Prefectul exercită controlul de legalitate asupra dispoziţiilor autorităţilor administraţiei publice locale

 Prefectul exercită controlul de legalitate asupra dispoziţiilor autorităţilor administraţiei publice locale, deci asupra dispoziţiilor entităţilor investite cu soluţionarea notificărilor emise în faza administrativă, iar nu şi asupra hotărârilor judecătoreşti prin care instanţa de judecată a soluţionat pe fond notificarea persoanelor îndreptăţite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.

- Art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 decizia în interesul legii nr. XX/19.03.2007 pronunţată de ICCJ.

 Domeniu naţionalizare

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - Secţia a IV-a Civilă,

decizia civilă nr. 275/R din data de 10 februarie 2012)

 Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 316 C.pr.civ., dispoziţiile de procedură privind judecata în apel (art. 294-298 C.pr.civ.) se aplică şi în recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol.

 În capitolul referitor la judecata în recurs nu sunt cuprinse dispoziţii potrivnice celor cuprinse la art. 295 alin. 1 C.pr.civ., astfel că instanţa de recurs va da deplină aplicare principiului tantum devolutum quantum apellatum, potrivit căruia instanţa de control judiciar nu se poate pronunţa decât în limitele criticilor formulate prin calea de atac - expresie a principiului disponibilităţii.

 Din examinarea criticilor formulate de pârât prin cererea de recurs, Curtea constată că acesta critică soluţia primei instanţe de fond numai în ceea ce priveşte nelegalitatea soluţiei de obligare a sa la emiterea unei dispoziţii de acordare de despăgubiri, recurentul susţinând aplicarea greşită Legii nr. 247/2005 şi OUG nr. 81/2007 şi arătând că singurele sale obligaţii care derivă din aceste dispoziţii legale constau "numai în emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri" în condiţiile legii speciale nr. 247/2005.

 Însă, prin aceeaşi hotărâre tribunalul a mai constatat calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001 de a primi măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul teren în suprafaţă de 170 mp, situat în Bucureşti, Str.şi pentru  imobilul construcţie ce a existat la aceeaşi adresă, în suprafaţă desfăşurată de 188,92 mp, a constatat imposibilitatea restituirii în natură a imobilului menţionat în petitul acţiunii; a constatat împlinirea celor patru condiţii de fond impuse de Legea nr. 10/2001 pentru ca reclamanţii să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ şi a constatat culpa procesuală a recurentului pârât.

 Din examinarea motivelor de recurs formulate, Curtea constată că pârâtul nu a adus nicio critică cu privire la aceste dezlegări ale instanţei de fond.

 Singura critică adusă de recurentul-pârât constă în aceea că în mod greşit ar fi fost obligat la acordarea măsurilor reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti, în condiţiile în care, arată recurentul, are competenţă numai de a propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile legii speciale, iar valoarea echivalentă a imobilului urmează a se stabilit de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

 Or, din examinarea dispozitivului sentinţei civile recurate, Curtea constată că tribunalul l-a obligat pe recurent să emită dispoziţie cu propunerea de despăgubiri pentru acest imobil, în condiţiile legii speciale, art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, şi nu să acorde direct aceste despăgubiri.

 Prin urmare, primul motiv de recurs nu este întemeiat, deoarece tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 raportate la art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dispunând obligarea recurentului de a emite o dispoziţie prin care să propună reclamanţilor acordarea de despăgubiri pentru imobilul notificat, în condiţiile legii speciale, şi nu a obligat recurentul să acorde direct reclamanţilor aceste despăgubiri.

 Prin cea de-a doua critică, recurentul mai arată că are obligaţia de inainta dosarul administrativ Institutiei Prefectului Municipiului Bucuresti in vederea verificarii legalitatii actului emis, şi nu de a înainta direct dosarul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, întrucât notificarile formulate potrivit Legii nr.10/2001 in sensul acordarii de masuri reparatorii se predau pe baza de proces verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, numai daca sunt insotite de avizul de legalitate al Prefectului.

 Curtea va respinge şi această critică, constatând că în mod corect a arătat tribunalul că legalitatea unei hotărâri judecătoreşti poate fi verificată doar prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.

 Astfel, potrivit art. 16 alin. (2^1)din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 "Dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale vor fi centralizate pe judeţe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta".

 Din examinarea textului de lege rezultă că prefectul exercită controlul de legalitate asupra dispoziţiilor autorităţilor administraţiei publice locale, deci asupra dispoziţiilor entităţilor investite cu soluţionarea notificărilor emise în faza administrativă, iar nu şi asupra hotărârilor judecătoreşti prin care instanţa de judecată a soluţionat pe fond notificarea persoanelor îndreptăţite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, aşa cum au fost interpretate prin decizia în interesul legii nr. XX/19.03.2007 pronunţată de ICCJ în dosarul nr. 37/2006 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 764 din 12 noiembrie 2007.

 Prin această decizie în interesul legii, obligatorie erga omnes de la data publicării sale în Monitorul Oficial, conform art. 3307 alin. 4 C.pr.civ., s-a statuat că, în cazul când unitatea investită cu soluţionarea notificării nu se pronunţă cu privire la notificare în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia, "se impune /.../ ca instanţa investită să evoce fondul în condiţiile prevăzute în art. 297 alin. (l) C.pr.civ. şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură". "Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii investite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei".

 În consecinţă, instanţa de judecată are plenitudinea de a se pronunţa pe fondul notificării în situaţia lipsei răspunsului entităţii deţinătoare, ceea ce instanţa de fond a şi făcut, verificând îndeplinirea de către reclamanţi a condiţiilor prevăzute de Legea nr.10/2001 pentru acordarea măsurilor reparatorii şi stabilind existenţa uneia dintre ipotezele de excepţie de la regula restituirii în natură prevăzută de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.

 În aceste condiţii, exercitarea controlului de legalitate de către prefect asupra hotărârii judecătoreşti ar echivala cu o veritabilă cale de atac împotriva acesteia, ceea ce este inadmisibil conform cadrului constituţional (art. 123 din Constituţia revizuită) şi legal (Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului şi Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ) care reglementează atribuţiile prefectului.

 Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat.

 Constatând culpa procesuală a recurentului care a căzut în pretenţii prin respingerea căii de atac, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. 1 C.pr.civ. îl va obliga la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de intimaţi în această fază procesuală, constând în onorariu de avocat în sumă de 1860 lei, dovedit cu chitanţa nr. 380/08.02.2012.

Domenii speta

Spete similare