Art. 21 raportat la art. 27 din Legea nr. 211/2004 Art. 18 alin. 2 Directiva 2004/80/ce a c.u.e

Prevederile Directivei 2004/80/CE implementată prin Legea nr. 211/2004 stabilesc un sistem de cooperare în vederea facilităţii accesului victimelor infracţionalităţii la despăgubire, în situaţii transfrontaliere, acest sistem trebuie să funcţioneze pe baza unor mecanisme, în vigoare în statele membre, de despăgubire a victimelor infracţionalităţii premeditate săvârşite prin violenţă pe teritoriile respective.

Art. 21 raportat la art. 27 din Legea nr. 211/2004

Art. 18 alin. 2 Directiva 2004/80/CE a C.U.E 

Domeniu pretenţii

Curtea constată că recursul nu este întemeiat.

Astfel, conform art. 21 alin. 1 lit. a din Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor cu modificările şi completările ulterioare, Compensaţia financiară se acordă, la cerere, în condiţiile prezentului capitol, următoarelor categorii de victime:

a) persoanele asupra cărora a fost săvârşită o tentativă la infracţiunile de omor, omor calificat şi omor deosebit de grav, prevăzute la art. 174 - 176 din Codul penal, o infracţiune de vătămare corporală gravă, prevăzută la art. 182 din Codul penal, o infracţiune intenţionată care a avut ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei, o infracţiune de viol, act sexual cu un minor şi perversiune sexuală, prevăzute la art. 197, 198 şi art. 201 alin. 2 - 5 din Codul penal, o infracţiune privind traficul de persoane, o infracţiune de terorism, precum şi orice altă infracţiune intenţionată comisă cu violenţă;

Din examinarea prevederii legale suscitate şi coroborarea acesteia cu structura grupelor de infracţiuni din Codul penal, Curtea reţine că legiuitorul a avut în vedere pentru recunoaşterea dreptului la compensaţie financiară, categoriile de victime ale infracţiunilor contra persoanei, ale celor privitoare la viaţa sexuală (...) şi nu şi infracţiunile contra patrimoniului.

În cadrul acestor categorii de infracţiuni, ce vizează viaţa, integritatea fizică şi libertatea persoanei, s-ar putea regăsi şi alte infracţiuni intenţionate comise cu violenţă, motiv pentru care, prin acelaşi text de lege se face trimitere şi la orice altă infracţiune intenţionată comisă cu violenţă.

Or, fapta de distrugere pretins a fi comisă contra unui bun proprietate personală a petentului, chiar dacă este săvârşită cu intenţie, nu face parte din categoria infracţiunilor privind viaţa, integritatea fizică şi libertatea persoane, fiind inclusă de Codul penal în categoria infracţiunilor contra patrimoniului.

Prin art. 27 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 211/2004, se prevede că, se acordă victimei compensaţia financiară pentru următoarele categorii de prejudicii suferite de aceasta prin săvârşirea infracţiunii:

a) în cazul victimelor prevăzute la art. 21 alin. (1) lit. a):

1.cheltuielile de spitalizare şi alte categorii de cheltuieli medicale suportate de victimă;

2.prejudiciile materiale rezultate din distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a bunurilor victimei ori din deposedarea acesteia prin săvârşirea infracţiunii.

Trimiterea la prejudiciile materiale rezultate din distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a bunurilor victimei ori din deposedarea acesteia prin săvârşirea infracţiunii, este în strânsă legătură cu comiterea infracţiunilor enumerate la art. 1 alin. 1 lit. a din lege şi poate fi consecinţa acestor infracţiuni îndreptate contra persoanei, a integrităţii fizice a acesteia şi a libertăţii.

Curtea reţine că, prin enumerarea acestor prejudicii ce reprezintă consecinţe ale infracţiunilor prevăzute de art. 21 alin. 1 lit. a din lege, legiuitorul nu a înţeles, ca prin art. 27, să extindă sfera de aplicare a infracţiunilor pentru care se acordă compensaţia financiară şi la infracţiunile contra patrimoniului.

De altfel, din întreaga reglementare a dispoziţiilor legii rezultă cu evidenţă că, legiuitorul a prevăzut posibilitatea acordării de compensaţii financiare pentru victimele infracţiunilor îndreptate contra persoanei, integrităţii fizice şi libertăţii sale.

Din examinarea prevederilor Directivei 2004/80/CE a C.U.E care a fost implementată în dreptul intern prin Legea nr. 211/2004 cu modificările ulterioare, Curtea reţine că această directivă stabileşte un sistem de cooperare în vederea facilităţii accesului victimelor infracţionalităţii la despăgubire, în situaţii transfrontaliere, acest sistem trebuie să funcţioneze pe baza unor mecanisme, în vigoare în statele membre, de despăgubire a victimelor infracţionalităţii premeditate săvârşite prin violenţă pe teritoriile respective.

Prin art. 18 alin. 2 din directivă se stipulează că, statele membre pot prevedea că măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive nu se aplică decât solicitanţilor care au suferit vătămări corporale în urma infracţiunilor săvârşite după 30 iunie 2005.

Această prevede din directivă, evident, nu obligă statele membre să recunoască dreptul la despăgubiri şi altor categorii de victime decât celor care au suferit vătămări corporale.

Decizia cadru 2001/220/JAI a C.U.E din 15.03.2001 privind statutul victimelor în cadrul procedurilor penale nu-şi are aplicabilitate în cauză, atâta timp cât nu a fost demarată o acţiune penală pentru fapta reclamată.

Astfel fiind, Curtea reţine că, pe bună dreptate, comisia, prin hotărârea atacată cu recurs, a reţinut că infracţiunea de distrugere, pretins a fi comisă de către petent, nu se încadrează în categoria infracţiunilor prevăzute de art. 21 alin. 1 lit. a din Legea nr. 211/2004, care permit acordarea de compensaţii financiare victimelor unor infracţiuni comise cu violenţă şi a respins cererea.

În raport de aceste constatări, nu se mai impune analiza celorlalte motive de recurs.

În consecinţă, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, urmează a se respinge recursul, ca nefondat.

Decizia civilă nr. 1611 R/28.09.2012, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă

Domenii speta

Spete similare