenta dintre salariul cuvenit si salariul platit pentru perioada iulie 2010-31 decembrie 2010, sume ce se vor actualiza cu indicele de inflatie la data platii efective. 

A obligat pârâtii sa calculeze si sa plateasca reclamantilor drepturile neacordate  reprezentând diferenta dintre indemnizatia de concediu de odihna cuvenita legal si cea efectiv încasata, aferenta concediului de odihna efectuat în anul 2010, sume ce se vor actualiza cu indicele de inflatie la data platii efective.

Examinând cererea în raport de probele administrate în cauza, instanta constata în fapt urmatoarele:

Reclamantii reprezentati de sindicat, sunt cadre didactice.

Instanta a retinut ca reducerea unilaterala a salariului brut cu 25%, în temeiul dispozitiilor art.1 din Legea nr. 118/2010 privind unele masuri  necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, încalca prevederile Declaratiei Universale a Drepturilor Omului si pe cele ale art. 1 alin. 1 din Primul protocol aditional la Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, ratificata de România prin Legea nr. 30/1994, care privesc protectia proprietatii.

Potrivit art. 20 alin. 1 din Constitutia României, „Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate în concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care România este parte,” iar potrivit alin. 2 al aceluiasi articol, „Daca exista neconcordante între pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului în care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile.”

Atunci când instanta de judecata constata ca legile interne încalca pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, continând dispozitii mai putin favorabile decât acestea din urma, sunt obligate sa faca aplicarea prevederilor din reglementarea internationala mai favorabila. Procedând astfel, instantele de judecata nu fac altceva decât sa respecte dispozitiile art. 20 din Constitutia României, precum si pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Potrivit art. 1 din Primul protocol aditional la Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, ratificata de România prin Legea nr. 30/1994:

„Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si în conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international. Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor.

Instanta, pentru a analiza daca sunt încalcate prevederile art. 1 din Primul protocol trebuie sa analizeze, asadar, mai multe aspecte; daca, reclamantii au un „bun” în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol; existenta unei ingerinte a autoritatilor publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamantilor de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1; daca sunt îndeplinite conditiile privarii de proprietate, respectiv daca ingerinta este prevazuta de lege, daca ingerinta urmareste un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauza de utilitate publica), daca ingerinta este proportionala cu scopul legitim urmarit, adica daca s-a mentinut un „just echilibru” între cerintele interesului general si imperativele apararii drepturilor fundamentale ale omului.

Instanta retine ca C.E.D.O. de la Strasbourg s-a pronuntat în nenumarate rânduri, chiar si împotriva României, în sensul ca si dreptul de creanta reprezinta un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, daca este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau daca reclamantul poate pretinde ca a avut cel putin o „speranta legitima” de a-l vedea concretizat (Hotarârea din 24.03.2005 în cauza Sandor  împotriva României; publicata în Monitorul Oficial nr. 1048/2005, hot. din 28 iunie 2005 în cauza Virgil Ionescu împotriva României , publicata în Monitorul Oficial nr. 396/2006; Hotarârea din 19 octombrie 2006 în cauza Matache si altii împotriva României-cererea nr. 38113/02; Hotarârea. nr. 2 din martie 2004 în Cauza Sabin-Popescu împotriva României „publicata în Monitorul Oficial nr. 770/2005, Hotarârea din 15 februarie 2007 în cauza Bock si Palade împotriva României-cererea nr. 21740/02; Hotarârea din 6 decembrie 2007 în cauza Beian contra României-cererea nr. 30658/05, etc.)

În Hotarârea din 15 iunie 2010 în cazul Muresanu împotriva României (cererea nr. 12821/05) C.E.D.O. s-a pronuntat în mod expres în sensul ca salariul reprezinta un „bun” în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol.

Salariul reclamantilor, la care acestia au dreptul în baza contractului individual de munca, reprezinta un „bun” în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol aditional la conventie.

Reducerea salariului reclamantilor cu 25% pe o perioada de 6 luni (iulie –decembrie 2010) si lipsirea acestora de dreptul de a mai primi vreodata sumele de bani aferente acestui procent reprezinta o ingerinta ce a avut ca efect privarea reclamantilor de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.

Instanta retine ca, privarea de proprietate trebuie sa fie prevazuta în lege, sa urmareasca o cauza de utilitate publica, sa fie conforma normelor de drept intern si sa respecte un raport de proportionalitate între mijloacele folosite în scopul vizat; privarea de proprietate trebuie sa menajeze un just echilibru între exigentele de interes general si imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabila si proportionala a valorii bunului, acordata titularului acestuia.

Prima conditie a privarii de proprietate este ca ingerinta sa fie prevazuta de lege.

Aceasta prima conditie semnifica în dreptul intern legalitatea privarii de proprietate, principiu care, la rândul lui, presupune îndeplinirea a doua cerinte: sa existe o lege în sensul Conventiei, în temeiul careia sa fi avut loc privarea de proprietate; legea sa îndeplineasca acele calitati determinate de Curte în jurisprudenta sa, adica sa fie accesibila, precisa si previzibila.

Legea nr. 118/2010 privind unele masuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar îndeplineste conditiile precizate mai sus, fiind un act normativ accesibil, precis si previzibil în sensul jurisprudentei C.E.D.O.

Instanta mai retine ca privarea de proprietate trebuie sa urmareasca un scop legitim de interes general, adica sa intervina pentru o cauza de utilitate publica.

Solutia legislativa cuprinsa în art. 1 din Legea nr. 118/2010 a fost determinata de apararea securitatii nationale, astfel cum rezulta si din expunerea de motive a Guvernului. Securitatea nationala nu implica numai securitatea militara, ci are si o componenta sociala si economica. Nu numai existenta unei situatii „manu militari” atrage aplicabilitatea notiunii „securitate nationala”, ci si alte aspecte din viata statului, precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însasi fiinta statului prin amploarea si gravitatea fenomenului. Situatia de criza financiara mondiala ar putea afecta, în lipsa unor masuri adecvate, stabilitatea economica a tarii si, implicit, securitatea nationala.

Asigurarea stabilitatii economice a tarii si apararea sigurantei nationale sunt notiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general” si de „cauza de utilitate publica”.

În consecinta, este îndeplinita si cea de a doua conditie a privarii de proprietate.

Ingerinta trebuie sa fie proportionala cu scopul legitim urmarit. Ingerinta este proportionala cu scopul legitim urmarit daca s-a mentinut un „just echilibru” între cerintele interesului general si imperativele apararii drepturilor fundamentale ale omului. Trebuie sa existe un raport rezonabil de proportionalitate între mijloacele utilizate si scopul urmarit (Hotarârea din 21 iulie 2005 în Cauza Strain si altii împotriva României, publicata în Monitorul Oficial nr. 99/2006).

Pentru a determina daca masura litigioasa respecta justul echilibru necesar si, în special, daca nu obliga reclamantii sa suporte o sarcina disproportionata, trebuie sa se ia în considerare modalitatile de compensare prevazute de legislatia nationala.

Curtea a statuat deja ca, plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesiva si ca lipsa totala a despagubirilor nu poate fi justificata în domeniul art. 1 din Protocolul nr.1 decât în împrejurari exceptionale.

Dupa cum s-a pronuntat deja Curtea „daca o reforma radicala a sistemului politic si economic al unei tari sau situatia sa financiara poate justifica, în principiu, limitari draconice ale despagubirilor, atare circumstante nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Conventie.

Privarea de proprietate impune statului obligatia de a despagubi pe proprietar, pentru ca, fara plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesiva a dreptului la respectarea bunurilor sale prevazut de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Imposibilitatea de a obtine fie si o despagubire partiala, dar adecvata în cadrul privarii de proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protectiei dreptului de proprietate si exigentele de ordin general.

Legea nr. 118/2010 nu ofera reclamantilor posibilitatea de a obtine despagubiri pentru privarea de proprietate.

Instanta mai retine ca, potrivit art. 145, alin. 1 din Codul muncii: „Pentru perioada concediului de odihna salariatul beneficiaza de o indemnizatie de concediu, care nu poate fi mai mica decât salariul de baza, indemnizatiile si sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectiva, prevazute în contractul individual de munca”, iar potrivit alin. 2 al aceluiasi articol, „indemnizatia de concediu de odihna reprezinta media zilnica a drepturilor salariale prevazute la alin. (1) din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicata cu numarul de zile de concediu”.

Ori, potrivit dispozitiilor art. 145, alin. 2 din Codul muncii, indemnizatia pentru concediul legal de odihna al reclamantilor trebuia sa fie calculata cu luarea în calcul a drepturilor salariale încasate de catre acestia în lunile aprilie, mai si iunie 2010, fara sa fie diminuata indemnizatia cu 25%.

Împotriva sentintei civile nr. 1465/27.04.2011, la data de 18 mai 2011 au declarat recurs Inpectoratul Scolar al Judetului Tulcea, Consiliul Local Luncavita si Primarul Comunei Luncavita.

I. Critica sentintei prin motivele de recurs invocate de Inspectoratul Scolar al Judetului Tulcea a vizat în esenta nelegalitatea sentintei pentru urmatoarele motive:

Instanta de judecata în mod gresit a retinut ca Inspectoratul Scolar al Judetului Tulcea are calitate procesuala pasiva având în vedere ca are rolul de a valida concursurile pentru ocuparea posturilor didactice, angajarea pe post a cadrelor didactice facându-se pe baza deciziei de repartizare semnate de inspectorul scolar general si ca au atributii de control privind modul de calcul si plata salariilor de catre unitatile de învatamânt precum si privitor la modalitatea în care se aplica dispozitiile emise de Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului.

Într-adevar, conform art. 11 alin. 5 din Legea nr. 128/1997- Statutul personalului didactic prevede ca „în învatamântul de stat validarea concursurilor pentru ocuparea posturilor didactice se face de catre inspectoratul scolar. Angajarea pe post se face de directorul unitatii de învatamânt, pe baza deciziei de repartizare semnate de inspectorul scolar general. În învatamântul particular validarea concursurilor si angajarea pe post se fac de catre conducerea unitatii de învatamânt si se comunica în scris inspectoratului scolar”.

A considerat pârâtul Inspectoratul Scolar al Judetului Tulcea ca acest articol este relevant pentru a deduce faptul ca este organizator al concursurilor pentru ocuparea posturilor didactice si au responsabilitatea de a le valida. Cu privire la cine este angajator, textul este foarte explicit: Angajarea pe post se face de directorul unitatii de învatamânt pe baza deciziei de repartizare semnate de inspectorul scolar general. Se considera ca nu se poate interpreta acest articol în sensul de a se ajunge la concluzia ca este angajator, daca organizeaza concursurile pentru ocuparea posturilor didactice, le valideaza si emit decizia de repartizare pe post în conditiile în care este mentionat expres faptul ca angajarea pe post se face de directorul unitatii de învatamânt, pe baza deciziei de repartizare.

Conform art. 167 din Legea nr. 84/1995, a învatamântului,

art. (3)„Finantarea de baza se asigura prin bugetele locale ale unitatilor administrativ teritoriale de care apartin unitatile de învatamânt, din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat si din alte venituri ale bugetelor locale.

art. (5) Finantarea de baza cuprinde urmatoarele categorii de cheltuieli: a) cheltuieli de personal…

art. (14) Bugetul de venituri si cheltuieli se întocmeste anual, de fiecare unitate de învatamânt preuniversitar de stat, conform normelor metodologice de finantare a învatamântului preuniversitar, se aproba si se executa potrivit prevederilor legale în vigoare.

(15) Directorul unitatii de învatamânt preuniversitar de stat este ordonator tertiar de credite.

Astfel, Inspectorul scolar general are calitatea de ordonator secundar de credite pentru cheltuielile sus amintite (Ministerul Educatiei având calitatea de ordonator principal de credite pentru aceste sume). Singura concluzie ce poate fi retinuta este ca Inspectoratul Scolar al Judetului Tulcea are calitate de ordonator secundar de credite pentru alte sume decât cele ce reprezinta drepturi salariale.

A considerat pârâtul Inspectoratul Scolar al Judetului Tulcea ca instanta de fond în mod gresit a retinut ca indemnizatia privind concediul de odihna, în sistemul bugetar se calculeaza conform dispozitiilor Legii nr. 53/2003, Codul muncii. În ceea ce priveste acordarea indemnizatiei de concediu de odihna în speta sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihna si alte concedii ale salariatilor din administratia publica, din regiile autohtone cu specific deosebit si din unitatile bugetare si ale Ordinului MEN nr. 3251/1998 pentru aprobarea Normelor metodologice privind efectuarea concediului de odihna al personalului didactic din învatamânt, emise în aplicarea art. 103 din Legea nr. 128/1997 si a Hotarârii Guvernului nr. 250/1992, republicata, acte normative speciale în timp ce Legea nr. 53/2003 reprezinta legea generala.

Potrivit art. 7 din HG nr. 250/1992, art.1, pe durata concediului de odihna, salariatii au dreptul la o indemnizatie calculata în raport cu numarul de zile de concediu, înmultite cu media zilnica a salariului de baza, sporului de vechime si, dupa caz, indemnizatiei pentru functia de conducere, luate împreuna, corespunzatoare fiecarei luni calendaristice în care se efectueaza zilele de concediu de odihna.

Potrivit art. 21 din Normele metodologice aprobate prin OMEN nr. 3251/1998, pe durata concediului de odihna, cadrele didactice au dreptul la o indemnizatie, calculata în raport cu numarul zilelor de concediu înmultite cu media zilnica a salariului de baza, a sporului de vechime si, dupa caz, a indemnizatiei pentru functia de conducere, luate împreuna, corespunzatoare fiecarei luni calendaristice în care se efectueaza zilele de concediu; în cazul în care concediul de odihna se efectueaza în cursul a doua luni consecutive, media veniturilor se calculeaza distinct pentru fiecare luna în parte.

H.G. nr. 250/1992 reglementeaza dreptul la concediul de odihna pentru anumite categorii profesionale din care fac parte si reclamantii, prevederi ce nu au fost abrogate si sunt în vigoare si în prezent.

Potrivit art. 1 din Primul protocol aditional la Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, ratificata de România prin Legea nr. 30/1994:

„Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si în conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international. Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor.

Legea nr. 118/2010 a fost declarata constitutionala prin Deciziile nr. 872 si 874 din 25 iunie 2010 ale Curtii Constitutionale (cu exceptia art. 9 care nu are relevanta în speta), iar sentinta de fond nu indica probleme de constitutionalitate a actului normativ în cauza.

În cauza Kechko contra Ucrainei (hotarârea din 08.11.2005), în fapt, reclamantul a solicitat constatarea încalcarii art. 1 din Protocolul 1 în ceea ce priveste drepturi salariale aferente perioadei 1 ianuarie -23 iunie 1999, când un act normativ în vigoare, Legea educatiei, le prevedea si pentru perioada ulterioara datei de 23 iunie 1999 când aceste drepturi au fost suspendate de stat prin Legea educatiei gimnaziale (paragraful 17 din hotarâre) .Hotarârea instantei interne prin care drepturile salariale respective au fost solicitate, a fost în sensul respingerii pretentiilor reclamantului (paragraful  15 din hotarâre).

Hotarârea Vilho Eskelinen si altii versus Finalanda statueaza ca „nu exista un drept protejat de Conventie de a continua sa primesti un salariu într-un anumit cuantum …în cazul de fata rezulta…ca reclamantii nu aveau o speranta legitima sa primeasca un spor salarial dupa încorporare în conditiile în care, ca o consecinta a schimbarii postului catre o municipalitate în afara Sonkajarvi (prin Ordin al Ministrului de interne), dreptul la un spor salarial încetase”.

Art. 1 alin, (1) din Legea nr. 118/2010 prevede „Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizatiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizatii si alte drepturi salariale, precum si alte drepturi în lei sau în valuta, stabilite în conformitate cu prevederile Legii cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice si ale Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 1/2010 privind unele masuri de reîncadrare în functii a unor categorii de personal din sectorul bugetar si stabilirea salariilor acestora, precum si alte masuri în domeniul bugetar, se diminueaza cu 25%.

În materia drepturilor sociale si salariale în general nu s-a pus problema încalcarii art. 1 din Protocolul 1 prin constatarea unei exproprieri (art. 1, alin. 1, teza a doua) sau a unei îngradiri a dreptului de folosinta (art. 1 alin. 2) ci exclusiv cu referire la norma generala a alin. 1 teza 1 a articolului, respectiv atingerea proprietatii în sens larg.

Dreptul de proprietate nu este un drept absolut, statul având o larga marja de apreciere în ceea ce priveste anumite limitari ce pot fi aduse acestui drept.

În legatura cu aceste limitari, atât Conventia cât si jurisprudenta CEDO impune respectarea anumitor conditii si principii, care în opinia lor au fost avute în vedere si pe care le supun analizei.

Scopul masurii- apararea interesului public

Potrivit expunerii de motive a Legii nr. 118/1990 pentru edictarea acesteia a existat un obiectiv principal major, respectiv salvarea economiei nationale aflata în fata unei crize economice severe, prin aceasta aparându-se concomitent ordinea publica si siguranta nationala.

Se constata ca în expunerea de motive a Legii nr. 118/2010 se arata ca potrivit evaluarii Comisiei Europene, „activitatea economica a României ramâne slaba si, contrar asteptarilor initiale, cel mai probabil, cresterea economica s-a mentinut negativa în primul trimestru al anului 2010…Pâna la sfârsitul anului 2010, se asteapta ca inflatia sa scada în continuare la aproximativ 3,75% datorita cererii interne slabe si implementarii unei politici monetare prudente. Redresarea mai slaba a cererii interna a diminuat importurile, prognozându-se acum un deficit de cont curent de circa 5% din PIB pentru anul 2010, comparativ cu 5,5% initial”.

Prin urmare, prin acest obiectiv se urmareste echilibrarea bugetului de stat având în vedere interesul public de a asigura sustenabilitatea platii obligatiilor statului atât catre pensionari cât si catre salariati sau beneficiar de orice alte tipuri de indemnizatii, precum si de a asigura derularea în conditii optime a acordurilor internationale ale României care vor asigura stabilitatea macroeconomica pe termen mediu.

Proportionalitatea masurii

Prin masura adoptata reclamantii nu au încetat sa beneficieze de dreptul la salariu, ci au suferit doar o diminuare temporara.

În jurisprudenta sa Curtea recunoaste dreptul la o ampla apreciere a statului în ceea ce priveste sistemul de drepturi sociale, aratând expres ca acest drept are un continut mai vast decât în alte domenii ti pe de alta parte, ca masura încalca principiul proportionalitatii în special atunci când are loc o privare totala.

Acordarea de compensatii corespunzatoare

Având în vedere ca în situatia drepturilor sociale s-a pus problema încalcarii art. 1 din Protocolul 1 exclusiv în ceea ce priveste teza 1 a alin. 1, respectiv o atingere a dreptului de proprietate în sens larg nu se poate pune problema acordarii de despagubiri sau compensatii.

Se apreciaza ca în aceasta materie, a drepturilor salariale, acordarea de despagubiri sau compensatii, în afara de faptul ca nu poate fi sustinuta din punctul de vedere al dispozitiilor conventiei, este de neconceput, orice acordare de compensatii ducând la imposibilitatea atingerii scopului pentru care masura a fost adoptata, lipsind-o de orice sens.

Masura sa respecte principiul legalitatii

În situatia de fata, reducerea salariilor cu 25% s-a realizat printr-o lege organica, Legea nr. 118/2010. Mai mult, legea a fost adoptata prin procedura angajarii raspunderii Guvernului, asupra acestei legi existând o decizie ferma atât la nivelul executivului cât si la nivelul legislativului. Prin urmare emiterea actelor administrative atacate au un solid temei legal, potrivit exigentelor Conventiei.

Masura nediscriminatorie

Masura reducerii cu 25% a salariilor a vizat, potrivit dispozitiilor Legii nr. 118/2010, întreaga categorie a angajatilor din sistemul public, categorie din care fac parte reclamantii.

II. Critica sentintei prin motivele de recurs invocate de Consiliul Local al Comunei Luncavita si Primarul Comunei Luncavita a vizat în esenta nelegalitatea si netemeinicia sentintei pentru urmatoarele:

A fost invocata exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Primarului Comunei Luncavita si a Consiliului Local al Comunei Luncavita motivat de împrejurarea ca nu au calitate de angajator asa cum prevad dispozitiile art. 10 si art. 14 din Codul Muncii.

În conformitate cu art. 9, alin. 2, si 3 din Legea nr. 128/1997, posturile didactice se ocupa prin concurs, coordonarea metodologica a concursului este asigurata de Ministerul Educatiei si Cercetarii, iar organizarea si desfasurarea acestora se face de catre inspectoratele scolare si de directorii unitatilor de învatamânt preuniversitar. Angajarea pe post se face pa baza deciziei de repartizare semnata de inspectoratul scolar general.

Ministerul Educatiei si Cercetarii are calitatea de ordonator principal de credite, iar inspectoratul are calitatea de ordonator secundar de credite.

Consiliul Local al Comunei Luncavita si Primarul Comunei Luncavita nu au capacitate juridica, nu au cod fiscal, nu au buget propriu, nu sunt titulare ale codului de înregistrare fiscala si ale conturilor deschise la unitatile teritoriale de trezorerie, ci doar Comuna.

Analizând sentinta recurata din prisma criticilor formulate, Curtea a admis recursurile ca fondate, pentru urmatoarele considerente :

Cu privire la plata diferentelor salariale de 25%

 Potrivit art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele masuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar: „Cuantumul brut al salariilor /soldelor/indemnizatiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizatii si alte drepturi salariale, precum si alte drepturi în lei sau în valuta, stabilite în conformitate cu prevederile legii cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice si ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele masuri de reîncadrare în functii a unor categorii de personal din sectorul bugetar si stabilirea salariilor acestora, precum si ale masuri în domeniul bugetar, se diminueaza cu 25%”.

Legea nr.118/2010 a facut obiectul controlului de constitutionalitate, astfel prin deciziile nr. 872 si 874 din 25.06.2010, Curtea Constitutionala a constatat ca dispozitiile art. 1-8 si cele ale art. 10-17 din legea privind unele masuri în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt  constitutionale.

În motivarea acestor decizii, Curtea Constitutionala a retinut ca masura de diminuare a cuantumului salariului (indemnizatiei) soldei cu 25% a avut loc cu respectarea prevederilor art. 54 din Constitutie. Dreptul la munca este un drept complex care include si dreptul la salariu.

Astfel, diminuarea sa se poate realiza numai în conditiile strict si limitativ prevazute de art. 53 din Constitutie si anume :

„- sa fie prevazuta de lege ;

- sa se impuna restrângerea sa;

- restrângerea sa se circumscrie motivelor expres prevazute de textul constitutional si anume pentru : apararea securitatii nationale, a ordinii, a sanatatii ori a moralei publice, a drepturilor si libertatilor cetatenilor, desfasurarea instructiei penale, prevenirea consecintelor unei calamitati naturale, ale unui dezastru ori a unui sinistru deosebit de grav;

- sa fie necesara într-o societate democratica;

- sa fie proportionala cu situatia care a determinat-o;

- sa fie aplicata în mod nediscriminatoriu;

- sa nu aduca atingere existentei dreptului sau a libertatii”.

Astfel, Curtea Constitutionala a retinut ca diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizatiei/soldei, ca un corolar al dreptului la munca este prevazuta de legea criticata si se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare.

Solutia legislativa cuprinsa în art. 1 din legea criticata a fost determinata de apararea securitatii nationale.

Securitatea nationala nu implica numai securitatea militara, ci are si o componenta sociala si economica.

Prin decizia nr. 1414/04.11.2009, Curtea a statuat ca situatia de criza financiara mondiala ar putea afecta, în lipsa unor masuri adecvate, stabilitatea economica a tarii si implicit securitatea nationala.

În expunerea de motive a legii nr. 118/2010 se arata ca, potrivit evaluarii Comisiei Europene „activitatea economica a României, ramâne slaba si contrar asteptarilor initiale, cresterea economica s-a mentinut negativa în primul trimestru al anului 2010.

Curtea Constitutionala a retinut ca amenintarea la adresa stabilitatii economice continua sa se mentina, astfel încât Guvernul a fost îndrituit sa adopte masuri corespunzatoare pentru combaterea acesteia.

Una dintre aceste masuri a fost diminuarea cuantumului salariilor /indemnizatiilor/soldelor, cu 25%.

Curtea Constitutionala a retinut ca restrângerea prevazuta de legea criticata este necesara într-o societate democratica, tocmai pentru mentinerea democratiei si salvgardarea fiintei statului.

Cu privire la proportionalitatea situatiei care a determinat restrângerea, Curtea Constitutionala a constatat ca exista o legatura de proportionalitate între mijloacele folosite (reducerea cu 25% a cuantumului salariului /indemnizatiei/soldei) în scopul legitim urmarit (reducerea cheltuielilor bugetare), reechilibrarea bugetului de stat si ca exista un echilibru echitabil între cerintele de interes general ale colectivitatii si protectia drepturilor fundamentale ale individului.

Masura legislativa criticata este aplicata în mod nediscriminatoriu, în sensul ca reducerea de 25% se aplica tuturor categoriilor de personal bugetar, în acelasi cuantum si mod.

Curtea Constitutionala a retinut ca Legea nr. 118/2010 nu aduce atingere substantei dreptului, din moment ce conditiile prevazute la art. 53 din Constitutie sunt respectate. Masura reducerii cu 25% a cuantumului salariului /indemnizatiei/soldei, are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanta dreptului constitutional protejat. Restrângerea exercitiului unui drept trebuie sa dureze numai atât timp cât se mentine amenintarea în considerarea careia aceasta masura a fost edictata.

Existenta unui control de constitutionalitate nu împiedica însa instanta sa verifice daca exista neconcordante între pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte si legile interne în conformitate cu prevederile art. 20 din Constitutie.

În mod eronat prima instanta a constatat ca exista neconcordante între prevederile Legii nr. 118/2010 si art.1 din Protocolul Aditional nr.1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Atât Constitutia României în art. 53, cât si documentele internationale în materia drepturilor omului, prevad posibilitatea diminuarii rezonabile a gradului de protectie oferita unor drepturi fundamentale în anumite situatii cu respectarea unor conditii, câta vreme prin aceasta nu este atinsa chiar substanta drepturilor.

Simpla lecturare a dispozitiilor cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 pune în evidenta faptul ca protectia  pe care el o instituie cu privire la dreptul de proprietate nu este absoluta.

În conceptia Curtii Europene art. 1 din Protocolul nr. 1, nu contine numai  principiul dreptului de proprietate ci si alte doua principii care constituie limite ale exercitarii acestui drept : posibilitatea privarii de proprietate pentru cauza de utilitate publica si reglementarea exercitarii acestui drept în conformitate cu interesul general.

Masura dispusa prin Legea nr. 118/2010 de diminuare cu 25% a salariului/indemnizatiei/soldei îndeplineste conditiile impuse de art.1 Protocol 1 si conditiile specifice ce rezulta din jurisprudenta CEDO.

Astfel, diminuarea salariului cu 25%, ca un corolar al dreptului la munca, a fost prevazuta prin lege si a fost determinata de apararea securitatii nationale, care implica, pe lânga securitatea din domeniul militar si o componenta sociala si economica.

În expunerea de motive a Legii nr. 118/2010, se arata ca, potrivit evaluarii Comisiei Europene, activitatea economica a României ramâne slaba si contrar asteptarilor initiale, cresterea economica s-a mentinut negativa în primul trimestru al anului 2010.

S-a mai aratat ca din „misiunea de evaluare efectuata de serviciile Comisiei împreuna cu expertii FMI si ai Bancii Mondiale în perioada 26 aprilie – 20 mai 2010, pentru a analiza progresele înregistrate în ceea ce priveste conditiile specifice atasate transei a treia în valoare de 1,15 miliarde de euro, în cadrul programului de asistenta financiara, a rezultat faptul ca, în conditiile politicilor curente, tinta de deficit fiscal pentru 2010, de 6,4% din PIB, nu va putea fi îndeplinita din cauza unor deteriorari ale conditiilor economice, a unor dificultati în colectarea veniturilor si derapajelor pe partea de cheltuieli.

Asadar, restrângerea prevazuta de Legea nr. 118/2010 este necesara într-o societate democratica, tocmai pentru mentinerea democratiei si salvgardarea fiintei statului.

Trebuie avuta în vedere marja mare de apreciere pe care Curtea Europeana a lasat-o statelor în stabilirea propriilor politici, aceasta marja putând fi mai mare atunci când necesitatea interventiei statului rezulta din consecintele pe care criza economica internationala le produce asupra deficitului bugetar.

Cu privire la proportionalitatea situatiei care a determinat masura de restrângere a salariului, se constata ca  exista o legatura de proportionalitate între mijloacele utilizate si scopul legitim urmarit, de asemenea exista un echilibru echitabil între cerintele de interes general ale colectivitatii si protectia drepturilor fundamentale ale individului.

Restrângerea exercitiului dreptului la salariu are un caracter temporar, masura fiind luata pâna la finele anului 2010, iar în acest mod nu se afecteaza substanta dreptului constitutional protejat.

Daca se are în vedere si procentul pentru care a operat diminuarea salariului cu 25% se poate concluziona ca exista un echilibru just între scopul vizat si mijloacele folosite, iar reclamantului nu i-a fost impusa o sarcina disproportionata si excesiva.

În concluzie, Curtea apreciaza ca masura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substantei dreptului, intra în marja de apreciere a Statului, nu este o masura disproportionata în raport cu scopul urmarit si pastreaza un just echilibru între interesul general al colectivitatii si imperativele protectiei drepturilor fundamentale ale omului, asa încât nu se poate retine o încalcare a  art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie.

Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului retinuta de instanta de fond nu are incidenta în cauza, întrucât are în vedere alte situatii decât cea în speta.

Într-adevar, Curtea Europeana a statuat ca dreptul la salariu poate fi considerat un bun în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, însa Curtea Europeana face o distinctie esentiala între dreptul de a continua sa primesti pe viitor un salariu într-un anumit cuantum si dreptul de a primi efectiv salariul câstigat pentru o perioada în care munca a fost prestata.

Astfel, în cauza Lelas contra Croatiei (20.05.2010), Curtea a statuat ca nu este consacrat de Conventie dreptul de a fi platit în continuare cu un  anumit cuantum al salariului.

În cauza Eskelimen contra Finlandei (19.04.2007) în care reclamantii au sustinut ca au dreptul la o alocatie suplimentara care fusese abrogata, Curtea a retinut ca în Conventie nu este consacrat dreptul de a continua plata unui salariu într-un anumit cuantum, iar pretentia poate fi considerata „bun” daca este suficient determinata si fundamentata din punct de vedere legal în dreptul intern.

Tot astfel, în cauza Rechko contra Ucrainei (08.11.2005), Curtea a considerat ca este la libera apreciere a statului sa stabileasca ce beneficii sunt  platite persoanelor din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata anumitor beneficii prin modificari corespunzatoare ale legislatiei.

Rezulta deci, ca o astfel de ingerinta nu are caracterul unei privari de proprietate, iar statul se bucura de o  larga marja de apreciere pentru  a determina oportunitatea si intensitatea politicilor sale în acest domeniu.

În cauza Wieczarek contra Poloniei (08.12.2009) sau Mellacher contra Austriei (19.12.1989), Curtea a constatat ca nu este rolul sau de a verifica în ce masura existau solutii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmarit, cu exceptia situatiilor în care aprecierea autoritatilor este vadit lipsita de orice temei.

În ceea ce priveste jurisprudenta CEDO retinuta de prima instanta referitoare la privarea de proprietate fara plata unei despagubiri, nici aceasta nu are incidenta în cauza, întrucât se refera la alte situatii decât cea în speta.

În jurisprudenta Curtii Europene notiunea de „privare de proprietate” semnifica preluarea completa si definitiva a unui bun. Titularul dreptului asupra acelui bun nu mai are posibilitatea exercitarii vreunuia din atributele conferite de dreptul pe care îl avea în patrimoniul sau. Situatiile de acest gen retinute de practica jurisdictionala europeana sunt: nationalizari, exproprieri, confiscari.

Ori, în prezenta cauza nu este vorba despre o preluare completa si definitiva a salariului, ci este vorba de o reducere temporara a salariului personalului bugetar cu 25%, masura care nu aduce atingere substantei dreptului nu este o masura disproportionata în raport cu scopul urmarit si pastreaza un just echilibru între interesul general al colectivitatii si imperativele protectiei drepturilor fundamentale ale omului.

Pentru considerentele aratate mai sus, potrivit art. 312 Cod procedura civila, Curtea a admis recursul formulat si a modificat în tot sentinta recurata, în sensul respingerii actiunii ca nefondata.

Cu privire la plata diferentelor de indemnizatie de concediu

În mod gresit instanta de fond a retinut ca indemnizatia privind concediul de odihna în sistemul bugetar se calculeaza conform dispozitiilor art. 145 al. 2 din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii).

În cauza sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihna si alte concedii ale salariatilor din administratia publica, din regiile autonome cu specific deosebit si din unitatile bugetare, care sunt norme cu caracter special care se aplica cu prioritate atunci când vin în concurs cu norme cu caracter general.

Potrivit art. 7 alin. 1 din H.G. nr. 250/1992 pe durata concediului de odihna salariatii au dreptul la o indemnizatie calculata în raport cu numarul de zile de concediu înmultite cu media zilnica a salariului de baza, sporului de vechime si dup caz indemnizatiei pentru functia de conducere luate împreuna, corespunzator fiecarei luni calendaristice în care se efectueaza zilele de concediu de odihna iar potrivit al. 2, media zilnica a veniturilor prevazute la alin. (1) se stabileste în raport cu numarul zilelor lucratoare din fiecare luna în care se efectueaza zilele de concediu.

Prin art. 21 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihna al personalului didactic din învatamânt, emise în aplicarea art. 103 din legea nr. 128/1997 si a HG nr. 250/1992, norme aprobate prin Ordinul MEN nr. 325/1998, se prevede ca: „pe durata concediului de odihna, cadrele didactice au dreptul la o indemnizatie calculata în raport cu numarul zilelor de concediu înmultite cu media zilnica a salariului de baza, a sporului de vechime si dupa caz, a indemnizatiei pentru functia de conducere, luate împreuna, corespunzatoare fiecarei luni calendaristice în care se efectueaza zilele de concediu; în cazul în care concediul de odihna se efectueaza în cursul a doua luni consecutive, media veniturilor se calculeaza distinct pentru fiecare luna în parte.

În consecinta, indemnizatia de concediu a fost calculata în mod corect de catre pârâti cu respectarea prevederilor HG nr. 250/1992 raportat la drepturile salariale pentru luna calendaristica în care acesta s-a efectuat, drepturi salariale care sunt diminuate conform legii nr. 118/2010.

Faptul ca indemnizatia de concediu se plateste anterior plecarii în concediu ca o facilitate în favoarea salariatului, nu are nicio relevanta cu privire la calculul indemnizatiei de concediu si nu atrage incidenta unor alte norme legislative, atât timp cât avem norme speciale care reglementeaza modul de calcul al indemnizatiei de concediu.

Curtea nu a retinut motivele de recurs referitoare la lipsa calitatii procesual pasive a pârâtilor întrucât calitatea procesual pasiva a Consiliului Local Luncavita si Primarul Comunei Luncavita nu deriva din calitatea de angajator, ci din normele legale privind finantarea învatamântului preuniversitar, iar în ceea ce priveste Inspectoratul Scolar calitatea sa procesual pasiva deriva din atributele sale de organizare si validare a concursurilor pentru ocuparea posturilor didactice,  functia de îndrumare si control asupra directorului unitatii de învatamânt, precum si din prevederile art. 10 si 11 din H.G. nr. 538/2001, potrivit carora la nivelul fiecarui Inspectorat Scolar  se constituie Comisia pentru stabilirea cheltuielilor medii anuale pe institutii de învatamânt preuniversitar, iar sumele necesare se calculeaza de fiecare institutie de învatamânt preuniversitar în functie de costul anual orientativ elev/scolar comunicat de Inspectoratul Scolar Judetean.

Pentru considerentele aratate mai sus, potrivit art. 312 Cod civil, Curtea a admis recursurile formulate si a modificat în parte sentinta recurata în sensul respingerii actiunii astfel cum a fost completata, ca nefondata, mentinând celelalte dispozitii ale sentintei recurate.

Domenii speta

Spete similare